ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 419/2003

D E C

I Z I A  NR.419

DOSAR NR.4472/2002

S-a luat

în examinare recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.119 din 6 aprilie

2000 a Tribunalului  Militar Teritorial și deciziei nr.235 din 14 iulie 2000 a

Curții Militare de Apel, privind pe inculpatul D.T.C.

S-a

prezentat apărătorul ales, avocat D.T.C., lipsind intimatul inculpat.

Procedura

de citare a fost îndeplinită.

Procurorul a cerut admiterea recursului în anulare, considerând

că hotărârile menționate au fost pronunțate cu încălcarea legii pentru motivele

scrise, depuse la dosar.

Apărătorul

inculpatului a cerut admiterea recursului în anulare, solicitând totodată,

acordarea de despăgubiri civile și cheltuieli de judecată potrivit concluziilor

scrise, depuse la dosar.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin

sentința penală nr.158 din 28 octombrie 1999 a Tribunalului Militar Cluj,

inculpatul D.T.C.  a fost achitat în baza art.10 lit.b și art.11 pct.2 lit.a

Cod procedură penală pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare,

prevăzută de art.354 alin.2 din Codul penal.

Inculpatul

fusese trimis în judecată pentru infracțiunea respectivă, reținându-se că în

ziua de 28 februarie 1999 a fost chemat la Comisariatul Militar Cluj  în

vederea  încorporării, că  s-a  prezentat la ordin și la cererea sa, a fost

repartizat la Regia Autonomă „A” Tg.Mureș în vederea efectuării serviciului

utilitar alternativ deoarece făcea parte din cultul religios „Martorii lui

Iehova”, iar la data de 1 martie 1999 când trebuia să înceapă serviciul

utilitar a declarat atât la autoritatea militară cât și la regia autonomă că nu

va efectua acest serviciu, cultul religios nepermițându-i acest serviciu.

Instanța

a reținut că inculpatul nu are calitatea de încorporat sau concentrat la

unitatea la care a fost repartizat să presteze serviciul utilitar alternativ

astfel că neprezentarea sa la regia autonomă respectivă nu echivalează cu

neprezentarea încorporatului la unitatea militară la care a fost repartizat în

sensul prevederilor art.354 alin.2 din Codul penal.

Prin

decizia nr.119 din 6 aprilie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial București,

s-a admis apelul declarat de Parchetul Militar Cluj, s-a desființat sentința

atacată și în baza art.354 alin.2 din Codul penal l-a condamnat pe inculpat la

2 ani și 6 luni închisoare.

Instanța

de apel a reținut că organizația religioasă „Martorii lui Iehova”, nu este un

cult religios recunoscut de statul român, astfel că refuzul inculpatului de a  da

curs solicitărilor autorității militare în vederea îndeplinirii serviciului

militar sau a serviciului utilitar alternativ ca formă a serviciului militar

pentru repartizarea sa, fie la o unitate militară, fie la regia autonomă

constituie infracțiunea de neprezentare la încorporare.

Curtea

Militară de Apel, prin decizia nr.235 din 14 iunie 2000 a admis recursul

declarat de inculpat, a casat decizia atacată și a redus pedeapsa la un an și 6

luni închisoare, cu suspedarea condiționată a executării conform art.81 din

Codul penal, pe un termen de încercare de 3 ani și 6 luni.

Împotriva

deciziilor nr.119 din 6 aprilie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial și

nr.235 din 14 iunie 2000 a Curții Militare de Apel procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în baza art.410 alin.1

partea I, pct.3 din Codul de procedură penală a declarat recurs în anulare

susținând că fapta comisă de inculpat nu este prevăzută de legea penală.

În

acest sens, se susține că inculpatul nu a avut calitatea de încorporat sau

concentrat cerută de lege subiectului activ al infracțiunii prevăzută de

art.354 din Codul penal întrucât această calitate o are doar cel care este

repartizat pentru satisfacerea stagiului militar, iar pe de altă parte,

repartizarea în vederea efectuării serviciului utilitar alternativ s-a făcut la

un agent economic, agent care nu poate fi asimilat unei unități militare.

Recursul

în anulare este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Potrivit

art.354 din Codul penal „neprezentarea la încorporare sau concentrare în termen

de 3 zile de la încunoștiințare, iar dacă termenul de prezentare  fixat  este

mai mare de 3 zile, neprezentarea la acest termen a celui chemat de autoritatea

militară „constituie infracțiunea de neprezentare la încorporare sau

concentrare și se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.

Totodată,

în conformitate cu alineatul 2 al aceluiași articol, „cu aceeași pedeapsă se

sancționează și neprezentarea celor încorporați sau concentrați la unitatea la

care au fost repartizați”.

Din

aceste dispoziții ale legii rezultă, deci, că infracțiunea menționată se poate

comite și prin neprezentarea celor încorporați sau concentrați la unitatea la

care au fost repartizați.

