ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1879/2004

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 22 septembrie 2000,

reclamanta, SC C.I.C. SRL Târgoviște, a solicitat ca, în contradictoriu cu SC I.N.C.

SA Ploiești, instanța de judecată să oblige pârâta la plata sumei de

1.324.715.140 lei, reprezentând valoarea prejudiciului produs de aceasta din urmă

prin neexecutarea și executarea necorespunzătoare a obligațiilor din contractul

de prestări servicii nr. 154 din 28 ianuarie 2000.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că a încheiat cu pârâta contractul de prestări servicii menționat, prin

care aceasta din urmă s-a obligat să asigure depozitarea unor cantități de

înghețată de minim 5 tone pe zi, la temperatura de 16

o

C.

Pârâta nu și-a respectat obligațiile

asumate, în principal, cele privind controlul și garantării temperaturii de

depozitare în funcție de regimul juridic cerut, precum și cea privind cele

referitoare la recepția cantitativă și calitativă a produselor aduse spre

depozitare.

Astfel, din datele deținute de

reclamantă, rezultă că înghețata a fost depozitată într-un depozit frigorifer,

împreună cu alte produse, cu frecvente intrări și ieșiri de marfă, ceea ce a

dus la neasigurarea temperaturii de 16

o

C, împrejurare în care înghețata

a început să se topească.

Observând acest lucru, salariații

pârâtei au transferat înghețata într-un tunel frigorific, supunând-o unui

proces de înghețare rapidă.

Drept urmare, înghețata a suferit un

șoc termic, soldat cu formarea unor particule fine de gheață, motiv pentru care

aceasta nu mai corespunde cerințelor consumului.

Reclamanta a mai arătat că

demersurile sale, privitoare la soluționarea amiabilă a situației litigioase,

nu au dus la nici un rezultat, din cauza lipsei de înțelegere a pârâtei.

În cauză a fost efectuată o

expertiză de specialitate.

Expertiza LAREX a concluzionat în

sensul necorespunderii înghețatei standardului de firmă nr. 9/1998, sub

aspectul procentului admis de bacterii coliforme și excheriachia coli, precum

și sub aspectul proprietăților organoleptice și gustului, prevăzute de acesta.

Ministerul Sănătății, Institutul de

Sănătate Publică București, a propus scoaterea din consumul uman a înghețatei

necorespunzătoare din punct de vedere microbiologic.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat

respingerea acțiunii reclamantei, invocând exacta îndeplinire a obligațiilor

asumate prin contractul de prestări servicii. Cu privire la deficiențele

calitative constatate, pârâta a arătat că acestea își au sorgintea în procesul

de fabricație, fără nici o legătură cu depozitarea.

Susținerile pârâtei sunt confirmate

de concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul B.H.

Totodată, prin raportul de expertiză

menționat, prejudiciul a fost stabilit la suma 621.421.800 lei.

Răspunzând obiecțiunilor

reclamantei, prin suplimentul de expertiză, expertul menționat a menținut

concluziile inițiale.

La data de 20 aprilie 2001, invocând

dispozițiile art. 57 C. proc. civ., reclamanta a formulat

„cerere de

intervenție”

în cauză a SC N.A.P. SA Cluj Napoca, pentru ca sentința ce se

va pronunța să-i fie opozabilă acesteia din urmă

„și, pe baza probelor ce le

deține ca producător, să infirme concluziile din raportul de expertiză”.

În concluzie, reclamanta a solicitat

admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată și a cererii de intervenție, în

sensul recuperării contravalorii furniturii în litigiu, în temeiul art. 1352 C.

civ.

Prin precizarea depusă la data de 3

mai 2001, pârâta a invocat caracterul inform al cererii de intervenție forțată,

în raport cu dispozițiile art. 49, 50 și 112 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și

a solicitat respingerea acesteia.

Prin întâmpinare, SC N.A.P. SA Cluj

Napoca a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, invocând neîndeplinirea

condițiilor art. 49 C. proc. civ.

Printr-o precizare ulterioară, la

data de 29 mai 2001, SC N.A.P. SA Cluj Napoca a invocat modificarea cererii de

chemare în judecată de către instanță, din proprie inițiativă, fără a o pune în

discuția părților.

Prin sentința nr. 931 din 19 iunie

2001, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins, ca nefondată, acțiunea principală și, ca inadmisibilă, cererea de

intervenție.

Pentru a respinge acțiunea

principală, instanța de fond a reținut concluziile raportului de expertiză, în

sensul lipsei culpei pârâtei.

Totodată, cererea de intervenție a

fost respinsă ca inadmisibilă, motivat de împrejurarea că SC N.A.P. SA nu poate

pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta.

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 900 din 22

octombrie 2001, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii

primei instanțe, a casat sentința atacată și a trimis dosarul aceleiași

instanțe în vederea rejudecării cauzei.

În motivarea acestei decizii,

instanța de control judiciar a arătat că prima instanță a sesizat

contradicțiile cererii de intervenție, formulate în temeiul art. 57 C. proc.

civ., și motivată pe dispozițiile art. 49-56 din același cod, dar nu a cerut lămuriri

părților și nu a ajuns la o încadrare legală a cererii.

