ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2983/2003

Asupra contestațiilor în anulare de

față,

Examinând actele dosarului constată

următoarele:

Prin decizia penală nr. 5071 din 22

noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursurile

declarate de inculpații C.G. și F.I., împotriva deciziei penale nr. 316/A din

28 iunie 2001 a Curții de Apel Timișoara.

A casat decizia atacată și sentința

penală nr. 220 din 12 martie 2001 a Tribunalului Timiș cu privire la încadrarea

juridică a faptelor, la pedeapsa aplicată inculpaților în baza art. 288 alin.

(2) C. pen. și la aplicarea Legii nr. 137/1997.

A înlăturat art. 33 lit. a) și art.

34 lit. b) C. pen., conform art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea

juridică a faptelor din infracțiunile prevăzute de art. 72 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 30/1978, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen., art.

215 alin. (2) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C.

pen., în infracțiunea prevăzută de art. 72 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

30/1978 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 din același cod, text în baza

căruia i-a condamnat pe ambii inculpați la câte 5 ani închisoare, cu aplicarea

art. 71 și art. 64 C. pen.

A redus pedeapsa aplicată

inculpaților pentru infracțiunea prevăzută de art. 288 alin. (2) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., de la 3 ani închisoare la 2 ani

închisoare.

Conform art. 1 din Legea nr.

137/1997, a constatat grațiate, integral și condiționat, pedepsele de câte 2

ani închisoare aplicate inculpaților pentru infracțiunile prevăzute de art. 288

alin. (2) și art. 291 C. pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Li s-a atras inculpaților atenția asupra

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 137/1997. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale hotărârilor.

Prin Rechizitoriul din 28 iunie 1999

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a dispus trimiterea în judecată penală a

inculpaților C.G., F.I. și A.G.V., pentru activitatea infracțională care s-a

desfășurat în perioada septembrie 1995 – martie 1996, urmând ca activitatea

infracțională desfășurată până în luna septembrie 1995 să formeze obiectul unui

alt dosar.

Împotriva acestei decizii, la data

de 20 decembrie 2002, condamnații C.G. și F.I. a formulat contestație în

anulare, în temeiul art. 386 lit. c) C. proc. pen., susținând că instanța de

recurs nu a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale pentru

infracțiunile de fals material prevăzută de art. 288 alin. (2) C. pen. și de uz

de fals prevăzută de art. 291 C. pen., conform art. 122 lit. d) din același

cod, deși termenul de prescripție de 5 ani a expirat. Ca urmare, contestatorii

au solicitat încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat

la art. 10 lit. g) C. proc. pen., pentru cele două infracțiuni.

S-a susținut că prin două hotărâri

civile definitive s-au stabilit definitiv taxele vamale ce trebuiau percepute

pentru introducerea în țară a cafelei importate și astfel, există autoritate de

lucru judecat. Se mai susține că nu este vorba de documente vamale false,

pentru că procesul de vămuire a avut la bază cele două hotărâri definitive

civile, iar instanța de recurs nu le-a avut în vedere, în acest sens se invocă

prevederile art. 10 lit. j) C. proc. pen.

Contestația în anulare este

nefondată sub ambele aspecte invocate.

Astfel, potrivit art. 386 lit. c) C.

proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive, se poate face contestație

în anulare, când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de

încetare a procesului penal din cele prevăzute în art. 10 lit. f) și i), cu

privire la care existau probe în dosar.

Referitor la cazul prevăzut de art.

10 lit. j) C. proc. pen., este evident că art. 386 lit. c) nu dă posibilitatea

de a se formula contestație în anulare, cauzele de încetare fiind doar cele

prevăzute de art. 10 lit. f), g), h) și i) C. proc. pen.

Cu privire la unul dintre cazurile

de încetare a procesului penal prevăzut de art. 10 lit. g) și anume prescripția

răspunderii penale, Curtea constată, pe de o parte, că el nu a fost invocat în

instanța de recurs, iar pe de altă parte, că dispozițiile art. 122 lit. d)

referitoare la termenele de prescripție a răspunderii penale, nu sunt

aplicabile în cauză. Aceste prevederi ar fi fost aplicabile, dacă în termenul

de 5 ani prevăzut de textul menționat, termen calculat de la data săvârșirii

faptei nu s-ar fi început procesul penal și nu s-ar fi îndeplinit acte care,

potrivit legii, trebuiau comunicate învinuitului sau inculpatului în

desfășurarea procesului penal.

Or, din examinarea dosarului de

urmărire penală, rezultă că față de inculpatul C.G., acțiunea penală s-a pus în

mișcare prin ordonanța din 6 mai 1999, iar față de F.I., care s-a sustras

urmăririi penale, prin Rechizitoriul din 28 iunie 1999 al Parchetului de pe

lângă Tribunalul Timiș.

Activitatea infracțională s-a

desfășurat în mod continuat în perioada septembrie 1995 – martie 1996, dată de

la care, în mod evident, până la declanșarea acțiunii penale împotriva

inculpaților nu a expirat termenul de prescripție a răspunderii penale de 5

ani, prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen.

De asemenea, Curtea constată că nu

sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 124 C. pen., referitoare la

prescripția specială, deoarece termenul de prescripție prevăzut în art. 122 nu

a fost depășit cu încă jumătate până la data de 22 noiembrie 2002, dată la care

s-a soluționat definitiv cauza, prin decizia nr. 5071/2002 de Curtea Supremă de

Justiție, secția penală, respectiv termenul de 7 ani și 6 luni.

Constatând netemeinicia

contestațiilor în anulare formulate de cei doi condamnați, Curtea le va

respinge, sub ambele aspecte invocate.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., contestatorii vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat

în sumă de câte 500.000 lei, fiecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate,

contestațiile în anulare formulate de condamnații C.G. și F.I. împotriva

deciziei penale nr. 5071 din 22 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție,

secția penală.

Obligă pe condamnați să plătească

statului sumele de câte 500.000 lei cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică, azi

20 iunie 2003.