ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2942/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 42 din 20

ianuarie 2003, Tribunalul Timiș a respins ca nefondată contestația la executare

formulată de contestatoarea R.N., împotriva sentinței penale nr. 381 din 28

aprilie 2000 a aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de executare a reținut următoarele:

Prin contestația la executare

formulată, condamnata R.N. a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 543

din 1 ianuarie 2002, privind grațierea unor pedepse și avându-se în vedere că

aceasta nu s-a sustras de la executarea pedepsei, urmând să se dispună

grațierea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 381

din 28 aprilie 2000, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. 10063/1999,

rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2350 din 9 mai 2001 a Curții Supreme

de Justiție, pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. și pe

cale de consecință, pentru pedeapsa de un an închisoare, aplicată condamnatei

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 290 C. pen., să se dispună

suspendarea condiționată a executării, în condițiile art. 81 C. pen.

Tribunalul a reținut că, din

examinarea dosarului cauzei în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 543/2000,

precum și din relațiile obținute de la organele de poliție investite cu

executarea mandatului privind pedeapsa închisorii, s-a constatat că susnumita a

fost dată în urmărire generală după ce sentința de condamnare a rămas

definitivă, urmare a faptului că nu a fost găsită la domiciliul indicat și

cunoscut de instanța de judecată și de către organele de poliție.

Împrejurarea invocată de condamnată,

cum că, din 17 decembrie 1999 locuiește în Germania, nu a putut fi reținută ca

un argument, în sprijinul ideii că nu s-a sustras de la executarea mandatului,

întrucât deși la data de 21 februarie 2002 s-a prezentat la proces, sens în

care a și dat o declarație, nu a comunicat instanței că și-a schimbat

domiciliul, deși aceasta la acea dată locuia în Germania, conform celor

susținute.

Prin urmare, contestatoarea s-a

sustras de la executarea mandatului și ca atare nu poate să beneficieze de

grațierea pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 381/2000 a Tribunalului

Timiș, astfel că s-a dispus respingerea contestației ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel condamnata, solicitând în continuare admiterea cererii sale,

întrucât nu s-a sustras de la executarea pedepsei.

Prin decizia penală nr. 118/ A din

20 martie 2003, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat apelul declarat

de contestatoare, apreciind că hotărârea pronunțată de prima instanță este

legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii, ca și a

hotărârii primei instanțe, în termen legal a declarat recurs condamnata, care

prin apărătorul său a criticat hotărârile atacate pentru aceleași considerente

arătate și în apel.

Recursul declarat este nefondat.

Examinând actele și lucrările

existente la dosarul cauzei în raport de critica formulată și prevederile

legale, Curtea Supremă reține următoarele;

Este adevărat că, potrivit

dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se poate face

contestație la executare și atunci când se invocă amnistia, prescripția,

grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, dar

această dispoziție trebuie aplicată în concordanță cu dispozițiile art. 6 din

Legea de grațiere nr. 543/2002, invocată de condamnată în cererea sa, potrivit

căruia „grațierea nu se aplică celor care nu au început executarea pedepsei închisorii,

deoarece s-au sustras de la executare”.

Ori, cum din datele furnizate de

biroul executări penale din cadrul instanței de executare rezultă că, recurenta

condamnată s-a sustras executării mandatului privind pedeapsa închisorii la

care fusese condamnată, deși știa de hotărârea de condamnare, motiv pentru care

a și fost dată în urmărire generală, în cauză, dispozițiile legale invocate

nu-i sunt aplicabile.

Referitor la cea de-a doua critică

formulată, prin care s-a solicitat schimbarea modalității de executare prin

aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., pentru cealaltă pedeapsă de un an

închisoare aplicată condamnatei, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

290 C. pen., pedeapsă ce nu intră sub incidența legii de grațiere, de asemenea

Curtea, urmează să o respingă ca atare, întrucât o astfel de cerere nu poate fi

examinată în această cale extraordinară de atac.

În consecință, pentru motivele mai

sus expuse, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., secția penală, a Curții Supreme de Justiție va respinge ca nefondat

recursul declarat, cu obligarea condamnatei la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de condamnata R.N., împotriva deciziei penale nr. 118/ A din

20 martie 2003 a Curții de Apel Timișoara.

Obligă condamnata la

plata sumei de 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi

19 iunie 2003.