ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3022/2004

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din  dosar,

constată următoarele :

U.V. a înregistrat la data de 29 ianuarie

2003 la Tribunalul Harghita o contestație în anulare, solicitând anularea

sentinței nr. 1878 din  6 noiembrie 2001 a Tribunalului Harghita și trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța competentă, Judecătoria Mirecurea Ciuc. Se

susține că în mod greșit pricina a fost soluționată în fond de tribunal, în loc

de judecătorie, încălcându-se astfel  prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) și art.

159 C. proc. civ., iar recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond.

Prin sentința civilă nr. 500 din 1

aprilie 2003 a Tribunalului Harghita a fost admisă contestația în anulare,

dispunându-se anularea sentinței nr. 1878 din 6 noiembrie 2001 a Tribunalului

Harghita și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Miercurea Ciuc.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut

în vedere că față de valoarea imobilului în litigiu de 144.000.000 lei la data

pronunțării sentinței și în raport de prevederile O.U.G. nr. 138/2000

tribunalul nu era competent să soluționeze cauza pe fond.

Apelul declarat de pârâții U.C., U.A. și

U.I. împotriva acestei hotărâri, a fost admis prin decizia nr. 95 din 26 iunie

2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, prin care a fost schimbată în

tot sentința și în consecință a  fost respinsă contestația în anulare ca

neîntemeiată.

S-a avut în vedere în principal că

excepția de necompetență materială a tribunalului a mai fost invocată de

contestatori, fiind respinsă de instanța de apel, astfel că o soluție contrară

ar nesocoti principiul autorității lucrului judecat. Pe de altă parte s-a

reținut că la data învestirii, tribunalul avea competența de a soluționa

pricina cu o valoare de 348.400.000 lei, chiar și după intrarea în vigoare a

O.U.G. nr. 138 din 2 mai 2000, fiind operante și prevederile art. 725 alin. (2)

C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri contestatorul

a declarat recursul de față, solicitând casarea ei și menținerea soluției

instanței de fond. Deși formal, recursul este întemeiat pe prevederile art. 304

pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., în motivare nu se aduc critici hotărârii recurate

în raport de aceste prevederi.

Se susține  că tribunalul nu era

competent să soluționeze cauza pe fond, iar excepția de necompetență materială

nu a fost soluționată de instanța de recurs, recursul fiind anulat ca

netimbrat.

Recursul nu este întemeiat, urmând a fi

respins în raport de  cele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, admisibilă numai în  cazurile limitativ prevăzute de

lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare.

În speță, contestația a fost întemeiată

pe prevederile art. 317 pct. 2 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestația în anulare, numai dacă aceste motive

nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului când hotărârea a fost

dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la

competență și dacă în adevăr contestatorul invocă nerespectarea (în opinia sa)

a unor norme imperative de competență. Este de  observat că acestea au fost

invocate în apel, astfel că prin decizia nr. 7 din 22 ianuarie 2002 a

Tribunalului Harghita s-a reținut competența în primă instanță a tribunalului,

de a soluționa pricina privind un imobil în valoare de 184.948.000 lei, deci peste

150.000.000 lei. S-a reținut că procesul a fost promovat anterior intrării în

vigoare a  O.U.G. nr. 138/2000, astfel că instanța  cu plenitudine de

jurisdicție materială în primă instanță este tribunalul.

Această hotărâre, prin care practic a

fost respinsă excepția de necompetență a tribunalului în soluționarea pe fond a

pricinii, confirmă sentința nr. 1878 din 6 noiembrie 2001 a Tribunalului

Harghita, fiind respins apelul declarat de contestatorul din cauza de față.

Rezultă în raport de cele arătate că

excepția de necompetență materială a tribunalului în soluționarea pricinii a

fost analizată de instanța de apel, astfel că în speță nu este realizată

cerința de bază prev.  de art. 317 alin. (1) pentru admiterea contestației în

anulare, astfel cum este menționată în  textul redat mai sus. O soluție

contrară nu este posibilă pentru că ar fi nesocotit principiul autorității de

lucru judecat, prevăzut de art. 1201  C. civ.

De altfel, stabilirea instanței

competente de a soluționa pricina cu o valoare de peste 150.000.000 lei este în

afara criticii, astfel cum s-a hotărât în cauză, în raport de  prevederile art.

725 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora procesele în curs de judecată la

data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie

judecate de acele instanțe.

În speță, nu sunt incidente prevederile

art. 317 alin. (2) C. proc. civ., întrucât numai dacă recursul nu a fost

judecat în fond, fiind anulat ca netimbrat, alin. (1) al aceluiași text prevede

ca o condiție generală pentru promovarea contestației în anulare neinvocarea

excepției de necompetență pe calea apelului sau recursului.

Rațiunea textului este aceea de a  nu fi

privată partea de posibilitatea de a invoca excepția menționată pe calea unei

căi de atac - ori, de vreme ce aceasta a fost invocată și judecată în apel, nu

mai poate face obiectul contestației în anulare.

Așa fiind, hotărârea recurată este în

afara criticii astfel că urmează a fi respins ca nefondat, recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge,

ca nefondat recursul declarat de U.V. împotriva deciziei nr. 95/A din 26 iunie

2003 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția  civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 aprilie 2004.