Dar,

din moment ce chemarea pentru satisfacerea stagiului militar în una din aceste

două modalități nu se poate realiza decât prin repartizarea celor încorporați

sau concentrați la o unitatea militară, iar nu și la o instituție publică,

regie autonomă sau societate comercială, în cadrul cărora nu se pot desfășura

activități specifice îndeplinirii serviciului militar, este evident că

legiuitorul nu a vizat încriminarea, prin dispozițiile menționate, a faptelor

de neprezentare pentru executarea serviciului utilitar alternativ la care se

referă art.4 din Legea nr.46/1996 privind pregătirea populației pentru apărare.

Înscrierea

în alineatul 1 al art.4 din Legea nr.46/1996 a prevedrrii potrivit căreia

„cetățenii care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul

militar sub arme execută serviciul utilitar alternativ” nu poate justifica

încriminarea neprezentării acestora la instituția publică, regia autonomă sau

societatea comercială unde se organizează executarea serviciului utilitar

alternativ în conformitate cu art.2 din Hotărârea Guvernului nr.618 din 6

octombrie 1997.

Reglementarea

prin art.4 din Legea nr.46/1996 a obligativității executării serviciului

utilitar alternativ de către cei care, din motive religioase, cum sunt și

preceptele invocate de adepții Organizației „Martorii lui Iehova”, refuză să

îndeplinească serviciul militar sub arme, nu poate suplini o normă de trimitere

la textul art.354 alin.2 din Codul penal, prin care este încriminată

„neprezentarea celor încorporați sau concentrați la unitatea la care au fost

repartizați”, sau la o altă dispoziție de lege cu caracter penal.

Ca

urmare, este evident că neprezentarea celor repartizați la instituția publică,

regia autonomă sau societatea comercială, pentru executarea serviciului utilitar

alternativ prin participarea la activități de natura celor menționate în art.2

alin.2 din Hotărârea Guvernului nr. 618/1997, nu poate fi echivalată cu o

neprezentare a celor încorporați sau concentrați la unitatea unde au fost

repartizați, care, în accepțiunea art.354 din Codul penal, nu poate fi decât o

unitate militară, singura aptă să primească cetățeni într-un asemenea scop.

Dispoziția

de la art.21 din Hotărârea Guvernului nr.618/1997 că „nerespectarea

prevederilor prezentei hotărâri sau a clauzelor contractuale de   către

executanții  serviciului  utilitar  alternativ  atrage,  după   caz,

răspunderea disciplinară, materială sau penală, potrivit legii” nu poate avea

altă semnificație decât aceea ce decurge din natura încălcărilor aduse Legii

nr.46/1996 și Hotărârii Guvernului, dată în conformitate cu dispozițiile art.4

alin.2 din acea lege, iar nu și aceea de referire la art.354 alin.2 din Codul

penal sau la o altă dispoziție a legii penale.

În

consecință, pentru motivele ce preced, urmează a se admite recursul în anulare,

a se casa hotărârile atacate și în baza art.414

1

alin.1 și art.385

15

alin.1 pct.2 lit.a Cod procedură penală, a se menține sentința instanței de

fond.

Referitor

la cererea de despăgubiri civile formulată de inculpat (6 miliarde lei daune

morale și 10.500.000 lei daune materiale) este de observat că astfel de

pretenții nu se încadrează în obiectul procesului penal de față și nici nu ar

putea fi soluționată în această cauză în raport de prevederile legale care

guvernează procesul penal.

În

acest sens, potrivit art.346 alin.ultim Cod procedură penală instanța penală nu

soluționează acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut în

art.10 lit.b, situație care vizează desigur pe partea civilă constituită deja

în acel proces și deci nu-l privește pe inculpat, deoarece acțiunea civilă,

conform art.14 din același cod, are ca obiect tragerea la răspundere civilă a

inculpatului.

Pe

de altă parte, potrivit art.504 din Codul de procedură penală orice persoană

care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a

pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre

definitivă că nu a săvârșit fapta imputată, ori că acea faptă nu există (deci

numai pentru temeiurile prevăzute de art.10 lit.a și c) iar potrivit art.506,

pentru obținerea reparației, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului

în a cărei rază teritorială domiciliază chemând în judecată civilă statul, care

va fi citat prin Ministerul Finanțelor.

Prin

urmare, pretențiile la despăgubiri ale inculpatului nu pot fi soluționate decât

într-un eventual proces civil separat, cu respectarea dispozițiilor legale

privind instanța competentă, a procedurii de citare a părților și a celorlalte

principii și reguli procesuale (contradictorialitate, nemijlocire, dreptului la

apărare și altele).

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.119 din 6 aprilie 2000 a

Tribunalului  Militar Teritorial și deciziei nr.235 din 14 iulie 2000 a Curții

Militare de Apel, privind pe inculpatul D.T.C.

Casează hotărârile atacate și menține sentința nr.158 din 28

octombrie 1999 a Tribunalului Militar Cluj.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 ianuarie 2003.