ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 328/2004

S-a

luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești împotriva deciziei penale nr.452 din 15 octombrie 2003 a Curții de

Apel Ploiești, privind pe inculpata T.L.D.

A lipsit intimata inculpată, pentru apărarea căreia s-a prezentat

apărător desemnat din oficiu, avocat N.I.

Procedura

de citare a fost legal îndeplinită.

Procurorul

a susținut motivele de casare, astfel cum au fost arătate, în scris, în

memoriul înaintat de dosar și a pus concluzii de admitere a recursului, casarea

hotărârilor atacate și trimiterea cauzei  spre rejudecare tribunalului.

Apărătorul

desemnat din oficiu pentru inculpată  a pus concluzii în același sens.

C

U R T E A

Asupra recursului de

față;

In baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr.338 din 29 iulie 2003, Tribunalul Dâmbovița, a condamnat pe inculpata

T.L.D. la un

an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.254 alin.1 Cod penal cu

aplicarea art.41 alin.2 și 74 lit.a și 76 lit.c Cod penal;

două pedepse de câte 3

luni închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de fals intelectual,

prevăzute de art.289 alin.1 Cod penal , cu aplicarea art.41 alin.2 , 74 lit.a

și 76 lit.e Cod penal.

În baza art.33 lit.a și

34 lit.b Cod penal, a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea și

anume de 1 an și 6 luni închisoare.

În baza art.81 Cod

penal, a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei și a stabilit

termen de încercare pe o durată de 3 ani și 6 luni .

S-a atras atenția

inculpatei asupra  dispozițiilor art.83 Cod penal.

În temeiul art.254 Cod

penal alin.final, s-a dispus confiscarea de la inculpată a sumei de 1.950.000

lei.

În baza art.348 Cod

procedură penală, a dispus desființarea următoarelor înscrisuri false :

certificatele prenupțiale nr.5 și 6 din 4 mai 2000  ; nr.19 și 20 din 12 iunie

2000 ; nr.21 și 22 din 11 iulie 2000 ;  nr.1 și 2 din 15 ianuarie 2001 , nr.19

și 20 din 18 iunie 2001, 28 și 29 din 16 iulie 2001, nr.23 și 24 din 9 iulie

2001 și nr.30 și 31 din 27 august 2001, precum și cele 15 chitanțe emise în

intervalul 3 martie – 18 noiembrie 2001 , atașate dosarului de urmărire penală

.

În temeiul art.191

alin.1 Cod procedură penală inculpata a  fost obligată să plătească statului

suma de două milioane lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța

această hotărâre prima instanță  a reținut în fapt următoarele :

Inculpata T.L.D. a

funcționat în calitate de medic la un cabinet  medical individual din  județul

Dâmbovița,  în  cursul anului 2000, în trei cazuri, și în prima jumătate a

anului 2001, în alte cinci cazuri,a eliberat certificate prenupțiale pentru un

număr de 16 persoane iar,  ulterior pentru a ascunde activitatea infracțională

a completat fictiv un chitanțier pe numele unor persoane de la care ar fi

primit bani.

Pentru certificatele

prenupțiale emise , fără respectarea dispozițiilor legale, inculpata a pretins

și primit de la beneficiari, diferite sume de bani.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița pe care a

criticat-o referitor la greșita compunere a completului de judecată deoarece potrivit

art.17 din Legea 92/1992, privind organizarea judecătorească, completul de

judecată trebuia compus dintr-un singur judecător și nu din doi judecători cum

a a vut loc în cauză .

Procedând în acest fel

prima instanță nu a avut în vedere dispozițiile art.1-4 și 8 din Legea

nr.78/2000 care vizează anumite categorii de persoane. Prin urmare în cauză

nefiind  vorba de o infracțiune care face parte din cele arătate  în Legea

nr.161/2003, iar inculpata  nu  are  nici  o  calitate  din  cele  vizate de  acest

act normativ, rezultă că în cauză completul de judecată trebuia  compus din  un

singur judecător.

Curtea de Apel Ploiești

, prin decizia penală nr.452 din 15 octombrie 2003, a respins ca nefondat

apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova.

În motivarea acestei decizii

instanța de apel a arătat că :

“Încriminarea actelor de

corupție ce se comit în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu

serviciul care  se regăsesc  în conținutul  infracțiunilor enumerate în

art.254-257 Cod penal, dar și în Legea nr.78/2000, a avut și are drept scop

proliferarea drepturilor cetățenilor față de orice abuz ce se manifestă în

legătură cu exercitarea funcțiilor  indiferent de persoană și locul unde

aceasta este încadrată “ și că “ La această interpretare ne obligă chiar și

simpla lecturare a art.1 din Legea nr.78/2000 care enumerând categoriile de

persoane cărora li se aplică  această  lege   penală , include  și  categoria

de la “lit.g” respectiv

“ alte persoane fizice decât cele

prevăzute la lit.a-f, în condițiile legii.”