În rejudecare, după casare,

reclamanta a precizat cererea de intervenție „ca fiind una forțată, în sensul

chemării în garanție”.

În consecință, reclamanta a

solicitat admiterea acțiunii și a cererii de intervenție, în sensul recuperării

contravalorii furniturii de înghețată în temeiul art. 1352C. civ.

Prin întâmpinare, SC N.A.P. SA Cluj

Napoca a solicitat respingerea cererii de intervenție ca inadmisibilă, invocând

următoarele motive:

- cererea nu este de competența

instanțelor judecătorești, ci a arbitrajului, în temeiul art. 17 din contractul

de vânzare-cumpărare nr. 2040 din 3 martie 1999, încheiat între aceasta și

reclamantă;

- neîndeplinirea condițiilor legii

procesuale civile, privitoare la intervenția forțată.

Totodată, aceasta a invocat

decăderea reclamantei din dreptul invocării viciilor ascunse, precum și lipsa

legăturii de cauzalitate dintre acestea și deprecierea mărfii.

Prin sentința nr. 1310 din 10 mai

2002, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a

respins acțiunea principală și a admis cererea de chemare în garanție, în

sensul obligării SC N.A.P. SA Cluj Napoca la plata sumei de 1.324.715.140 lei,

în favoarea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a avut în vedere concluziile expertizelor efectuate în cauză, potrivit

cărora necorespunderea calitativă a mărfii este rezultatul deficiențelor din

procesul de fabricație.

Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 2745 din 24

septembrie 2002, a admis recursul declarat de reclamanta, SC C.I.C. SRL

Târgoviște, împotriva hotărârii primei instanțe și a modificat în parte

sentința atacată, în sensul obligării SC N.A.P. SA Cluj Napoca la plata

dobânzii legale.

Prin aceeași decizie, recursul

declarat de SC N.A.P. SA, împotriva hotărârii primei instanțe, a fost respins

ca nefondat.

La data de 28 iulie 2003, Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs

în anulare împotriva sentinței nr. 1310 din 10 mai 2002 a Tribunalului Prahova,

secția comercială și de contencios administrativ și deciziei nr. 2743 din 24

septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că instanțele s-au

pronunțat, contrar dispozițiilor art. 340 C. proc. civ. și art. 17 din același

cod, în raport cu clauza compromisorie inserată la art. 17 din contractul de

vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și SC N.A.P. SA.

Totodată, în mod greșit a fost

respinsă excepția tardivității invocării viciilor ascunse, în raport cu

dispozițiile art. 70 C. com.

În fine, instanța de recurs s-a

pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., cu referire la

recursul declarat de reclamantă.

În concluzie, Procurorul General a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

atacate și, pe fond, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport cu dispozițiile art. 129 C.

proc. civ., sesizată cu o cerere, instanța este obligată a stabili cadrul

procesual.

Sub acest aspect, anterior

cercetării judecătorești, instanța este obligată a stabili părțile litigiului,

în sens procesual, cu referire la dreptul afirmat sau contestat în condițiile

legii procesuale civile.

Este de reținut, în acest sens, că

legitimatio

ad causam

nu privește examinarea existenței reale a unui drept subiectiv,

rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanțial, ci

stabilirea raportului de drept procesual între persoanele care își dispută

dreptul în litigiu, în condițiile reglementate de legea procesuală civilă, cu

referire la calitatea procesuală de parte.

Or, prin calitate procesuală, se

înțelege interesul îndreptățit al unei persoane, valorificat în condițiile

legii procesuale civile, de a cere concursul justiției, ce izvorăște din

încălcarea unui drept propriu sau dintr-un raport – recunoscut de lege – de

conexitate cu acel drept și, respectiv, de a contesta acest drept.

Sub acest aspect, dispozițiile art. 57

C. proc. civ., invocate de reclamantă în vederea introducerii în cauză a SC N.A.P.

SA, vizează calitatea procesuală activă, de titular al dreptului în raportul

juridic dedus judecății, în raport cu care, în caz de admitere a acțiunii,

instanța se pronunță în favoarea acesteia, în sensul realizării dreptului pretins

încălcat.

În același timp, chemarea în

garanție vizează calitatea procesuală pasivă în raport cu pârâtul, față de care

poate fi obligat, exclusiv, față de reclamant, având calitatea de terț.

Rezultă, așadar, că, fiind

interesată în pronunțarea unei soluții temeinice și legale, instanța de

judecată are obligația verificării calității procesuale a fiecărei părți.

Or, în cauză, așa cum rezultă din

considerentele hotărârilor atacate, această examinare, în concordanță cu

dispozițiile legii procesuale civile, nu a avut loc nici după o primă casare a

hotărârii primei instanțe, tocmai pentru acest motiv.

Drept urmare, în cauză nu au fost

stabilite, potrivit legii, nici raporturile de drept procesual și nici

raporturile de drept substanțial, hotărârile atacate fiind supuse cazului de

casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul

general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate și

va trimite dosarul primei instanțe, în vederea rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

împotriva deciziei nr. 2743 din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția

contencios administrativ și comercial și a sentinței nr. 1310 din 10 mai 2002 a

Tribunalului Prahova, pe care o casează și trimite cauza, spre rejudecare în

primă instanță, Tribunalului Prahova.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 26 mai 2004.