ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2983/2003

Asupra contestațiilor în anulare de față, Examinând actele dosarului constată următoarele: Prin decizia penală nr. 5071 din 22 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursurile declarate de inculpații C.G. și F.I., împotriva deciziei penale nr. 316/A din 28 iunie 2001 a Curții de Apel Timișoara. A casat decizia atacată și sentința penală nr. 220 din 12 martie 2001 a Tribunalului Timiș cu privire la încadrarea juridică a faptelor, la pedeapsa aplicată inculpaților în baza art. 288 alin. (2) C. pen. și la aplicarea Legii nr. 137/1997. A înlăturat art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., conform art. 334 C. proc.

pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracțiunile prevăzute de art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 30/1978, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., art. 215 alin. (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 30/1978 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 din același cod, text în baza căruia i-a condamnat pe ambii inculpați la câte 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. A redus pedeapsa aplicată inculpaților pentru infracțiunea prevăzută de art. 288 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., de la 3 ani închisoare la 2 ani închisoare.

Conform art. 1 din Legea nr. 137/1997, a constatat grațiate, integral și condiționat, pedepsele de câte 2 ani închisoare aplicate inculpaților pentru infracțiunile prevăzute de art. 288 alin. (2) și art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Li s-a atras inculpaților atenția asupra dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 137/1997. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârilor. Prin Rechizitoriul din 28 iunie 1999 Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a dispus trimiterea în judecată penală a inculpaților C.G., F.I. și A.G.V., pentru activitatea infracțională care s-a desfășurat în perioada septembrie 1995 – martie 1996, urmând ca activitatea infracțională desfășurată până în luna septembrie 1995 să formeze obiectul unui alt dosar.

Împotriva acestei decizii, la data de 20 decembrie 2002, condamnații C.G. și F.I. a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 386 lit. c) C. proc. pen., susținând că instanța de recurs nu a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale pentru infracțiunile de fals material prevăzută de art. 288 alin. (2) C. pen. și de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., conform art. 122 lit. d) din același cod, deși termenul de prescripție de 5 ani a expirat. Ca urmare, contestatorii au solicitat încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., pentru cele două infracțiuni. S-a susținut că prin două hotărâri civile definitive s-au stabilit definitiv taxele vamale ce trebuiau percepute pentru introducerea în țară a cafelei importate și astfel, există autoritate de lucru judecat.

Se mai susține că nu este vorba de documente vamale false, pentru că procesul de vămuire a avut la bază cele două hotărâri definitive civile, iar instanța de recurs nu le-a avut în vedere, în acest sens se invocă prevederile art. 10 lit. j) C. proc. pen. Contestația în anulare este nefondată sub ambele aspecte invocate. Astfel, potrivit art. 386 lit. c) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive, se poate face contestație în anulare, când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) și i), cu privire la care existau probe în dosar. Referitor la cazul prevăzut de art. 10 lit. j) C. proc. pen., este evident că art. 386 lit. c) nu dă posibilitatea de a se formula contestație în anulare, cauzele de încetare fiind doar cele prevăzute de art. 10 lit. f), g), h) și i) C. proc.

pen. Cu privire la unul dintre cazurile de încetare a procesului penal prevăzut de art. 10 lit. g) și anume prescripția răspunderii penale, Curtea constată, pe de o parte, că el nu a fost invocat în instanța de recurs, iar pe de altă parte, că dispozițiile art. 122 lit. d) referitoare la termenele de prescripție a răspunderii penale, nu sunt aplicabile în cauză. Aceste prevederi ar fi fost aplicabile, dacă în termenul de 5 ani prevăzut de textul menționat, termen calculat de la data săvârșirii faptei nu s-ar fi început procesul penal și nu s-ar fi îndeplinit acte care, potrivit legii, trebuiau comunicate învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal. Or, din examinarea dosarului de urmărire penală, rezultă că față de inculpatul C.G., acțiunea penală s-a pus în mișcare prin ordonanța din 6 mai 1999, iar față de F.I., care s-a sustras urmăririi penale, prin Rechizitoriul din 28 iunie 1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș.

Activitatea infracțională s-a desfășurat în mod continuat în perioada septembrie 1995 – martie 1996, dată de la care, în mod evident, până la declanșarea acțiunii penale împotriva inculpaților nu a expirat termenul de prescripție a răspunderii penale de 5 ani, prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen. De asemenea, Curtea constată că nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 124 C. pen., referitoare la prescripția specială, deoarece termenul de prescripție prevăzut în art. 122 nu a fost depășit cu încă jumătate până la data de 22 noiembrie 2002, dată la care s-a soluționat definitiv cauza, prin decizia nr. 5071/2002 de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, respectiv termenul de 7 ani și 6 luni.

Constatând netemeinicia contestațiilor în anulare formulate de cei doi condamnați, Curtea le va respinge, sub ambele aspecte invocate. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de câte 500.000 lei, fiecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate de condamnații C.G. și F.I. împotriva deciziei penale nr. 5071 din 22 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală. Obligă pe condamnați să plătească statului sumele de câte 500.000 lei cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică, azi 20 iunie 2003.