ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5639/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5639/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului penal de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 58 din 11

martie 2004, pronunțată de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. 4487/2003, a fost

respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de condamnatul N.F.

A fost obligat revizuientul la plata

sumei de 2.000.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Suceava sub nr. 4487 din 16 mai 2003, condamnatul N.F., deținut în

Penitenciarul Botoșani, a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 106 din 29

octombrie 1997 a Tribunalului Suceava, modificată prin decizia penală nr. 182

din 3 noiembrie 1999 a Curții de Apel Suceava, definitivă prin decizia penală

nr. 4944 din 8 decembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție.

Cererea nefiind motivată de către

revizuient, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, în concluziile formulate

și înaintate instanței, a solicitat respingerea acesteia.

Oral, în instanță, precum și prin

memoriile depuse, revizuientul a arătat că își întemeiază cererea pe

dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a), b) și d) C. proc. pen.

Astfel, revizuientul a susținut că

printre lucrurile personale ale condamnatului B.E. a descoperit o scrisoare

adresată acestuia de către deținutul S.I. (cu titlul „Salut J.”), în care

acesta din urmă descria în amănunt unele fapte penale despre care afirma că

personal le-a săvârșit; că, printre acestea, figura și fapta pentru care

revizuientul a fost condamnat și în a cărei executare se afla. Revizuientul a

mai susținut că acest act constituie o împrejurare necunoscută de instanță la

momentul soluționării cauzei.

A mai arătat, de asemeni, că numiții

H.G. și T.I. procuror și respectiv lucrător de poliție au comis infracțiunile

de abuz în serviciu în cauza a cărei revizuire a solicitat-o, prin aceea că au

procedat la audierea numiților J.L. și M.N. după pronunțarea hotărârii de către

prima instanță. De asemeni, a mai invederat că unele acte procedurale,

respectiv prelevarea amprentelor, recunoașterea sa din grup de persoane, pe

baza unor fotografii, s-au făcut fără respectarea dispozițiilor legale.

Având în vedere înscrisul nou depus

de revizuient la dosarul cauzei, Tribunalul a admis proba cu martori solicitată

de acesta și a procedat la audierea, în calitate de martori, a expeditorului

scrisorii, respectiv a numitului S.I., precum și a numitului H.C.

În declarația dată în fața

instanței, martorul S.I. a arătat că este autorul faptei, pentru care

revizuientul a fost condamnat definitiv, relatând totodată și modul de comitere

a acesteia.

La termenul de judecată din data de

27 octombrie 2003, instanța, în conformitate cu dispozițiile art. 403 C. proc.

pen., a admis în principiu cererea de revizuire, cu motivarea că în cauză s-au

descoperit împrejurări noi, necunoscute de către instanțe la soluționarea

cauzei, respectiv înscrisul depus de revizuient la dosar și care indică drept

autor al faptei o altă persoană, respectiv pe numitul S.I.

După admiterea în principiu,

Tribunalul a procedat la readministrarea unor probe și la administrarea altora

noi, la solicitarea revizuientului.

Astfel, au fost reaudiați: partea

vătămată C.S., martorii H.V., L.M., M.N., S.C., C.L., S.E., C.I., B.D., și au

fost audiați în calitate de martori B.E.J., D.E., B.F., T.D. și B.M. S-a

solicitat, de asemenea, și fișa de cazier a numitului S.I.

Din coroborarea tuturor acestor

probe cu celelalte probatorii existente la dosarul cauzei, administrate în

cursul urmăririi penale și al judecății, prima instanță a ajuns la concluzia că

cererea de revizuire formulată de condamnatul N.F. este nefondată.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal a declarat apel revizuientul – condamnat N.F. care a reiterat

motivele invocate în fața instanței de fond.

Prin decizia penală nr. 216 din 12

iulie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 2614/2004, a

fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul N.F.

A fost obligat apelantul –

revizuient la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare

către stat.

