ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 418/2003

S-a

prezentat apărătorul ales, avocat  M.D., lipsind intimatul inculpat C.C.J.

Procedura

de citare a fost îndeplinită.

C

U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față;

Prin

sentința nr.197 din 17 decembrie 1999 a Tribunalului Militar Cluj, inculpatul  C.C.J.

a

fost achitat, în baza art.10 lit.b și art.11 pct.2 lit.a Cod procedură penală

pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare prevăzută de art.354 alin.2

din Codul penal prin  schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută

de art.354 alin.1 din Codul penal.

Inculpatul

fusese trimis în judecată pentru infracțiunea de neprezentare la încorporare

prevăzută de art.354 alin.1 din Codul penal constând în aceea că la data de 11

februarie 1999 din motive relegioase, fiind preot în cadrul cultului religios

„Martorii lui Iehova”, a refuzat să se prezinte la agentul economic la care a

fost repartizat în vederea satisfacerii serviciului militar alternativ în conformitate

cu prevederile art.4 din Legea nr.46/1996 și H.G. nr.618/1997.

Instanța

a reținut că inculpatul s-a prezentat la Centrul militar județean Cluj, la

termenul fixat de acesta -11 februarie 1999- astfel că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art.354 alin.1 din Codul

penal.

Pe

de altă parte, instanța a reținut că inculpatul, nu a fost nici repartizat la o

unitate (instituție publică, regie autonomă sau societate comercială) conform

art.2 din HG nr.618/1997 pentru efectuarea serviciului militar alternativ, în

sensul art.354 alin.2 din Codul penal, astfel că refuzul său de a efectua

serviciul utilitar alternativ, în aceste condiții nu constituie o faptă

prevăzută de legea penală.

Instanța

de apel a reținut că organizația religioasă „Martorii lui Iehova”, nu este un

cult religios recunoscut de statul român, astfel că refuzul inculpatului de a

nu da curs solicitărilor autorității militare în vederea îndeplinirii

serviciului militar sau a serviciului utilitar alternativ cu formă a serviciului

militar pentru repartizarea sa, fie la o unitate militară, fie la un

„angajator”, constituie infracțiuna de neprezentare la încorporare.

Instanța

de recurs a reținut că inculpatul a refuzat să execute serviciul utilitar

alternativ, potrivit declarației olografice din 11 februarie 1999 dată la

autoritatea militară competentă, astfel că fapta sa constituie infracțiunea

prevăzută de art.354 alin.2 din Codul penal.

În

acest sens se susține că inculpatul nu a avut calitatea de încorporat sau

concentrat cerută de lege subiectului activ al infracțiunii prevăzute de

art.354 din Codul penal întrucât această calitate o are doar cel care este

repartizat pentru satisfacerea stagiului militar, iar pe de altă parte,

repartizarea în vederea efectuării serviciului utilitar alternativ s-a făcut la

un agent economic, agent care nu poate fi asimilat unei unități militare.

Recursul

în anulare este fondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Potrivit

art.354 alin.1 din Codul penal „neprezentarea la încorporare sau concentrare în

termen de 3 zile de la încunoștiințare, iar dacă termenul de prezentare fixat

este mai mare de 3 zile, neprezentarea la acest termen a celui chemat de

autoritatea militară” constituie infracțiunea de neprezentare la încorporare

sau concentrare și se pedepseșe cu închisoare de la unu la 5 ani.

Totodată,

în conformitate cu alin.2 al aceluiași articol, „cu aceeași pedeapsă se

sancționează și neprezentarea celor încorporați sau concentrați la unitatea la

care au fost repartizați”.

Din

aceste dispoziții ale legii rezultă, deci, că infracțiunea menționată se poate

comite și prin neprezentarea celor încorporați sau concentrați la unitatea la

care au fost repartizați.

Dar,

din moment ce chemarea pentru satisfacerea stagiului militar în una din aceste

două modalități nu se poate realiza decât prin repartizarea celor încorporați

sau concentrați la o unitate militară, iar nu și la o instituție publică, regie

autonomă sau societate comercială, în cadrul cărora nu se pot desfășura

activități specifice îndeplinirii serviciului militar, este evident că

legiuitorul nu a vizat incriminarea, prin dispozițiile menționate, a faptelor

de neprezentare pentru executarea serviciului utilitar alternativ la care se

referă art.4 din Legea nr.46/1996 privind pregătirea populației pentru apărare.

