ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1879/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 22 septembrie 2000, reclamanta, SC C.I.C. SRL Târgoviște, a solicitat ca, în contradictoriu cu SC I.N.C.

SA Ploiești, instanța de judecată să oblige pârâta la plata sumei de 1.324.715.140 lei, reprezentând valoarea prejudiciului produs de aceasta din urmă prin neexecutarea și executarea necorespunzătoare a obligațiilor din contractul de prestări servicii nr. 154 din 28 ianuarie 2000. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de prestări servicii menționat, prin care aceasta din urmă s-a obligat să asigure depozitarea unor cantități de înghețată de minim 5 tone pe zi, la temperatura de 16 o C. Pârâta nu și-a respectat obligațiile asumate, în principal, cele privind controlul și garantării temperaturii de depozitare în funcție de regimul juridic cerut, precum și cea privind cele referitoare la recepția cantitativă și calitativă a produselor aduse spre depozitare.

Astfel, din datele deținute de reclamantă, rezultă că înghețata a fost depozitată într-un depozit frigorifer, împreună cu alte produse, cu frecvente intrări și ieșiri de marfă, ceea ce a dus la neasigurarea temperaturii de 16 o C, împrejurare în care înghețata a început să se topească. Observând acest lucru, salariații pârâtei au transferat înghețata într-un tunel frigorific, supunând-o unui proces de înghețare rapidă. Drept urmare, înghețata a suferit un șoc termic, soldat cu formarea unor particule fine de gheață, motiv pentru care aceasta nu mai corespunde cerințelor consumului. Reclamanta a mai arătat că demersurile sale, privitoare la soluționarea amiabilă a situației litigioase, nu au dus la nici un rezultat, din cauza lipsei de înțelegere a pârâtei.

În cauză a fost efectuată o expertiză de specialitate. Expertiza LAREX a concluzionat în sensul necorespunderii înghețatei standardului de firmă nr. 9/1998, sub aspectul procentului admis de bacterii coliforme și excheriachia coli, precum și sub aspectul proprietăților organoleptice și gustului, prevăzute de acesta. Ministerul Sănătății, Institutul de Sănătate Publică București, a propus scoaterea din consumul uman a înghețatei necorespunzătoare din punct de vedere microbiologic. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, invocând exacta îndeplinire a obligațiilor asumate prin contractul de prestări servicii. Cu privire la deficiențele calitative constatate, pârâta a arătat că acestea își au sorgintea în procesul de fabricație, fără nici o legătură cu depozitarea.

Susținerile pârâtei sunt confirmate de concluziile raportului de expertiză efectuat de expertul B.H. Totodată, prin raportul de expertiză menționat, prejudiciul a fost stabilit la suma 621.421.800 lei. Răspunzând obiecțiunilor reclamantei, prin suplimentul de expertiză, expertul menționat a menținut concluziile inițiale. La data de 20 aprilie 2001, invocând dispozițiile art. 57 C. proc. civ., reclamanta a formulat „cerere de intervenție” în cauză a SC N.A.P. SA Cluj Napoca, pentru ca sentința ce se va pronunța să-i fie opozabilă acesteia din urmă „și, pe baza probelor ce le deține ca producător, să infirme concluziile din raportul de expertiză”. În concluzie, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată și a cererii de intervenție, în sensul recuperării contravalorii furniturii în litigiu, în temeiul art. 1352 C. civ.

Prin precizarea depusă la data de 3 mai 2001, pârâta a invocat caracterul inform al cererii de intervenție forțată, în raport cu dispozițiile art. 49, 50 și 112 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și a solicitat respingerea acesteia. Prin întâmpinare, SC N.A.P. SA Cluj Napoca a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, invocând neîndeplinirea condițiilor art. 49 C. proc. civ. Printr-o precizare ulterioară, la data de 29 mai 2001, SC N.A.P. SA Cluj Napoca a invocat modificarea cererii de chemare în judecată de către instanță, din proprie inițiativă, fără a o pune în discuția părților. Prin sentința nr. 931 din 19 iunie 2001, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acțiunea principală și, ca inadmisibilă, cererea de intervenție.

Pentru a respinge acțiunea principală, instanța de fond a reținut concluziile raportului de expertiză, în sensul lipsei culpei pârâtei. Totodată, cererea de intervenție a fost respinsă ca inadmisibilă, motivat de împrejurarea că SC N.A.P. SA nu poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta. Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 900 din 22 octombrie 2001, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, a casat sentința atacată și a trimis dosarul aceleiași instanțe în vederea rejudecării cauzei. În motivarea acestei decizii, instanța de control judiciar a arătat că prima instanță a sesizat contradicțiile cererii de intervenție, formulate în temeiul art. 57 C. proc.