Împotriva decizie penale nr. 216 din

12 iulie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs

revizuientul N.F. care, prin apărătorul ales, a invocat cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 9, pct. 18, pct. 10 și pct. 17

1

C. proc. pen.

Revizuientul a apreciat că hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, că s-a comis o gravă eroare

de fapt, în sensul că hotărârea se bazează pe o apreciere denaturată a

probelor, pe constatări de fapt neconforme cu realitatea.

Totodată, revizuientul a învederat

că, în mod neprocedural a fost conservată sticla de rom pretins purtătoare de

amprentă și că audierea martorilor J.L. și M.N., după pronunțarea hotărârii de

către prima instanță s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor procedurale, numiții

H.G. și T.I. (procuror și respectiv lucrător de poliție) săvârșind infracțiunea

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Înalta Curte examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art.

385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată

următoarele:

Prin decizia penală nr. 182 din 3

noiembrie 1999, pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 1935/1999

și care a modificat în totalitate sentința penală nr. 106 din 29 octombrie 1997

a Tribunalului Suceava, inculpatul N.F. a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani

închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 13, art. 37 lit. a) și art. 65 C. pen.

În baza art. 83 C. pen., s-a revocat

beneficiul suspendării condiționate a executării restului de pedeapsă de un an,

5 luni și 25 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de un an și 6 luni

închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 895/1994 a Judecătoriei Rădăuți,

rest ce a fost adăugat la pedeapsa aplicată și s-a dispus ca inculpatul să

execute pedeapsa de 6 ani, 5 luni și 25 zile în regim privativ de libertate.

Prin decizia penală nr. 4944 din 8

decembrie 2000, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr.

4496/1999, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

S-a reținut că, după

ce, în prealabil, a studiat locul unde partea vătămată C.S. este angajată,

comportamentul ei, traseul parcurs de aceasta, programul și domiciliul său, în

seara de 8 octombrie 1996, în jurul orelor 21,30, inculpatul, mascat cu un

batic, îmbrăcat cu o geacă și având mănuși, a așteptat-o pe palierul unui etaj

al blocului în care aceasta locuia.

Observând că partea vătămată a

intrat în bloc, inculpatul a abandonat sticla din care consuma băuturi

alcoolice și i-a ieșit în față părții vătămate, pe care, după ce a lovit-o, a

deposedat-o de sacoșa în care aceasta avea suma de 5.940.000 lei, reprezentând

încasările curente ale firmei la care partea vătămată era angajată.

În urma loviturilor ce i-au fost

aplicate, partea vătămată a suferit leziuni, pentru a căror vindecare a

necesitat 12 – 15 zile de îngrijiri medicale.

Analizând întreg materialul probator

administrat în cauză, Înalta Curte constată că, susținerile martorului S.I., în

sensul că el este autorul faptei pentru care revizuientul a fost condamnat nu

sunt confirmate de nici una din probele readministrate și respectiv

administrate după admiterea în principiu a cererii de revizuire ci, dimpotrivă

sunt contrazise de acest ansamblu probator, care îl indică pe revizuient ca

autor al infracțiunii.

Deși revizuientul a

arătat că, în seara de 8 octombrie 1996, începând cu orele 20,00 și până a doua

zi s-a aflat în comuna Pătrăuții Vechi, la numitul I.A., audiați de către

organele de urmărire penală la datele de 23 ianuarie 1997, respectiv 24

ianuarie 1997, atât martorul I.A., cât și martora I.O. au precizat că,

într-adevăr, revizuientul a fost la domiciliul lor într-o seară de la începutul

lunii octombrie, fără a putea menționa cu exactitate data. Ulterior, în fața

instanței, aceiași martori au invederat, cu precizie data de 8 octombrie 1997

ca fiind cea în care revizuientul i-a vizitat. Or, primele declarații se

situează mai aproape de momentul săvârșirii faptei, presupunând o atitudine

sinceră a martorilor.

Ca atare, nu se poate reține ca

fiind certă prezența inculpatului la familia I. în seara de 8 octombrie 1996.