Înscrierea

în alin.1 al art.4 din Legea nr.46/1996 a prevederii potrivit căreia „cetățenii

care, din motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub arme

execută serviciul utilitar alternativ” nu poate justifica încriminarea

neprezentării acestora la instituția publică, regia autonomă sau societatea

comercială unde se organizează executarea serviciului utilitar alternativ în

conformitate cu art.2 din Hotărârea Guvernului nr.618 din 6 octombrie 1997.

Reglementarea

prin art.4 din Legea nr.46/1996 a obligativității executării serviciului

utilitar alternativ de către cei care, din motive religioase, cum sunt și

perceptele invocate de adepții Organizației „Martorii lui Iehova”, refuză să

îndeplinească serviciul militar sub arme, nu poate suplini o normă de trimitere

la textul art.354 alin.2 din Codul penal, prin care este încriminată

„neprezentarea celor încorporați sau concentrați la unitatea la care au fost

repartizați”, sau la o altă dispoziție de lege cu caracter penal.

Ca

urmare, este evident că neprezentarea celor repartizați la instituția publică,

regia autonomă sau societatea comercială, pentru executarea serviciului

utilitar alternativ prin participarea la activități de natura celor menționate

în art.2 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.618/1997, nu poate fi echivalată cu

o neprezentare a celor încorporați sau concentrați la unitatea unde au fost

repartizați, care, în accepțiunea art.354 din Codul penal, nu poate fi decât o

unitate militară, singură aptă să primească cetățeni într-un asemenea scop.

Dispoziția

de la art.21 din Hotărârea Guvernului nr.618/1997 că „nerespectarea

prevederilor prezentei hotărâri sau a clauzelor contractuale de către

executanții serviciului utilitar alternativ atrage, după caz, răspunderea

disciplinară, materială sau penală, potrivit legii” nu poate avea altă

semnificație decât aceea ce decurge din natura încălcărilor aduse Legii

nr.46/1996 și Hotărârii Guvernului, dată în conformitate cu dispozițiile art.4

alin.2 din acea lege, iar nu și aceea de referire la art.354 alin.2 din Codul

penal sau la o altă dispoziție a legii penale.

În

consecință, pentru motivele ce preced, urmează a se admite recursul în anulare,

a se casa hotărârile atacate și în baza art.414

1

alin.1 și art.385

15

alin.1 pct.2 lit.a Cod procedură penală, a se menține sentința instanței de

fond.

Referitor

la cererea de despăgubiri civile formulată de inculpat, (6 miliarde lei daune

morale și 2 milioane lei daune materiale) este de observat că astfel de

pretenții nu se încadrează în obiectul

-

5 -

procesului

penal de față și nici nu ar putea fi soluționată în această cauză în raport de

prevederile legale care guvernează procesul-penal.

În

acest sens, potrivit art.346 alin.ultim Cod procedură penală, instanța penală

nu soluționează acțiunea civilă când pronunță achitarea pentru cazul prevăzut

în art.10 lit.b, situație care vizează desigur pe partea civilă constituită

deja în acel proces și deci nu-l privește pe inculpat, deoarece acțiunea

civilă, conform art.14 din același cod, are ca obiect tragerea la răspundere

civilă a inculpatului.

Pe

de altă parte, potrivit art.504 din Codul de procedură penală orice persoană

care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a

pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre

definitivă că nu a săvârșit fapta imputată, ori că acea faptă nu există (deci

numai pentru temeiurile prevăzute de art.10 lit.a și c) iar potrivit art.506,

pentru obținerea reparației, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului

în a cărui rază teritorială domiciliază,, chemând în judecată, civilă statul,

care va fi citat prin Ministerul Finanțelor.

Prin

urmare, pretențiile la despăgubiri ale inculpatului nu pot fi soluționate decât

într-un eventual proces civil separat, cu respectarea dispozițiilor legale

privind instanța competentă, a procedurii de citare a părților și a celorlalte

principii și reguli procesuale (contradictorialitate, nemijlocirea dreptului la

apărare și altele).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei  nr.85

din 16 martie 2000 a Tribunalului Militar Teritorial și deciziei nr.228 din 14

iunie 2000 a Curții Militare de Apel, privind pe inculpatul C.C.J.

Casează

hotărârile atacate și menține sentința nr.197 din 17 decembrie 1999 a

Tribunalului Militar Cluj.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 29 ianuarie 2003.