civ., și motivată pe dispozițiile art. 49-56 din același cod, dar nu a cerut lămuriri părților și nu a ajuns la o încadrare legală a cererii. În rejudecare, după casare, reclamanta a precizat cererea de intervenție „ca fiind una forțată, în sensul chemării în garanție”. În consecință, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii și a cererii de intervenție, în sensul recuperării contravalorii furniturii de înghețată în temeiul art. 1352C. civ. Prin întâmpinare, SC N.A.P. SA Cluj Napoca a solicitat respingerea cererii de intervenție ca inadmisibilă, invocând următoarele motive: - cererea nu este de competența instanțelor judecătorești, ci a arbitrajului, în temeiul art. 17 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 2040 din 3 martie 1999, încheiat între aceasta și reclamantă; - neîndeplinirea condițiilor legii procesuale civile, privitoare la intervenția forțată.

Totodată, aceasta a invocat decăderea reclamantei din dreptul invocării viciilor ascunse, precum și lipsa legăturii de cauzalitate dintre acestea și deprecierea mărfii. Prin sentința nr. 1310 din 10 mai 2002, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea principală și a admis cererea de chemare în garanție, în sensul obligării SC N.A.P. SA Cluj Napoca la plata sumei de 1.324.715.140 lei, în favoarea reclamantei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere concluziile expertizelor efectuate în cauză, potrivit cărora necorespunderea calitativă a mărfii este rezultatul deficiențelor din procesul de fabricație. Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 2745 din 24 septembrie 2002, a admis recursul declarat de reclamanta, SC C.I.C.

SRL Târgoviște, împotriva hotărârii primei instanțe și a modificat în parte sentința atacată, în sensul obligării SC N.A.P. SA Cluj Napoca la plata dobânzii legale. Prin aceeași decizie, recursul declarat de SC N.A.P. SA, împotriva hotărârii primei instanțe, a fost respins ca nefondat. La data de 28 iulie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței nr. 1310 din 10 mai 2002 a Tribunalului Prahova, secția comercială și de contencios administrativ și deciziei nr. 2743 din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că instanțele s-au pronunțat, contrar dispozițiilor art. 340 C. proc.

civ. și art. 17 din același cod, în raport cu clauza compromisorie inserată la art. 17 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamantă și SC N.A.P. SA. Totodată, în mod greșit a fost respinsă excepția tardivității invocării viciilor ascunse, în raport cu dispozițiile art. 70 C. com. În fine, instanța de recurs s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., cu referire la recursul declarat de reclamantă. În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești atacate și, pe fond, respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În raport cu dispozițiile art. 129 C. proc.

civ., sesizată cu o cerere, instanța este obligată a stabili cadrul procesual. Sub acest aspect, anterior cercetării judecătorești, instanța este obligată a stabili părțile litigiului, în sens procesual, cu referire la dreptul afirmat sau contestat în condițiile legii procesuale civile. Este de reținut, în acest sens, că legitimatio ad causam nu privește examinarea existenței reale a unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanțial, ci stabilirea raportului de drept procesual între persoanele care își dispută dreptul în litigiu, în condițiile reglementate de legea procesuală civilă, cu referire la calitatea procesuală de parte.

Or, prin calitate procesuală, se înțelege interesul îndreptățit al unei persoane, valorificat în condițiile legii procesuale civile, de a cere concursul justiției, ce izvorăște din încălcarea unui drept propriu sau dintr-un raport – recunoscut de lege – de conexitate cu acel drept și, respectiv, de a contesta acest drept. Sub acest aspect, dispozițiile art. 57 C. proc. civ., invocate de reclamantă în vederea introducerii în cauză a SC N.A.P. SA, vizează calitatea procesuală activă, de titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, în raport cu care, în caz de admitere a acțiunii, instanța se pronunță în favoarea acesteia, în sensul realizării dreptului pretins încălcat. În același timp, chemarea în garanție vizează calitatea procesuală pasivă în raport cu pârâtul, față de care poate fi obligat, exclusiv, față de reclamant, având calitatea de terț.

Rezultă, așadar, că, fiind interesată în pronunțarea unei soluții temeinice și legale, instanța de judecată are obligația verificării calității procesuale a fiecărei părți. Or, în cauză, așa cum rezultă din considerentele hotărârilor atacate, această examinare, în concordanță cu dispozițiile legii procesuale civile, nu a avut loc nici după o primă casare a hotărârii primei instanțe, tocmai pentru acest motiv. Drept urmare, în cauză nu au fost stabilite, potrivit legii, nici raporturile de drept procesual și nici raporturile de drept substanțial, hotărârile atacate fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de procurorul general. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate și va trimite dosarul primei instanțe, în vederea rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva deciziei nr. 2743 din 24 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și comercial și a sentinței nr. 1310 din 10 mai 2002 a Tribunalului Prahova, pe care o casează și trimite cauza, spre rejudecare în primă instanță, Tribunalului Prahova. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 26 mai 2004.