Deși revizuientul a susținut că, în

seara de 8 octombrie 1996, ar fi încasat de la numitul B.G. suma de 1.000.000

lei reprezentând contravaloarea unor obiecte de mobilier, fiind audiat,

martorul B.G. a infirmat apărarea formulată de acesta precizând că tranzacția a

avut loc, în jurul datei de 2000 sau 25 septembrie 1996.

Totodată, martorul Ț.G. a relatat că

revizuientul s-a interesat de persoana părții vătămate C.S., cu câteva zile

înainte, aspect recunoscut de inculpat, dar motivat prin aceea că dorea să o

cunoască. Martorul l-a informat și cu privire la adresa părții vătămate.

Același martor a relatat că, în seara de 8 octombrie 1996, i-a împrumutat

inculpatului o geacă, acesta spunându-i că „merge la o șustă”, geacă pe care nu

i-a mai înapoiat-o.

Martorul H.I. a

relatat că, la data de 8 octombrie 1996, după ora 20,00, i-a vândut

revizuientului poliuretan pentru tapițerie, contra sumei de 200.000 lei.

În aceeași seară, fără a putea

preciza însă cu exactitate ora, revizuientul s-a întâlnit cu martorul M.N.,

căruia i-a relatat că, tocmai cumpărase niște poliuretan, arătându-i totodată

că se află în posesia unei sume de bani, depozitată într-o sacoșă de plastic.

Deși ulterior, în fața instanței

și-a schimbat depoziția, cu motivarea că a fost constrâns de organele de

poliție să declare astfel (fără însă să facă vreo dovadă în acest sens),

martorul S.E.M. a relatat că, prin luna octombrie 1996, N.F. a venit în

municipiul Iași, deoarece era urmărit de Poliția municipiului Rădăuți, întrucât

săvârșise un act ilegal asupra unei femei în municipiul Rădăuți, fără a face

alte precizări.

Deși este real faptul că partea

vătămată nu a putut preciza dacă revizuientul este autorul infracțiunii,

trebuie avut în vedere că acesta avea fața acoperită cu un batic și că

activitatea infracțională a fost de scurtă durată, creându-i părții vătămate o

stare de emoție puternică.

În dovedirea vinovăției

inculpatului, o probă științifică care nu poate fi înlăturată o constituie

amprenta digitală prelevată de pe sticla de rom găsită la locul faptei.

Deși revizuientul a susținut că, nu

au fost respectate normele de procedură la prelevarea amprentei, aceasta fiind

contrafăcută, utilizându-se fișa decadactilară a inculpatului aflată în

arhivele poliției, această susținere este contrazisă de actele existente la

dosar, respectiv procesul – verbal de cercetare a locului faptei, încheiat cu

participarea martorilor asistenți G.M. și L.M., adresa Poliției municipiului

Rădăuți de înaintare către F.P.C., la data de 9 octombrie 1996 (deci imediat

după comiterea faptei), a urmei papilare, raportul de constatare tehnico –

științifică și raportul de expertiză criminalistică, ultimul efectuat la

L.I.E.C. București.

Împrejurarea că sticla din care

inculpatul a consumat băuturi alcoolice nu a putut fi prezentată în fața

instanțelor, precum și faptul că martorul T.D., nu a mai putut relata cu

precizie toate detaliile de la momentul cercetării la fața locului, dată fiind,

durata mare de timp scursă, nu conduc la concluzia inexistenței vinovăției

inculpatului, întrucât amprenta digitală a fost luată și conservată, pe baza ei

efectuându-se expertiza criminalistică.

Deși martorul S.I. s-a autodenunțat

ca autor al faptei, descriind-o cu lux de amănunte, Înalta Curte are în vedere

că, afirmațiile sale nu sunt susținute de nici una dintre probele readministrate,

respectiv nou administrate în cauză. Cum o declarație de recunoaștere, fără

nici un element care să o susțină, nu poate prin ea însăși să dovedească

vinovăția unei persoane, și cum numitul S.I. a fost condamnat la mai multe

pedepse cu închisoarea, printre care și pentru o infracțiune concurentă cu

fapta a cărei săvârșire „o recunoaște”, toate acestea sunt elemente de natură a

înlătura ca nesinceră această declarație.

