ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4640/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta S.C. P. S.A. Arad i-a chemat în judecată pe pârâții S.D. și H.A.C. și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se dispună obligarea acestora în calitate de administratori ai S.C. O.R. SRL la plata sumei de 10.576.303.154 lei cu titlu de despăgubiri civile cu motivarea că aceștia au desfășurat o activitate frauduloasă care a dus la falimentul societății pe care au administrat-o și i-au creat implicit un prejudiciu în echivalentul sumei reclamate. În drept, a fost invocat art. 124 din Legea nr. 64/1995. Tribunalul Argeș prin sentința nr. 337 din 20 aprilie 2001 a respins ca nefondată acțiunea cu motivarea că probele prezentate de reclamantă nu era suficiente pentru a demonstra nu numai producerea prejudiciului ci și întinderea și individualizarea acestuia în raport de persoanele chemate în judecată.

Apelul reclamantei S.C. P. S.A. Arad, declarat împotriva sentinței nr. 337 din 20 aprilie 2001 a Tribunalului Argeș a fost respins de Curtea de Apel Pitești, care prin decizia nr. 583 din 26 noiembrie 2001 a reținut că atât raportul preliminar de expertiză cât și raportul de expertiză contabilă întocmit în apel au ajuns la concluzia că nu a fost stabilită în mod cert creanța reclamantei. A mai reținut că nu este de natura acestui litigiu să stabilească datoriile societății în faliment. Cât privește competența, instanța de apel cu referire la dispozițiile art. 124 – 127 din Legea nr. 64/1995 a reținut că litigiul promovat de reclamantă nu este de competența judecătorului sindic întrucât a fost pornit pe cale separată de cea a procedurii falimentului.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs, reclamanta S.C. P. S.A. Arad pe care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate: 1. Motivul prevăzut de art. 304 alin. (1) C. proc. civ. în argumentarea căruia a invocat prevederile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 64/1995 pentru a susține că toate procedurile prevăzute de această lege sunt de competența exclusivă a tribunalului în jurisdicția căruia se află sediul debitorului și sunt exercitate de judecătorul sindic desemnat de președintele tribunalului în condițiile art. 8 din aceeași lege. Critica este nefondată. Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 64/1995 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 38/2002, coroborate cu art. 7 și art. 8 pe care și-a întemeiat recurenta prima critică, se referă la procedurile stabilite pentru judecarea și administrarea falimentului.

În speță, cererea a fost formulată de către creditoarea P. S.A. împotriva asociatei unice a societății debitoare precum și împotriva soțului asociatei, pentru plata sumei de 10.576.303.154 lei în temeiul art. 124 din aceeași lege. Tribunalul, potrivit art. 124 lit. d) din legea citată poate dispune ca o parte din pasivul societății pe acțiuni sau al societății cu răspundere limitată, în încetare de plăți, să fie suportată de membrii organelor de conducere – administratori, directori cenzori, care au contribuit la ajungerea societății în această situație, pentru faptele expres prevăzute de acest text. Aceste acțiuni prin care se solicită luarea măsurilor prevăzute de art. 124 pot fi luate de tribunal la sesizarea judecătorului sindic, a creditorilor sau a camerei de comerț și industrie.

Prin urmare, interpretarea dată de recurentă art. 6 și art. 7 din Legea nr. 64/1994 în ce privește judecata acestei cereri este greșită, iar critica nefondată. 2. Cea de-a doua critică neîncadrată de recurentă în nici un motiv de casare conform art. 304 alin. (1)-(10) C. proc. civ., privește greșita respingere ca prematură a acțiunii motivat de faptul că nu s-a stabilit cu certitudine creanța. Recurenta a considerat că răspunderea administratorilor unei firme ajunse în faliment poate fi antrenată și fără a fi stabilite în mod cert creanțele creditorilor, deoarece art. 125 din Legea nr. 64/1995 arată că reprezentanții firmei falite răspund până la limita acoperirii tuturor cheltuielilor și datoriilor firmei falite.

Mai menționează recurenta că reprezentanții firmei falite au refuzat să pună la dispoziția organelor abilitate, actele necesare pentru stabilirea datoriilor firmei aflate în faliment pentru ca astfel să nu poată fi angajată răspunderea patrimonială. Față de argumentele expuse recurenta a considerat că instanțele aveau obligația să treacă la soluționarea în fond a litigiului angajând răspunderea solidară a celor două persoane fizice chemate în judecată. - Și această critică este nefondată întrucât art. 124 alin. (2) stabilește că administratorii, directorii etc. răspund patrimonial față de persoanele prevăzute de art. 126 din aceeași lege numai dacă se demonstrează existența faptelor enumerate de lege.

Din raportul de expertiză aflat la dosar rezultă că cercetarea penală nu a fost finalizată pentru a se stabili cu certitudine legătura dintre debitul reclamat și faptele prevăzute de lege, condiție esențială pentru angajarea răspunderii cel puțin a asociatei unice nu și a soțului acesteia așa cum rezultă din cercetarea efectuată de expertiza contabilă. Cât privește solidaritatea deși se afirmă că în cauză debitoarea răspunde solidar cu pârâții chemați în judecată, în realitate aceasta nu este parte în proces. În condițiile date instanța de apel a apreciat corect că încă nu sunt elemente pentru angajarea răspunderii părților până la stabilirea cu certitudine a faptelor și a întinderii prejudiciului creat prin încălcarea dispozițiilor legale referitoare la administrarea societății (Legea nr. 31/1990, Legea nr. 82/1991, Legea nr. 87/1994).

2.Prin ultima critică, recurenta s-a referit la dispozițiile Legii nr. 64/1995 și a susținut că societatea debitoare a ajuns în faliment din culpa administratorilor care au decis ce fapte și acte de comerț să facă firma, că din raportul de expertiză aflat la dosar rezultă reaua credință a pârâților și, în fine, că tribunalul poate angaja răspunderea civilă delictuală a acestora în temeiul art. 998 C. civ. - Și ultima critică este nefondată, art. 124 lit. d) din Legea nr. 64/1995, modificată, stabilește că tribunalul poate dispune ca o parte din pasivul societății (S.A. sau SRL) aflată în încetare de plăți să fie suportată de administratori, directori (etc.). Așadar, pentru a stabili ce parte din pasiv se acoperă de persoanele numite de text, dacă sunt îndeplinite celelalte cerințe privind natura faptelor, trebuie să se cunoască pasivul societății debitoare și ce parte nu poate fi acoperită, așa încât, și din acest punct de vedere soluția criticată este corectă.

Nu poate fi primit nici argumentul referitor la natura acestei acțiuni care poate fi promovată în orice condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale întemeiată pe art. 998 C. civ., câtă vreme, această acțiune este derivată din procedura falimentului, procedură concursală stabilită de legea specială (Legea nr. 64/1995) pe care recurenta însăși a invocat-o în susținerea pretențiilor. În consecință, nefiind motive de modificare sau casare a deciziei pronunțată în apel, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. P. S.A. Arad împotriva deciziei nr. 583 AC din 26 noiembrie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2003.