Raportat la cele mai sus

arătate, instanța de apel a concluzionat că “ stabilind o astfel de

circumstanțiere a persoanelor este evident că Legea 78/2000 nu a avut drept

scop excluderea din categoria infracțiunilor de corupție a  acelora enumerate

în art.254-257 Cod penal, săvârșite de alți funcționari  decât cei enumerați în

art.1 lit.a-f din Legea 78/2000 , ci din contră a urmărit lărgirea cadrului și

a noțiiunii de corupție la alte categorii de fapte și anume “asimilate” sau  “

în legătură directă cu faptele de corupție”.

S-a mai arătat că “

Enumerarea expresă în art.5 al.1 și art.6 din legea 78/2000 a infracțiunilor

descrise în art.254-257 Cod penal era obligatorie atâta timp cât ele

constituie dispozițiile cadru în materia infracțiunilor de corupție, dar și

pentru necesitatea ca acestea să privească o reglementare unitară cu cea a

noilor infracțiuni asimilate celor de corupție, atât din punct de vedere

material, cât și procesual “ iar  “ În acest context, este evident  că și

prevederile art.29 din Legea 78/2000 privind judecarea infracțiunilor prevăzute

de art.254-257 Cod penal în complete specializate de doi judecători sunt pe

deplin aplicabile, criticile din recursul parchetului fiind sub acest aspect

neîntemeiate “.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, pe care

a criticat-o pentru același motiv, invocat și la judecata în apel și anume

greșita compunere a completului de judecată la instanța de fond care trebuie să

fie format dintr-un singur judecător și nu doi judecători.

În motivarea acestui

recurs s-a arătat că în mod greșit prima instanță a avut în vedere că inculpata

a fost trimisă în judecată pentru o infracțiune de corupție, caz în care ,în

adevăr, ar fi fost aplicabile dispozițiile din Legea nr.161/2003, privind unele

măsuri pentru asigurarea transparenței  și  exercitarea funcțiilor  publice

în   mediul  de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, caz în care

acest gen de infracțiuni se judecă în complete specializate din doi judecători.

Recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești

este fondat.

Este adevărat că în

speță ne aflăm, în fața a două acte normative și anume Legea nr.78/2000 și

Legea nr.161/2003 care, aparent, ar reglementa aceleași categorii de relații

sociale, mai precis au drept obiect infracțiunile de corupție.

Cu toate acestea la o

analiză atentă este de observat că în afară de  referirea la categoria de fapte

ce urmează a fi judecate , pentru delimitarea competenței au fost stabilite

anumite criterii. Astfel, spre deosebire de Legea nr.78/2000 care ar pute fi

apreciată ca fiind legea generală în materie de corupție, Legea nr.161/2003, cu

toate că are în vedere aceleași infracțiuni, are caracterul unei legi speciale,

deoarece sub incidența acestora nu cad decât acele fapte care au fost comise de

categorii de persoane expres arătate în art.1 din  Legea nr.78/2000.

Prin urmare numai în

situația în care se va constata că o persoană trimisă în judecată pentru

săvârșirea unei infracțiuni  dintre cele arătate în art.254-257 are și una din

calitățile sau funcțiiile arătate în Legea nr.161/2003, completul de judecată

se va compune  din  doi judecători, pentru celelalte situații completul de

judecată urmând a fi compus din un singur judecător , conform regulilor de

competența generală.

Cum în cauză inculpata

nu avea nici una din calitățile arătate în Legea nr.161/2003 este evident că,

referitor la judecarea cauzei, nu erau aplicabile dispozițiile potrivit cărora

completul de judecată se compune din doi judecători , ci cele ale competenței

generale care  stabilesc că judecarea unor astfel de fapte se face de către un

complet de judecată  format dintr-un singur judecător.

În consecință, procedând

la judecata cauzei, în complet de doi judecători prin o interpretare  eronată a

dispozițiilor legale în materie , instanța de fond a pronunțat o hotărâre

lovită de nulitate, fapt ce impunea ca instanța de apel , sesizată în acest

sens, să caseze această hotărâre și să trimită cauza pentru rejudecare.

Cum și instanța de apel

a menținut această hotărâre, decizia acesteia este greșită astfel încât,

recursul declarat de parchet fiind întemeiat, urmează a fi admis , a casa  atât

decizia atacată cât și, hotărârea instanței de fond și trimiterea cauzei la

prima instanță pentru a proceda la rejudecarea cazei cu respectarea

prevederilor legale încălcate.

Onorariul de avocat

cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatei T.L.D. se va  plăti din fondul

Ministerului Justiției, în sarcina acesteia neputându-se reține nici o culpă

procesuală.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești

împotriva deciziei

penale nr.452 din 15 octombrie 2003 a Curții de Apel

Ploiești

, privind pe inculpata T.L.D.

Casează decizia atacată,

precum și sentința penală nr.338 din 20 iulie 2003 a Tribunalului Dâmbovița și

trimite cauza pentru rejudecare la Tribunalul Dâmbovița.

Onorariul

în sumă de 400.000 lei cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

20 ianuarie  2004.