Deși înscrisul intitulat „Salut J.”,

conține o descriere a unei fapte comise pe raza municipiului Rădăuți, cu un mod

de operare similar celui reținut în hotărârea de condamnare a revizuientului,

acest aspect nu este de natură să conducă, doar prin el însuși, la certitudinea

că există identitate de fapte și nici nu înlătură posibilitatea unei

reconstituiri de probe, în condițiile în care nici o altă probă administrată nu

conduce la concluzia vinovăției martorului S.I., în ce privește fapta pentru

care revizuientul a fost condamnat.

Pe de altă parte, potrivit art. 394 lit. a), b) și

d) C. proc. pen., invocate în prezenta cauză ca motive de revizuire, o hotărâre

definitivă poate fi revizuită dacă s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu

au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; dacă un martor, un

expert, sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă, dacă

un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat

cercetarea penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire

se cere.

Conform art. 394 alin. (2) C. proc.

pen., cazul de la lit. a) (fapte sau împrejurări noi) constituie motiv de

revizuire, doar dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi

netemeinicia hotărârii de condamnare.

În cauză, după cum s-a arătat

anterior au fost administrate numeroase probe care coroborate îl încriminează

ca autor pe revizuient (declarațiile martorilor, ale părții vătămate, expertiza

criminalistică efectuată de L.I.E.C. – București). În aceste împrejurări,

scrisoarea expediată de numitul S.I. nu este confirmată de nici o altă probă

din dosar și drept consecință, ea nu poate duce la revizuirea hotărârii, în

temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Cazurile de revizuire prevăzute de

art. 394 lit. b) și d) C. proc. pen., invocate de recurent, nu sunt nici ele

incidente în cauză.

Potrivit art. 395 alin. (1) C. proc.

pen., mărturia mincinoasă, o altă infracțiune comisă de un membru al

completului de judecată, de procuror sau de persoana ce a efectuat acte de

cercetare penală, când sunt invocate drept temei de revizuire, nu pot fi

dovedite decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau prin ordonanța

procurorului. Doar un proces separat ar putea asigura stabilirea certă și cu

toate garanțiile procesuale a comiterii unei eventuale infracțiuni de mărturie

mincinoasă sau abuz în serviciu, asigurând astfel părților și dreptul de a

exercita toate căile de atac prevăzute de lege.

Este adevărat că art. 395 alin. (2)

C. proc. pen., admite că mărturia mincinoasă se poate constata în procedura de

revizuire și prin alte dovezi decât o hotărâre judecătorească sau ordonanță a

procurorului. Aceasta este însă posibil doar atunci când hotărârea

judecătorească sau ordonanța nu se pot obține, pentru că organele respective nu

pot sau nu au putut examina fondul cauzei (exemplu: martorul care între timp a

decedat și împotriva lui nu se poate desfășura procesul penal pentru mărturie

mincinoasă).

Or, în cauza de față nu s-a făcut

dovada că instanța sau procurorul au fost investiți cu vreuna dintre

infracțiunile la care se referă art. 394 alin. (1) lit. b) și d) C. proc. pen.,

și că aceste organe au confirmat că nu pot sau nu au putut examina fondul

cauzei. Drept urmare, situațiile menționate nu se pot constata în procedura de

revizuire.

Cum în cauză nu este incident nici

unul dintre motivele de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen., Înalta

Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

condamnatul N.F.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga pe recurentul – revizuient să plătească statului suma de

1.000.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul N.F. împotriva deciziei penale nr. 216 din 12 iulie

2004 a Curții de Apel Suceava.

Obligă recurentul condamnat să

plătească suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1

noiembrie 2004.