ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4640/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4640/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta S.C. P. S.A. Arad i-a chemat în

judecată pe pârâții S.D. și H.A.C. și a solicitat ca prin sentința care se va

pronunța să se dispună obligarea acestora în calitate de administratori ai S.C.

O.R. SRL la plata sumei de 10.576.303.154 lei cu titlu de despăgubiri civile cu

motivarea că aceștia au desfășurat o activitate frauduloasă care a dus la

falimentul societății pe care au administrat-o și i-au creat implicit un

prejudiciu în echivalentul sumei reclamate.

În drept, a fost invocat art. 124 din Legea nr. 64/1995.

Tribunalul Argeș prin sentința nr. 337 din 20

aprilie 2001 a respins ca nefondată acțiunea cu motivarea că probele prezentate

de reclamantă nu era suficiente pentru a demonstra nu numai producerea

prejudiciului ci și întinderea și individualizarea acestuia în raport de

persoanele chemate în judecată.

Apelul reclamantei S.C. P. S.A. Arad, declarat

împotriva sentinței nr. 337 din 20 aprilie 2001 a Tribunalului Argeș a fost

respins de Curtea de Apel Pitești, care prin decizia nr. 583 din 26 noiembrie

2001 a reținut că atât raportul preliminar de expertiză cât și raportul de

expertiză contabilă întocmit în apel au ajuns la concluzia că nu a fost

stabilită în mod cert creanța reclamantei. A mai reținut că nu este de natura

acestui litigiu să stabilească datoriile societății în faliment.

Cât privește competența, instanța de apel cu

referire la dispozițiile art. 124 – 127 din Legea nr. 64/1995 a reținut că

litigiul promovat de reclamantă nu este de competența judecătorului sindic întrucât

a fost pornit pe cale separată de cea a procedurii falimentului.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat

recurs, reclamanta S.C. P. S.A. Arad pe care a criticat-o pentru netemeinicie

și nelegalitate:

alin. (1) C. proc. civ. în argumentarea căruia a invocat prevederile art. 6 și art.

7 din Legea nr. 64/1995 pentru a susține că toate procedurile prevăzute de

această lege sunt de competența exclusivă a tribunalului în jurisdicția căruia

se află sediul debitorului și sunt exercitate de judecătorul sindic desemnat de

președintele tribunalului în condițiile art. 8 din aceeași lege.

Critica este nefondată.

Dispozițiile art. 6 din Legea nr. 64/1995

astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 38/2002, coroborate cu art. 7 și art.

8 pe care și-a întemeiat recurenta prima critică, se referă la procedurile

stabilite pentru judecarea și administrarea falimentului.

În speță, cererea a fost formulată

de către creditoarea P. S.A. împotriva asociatei unice a societății debitoare

precum și împotriva soțului asociatei, pentru plata sumei de 10.576.303.154 lei

în temeiul art. 124 din aceeași lege.

Tribunalul, potrivit art. 124 lit. d)

din legea citată poate dispune ca o parte din pasivul societății pe acțiuni sau

al societății cu răspundere limitată, în încetare de plăți, să fie suportată de

membrii organelor de conducere – administratori, directori cenzori, care au

contribuit la ajungerea societății în această situație, pentru faptele expres

prevăzute de acest text.

Aceste acțiuni prin care se solicită

luarea măsurilor prevăzute de art. 124 pot fi luate de tribunal la sesizarea

judecătorului sindic, a creditorilor sau a camerei de comerț și industrie.

Prin urmare, interpretarea dată de

recurentă art. 6 și art. 7 din Legea nr. 64/1994 în ce privește judecata

acestei cereri este greșită, iar critica nefondată.

2.

Cea de-a doua critică neîncadrată de recurentă în nici un motiv de casare

conform art. 304  alin. (1)-(10) C. proc. civ., privește greșita respingere ca

prematură a acțiunii motivat de faptul că nu s-a stabilit cu certitudine

creanța.

Recurenta a considerat că

răspunderea administratorilor unei firme ajunse în faliment poate fi antrenată

și fără a fi stabilite în mod cert creanțele creditorilor, deoarece art. 125

din Legea nr. 64/1995 arată că reprezentanții firmei falite răspund până la

limita acoperirii tuturor cheltuielilor și datoriilor firmei falite.

Mai menționează recurenta că

reprezentanții firmei falite au refuzat să pună la dispoziția organelor

abilitate, actele necesare pentru stabilirea datoriilor firmei aflate în

faliment pentru ca astfel să nu poată fi angajată răspunderea patrimonială.

Față de argumentele expuse recurenta

a considerat că instanțele aveau obligația să treacă la soluționarea în fond a

litigiului angajând răspunderea solidară a celor două persoane fizice chemate

în judecată.

- Și această critică este nefondată întrucât

art. 124 alin. (2) stabilește că administratorii, directorii etc. răspund patrimonial

față de persoanele prevăzute de art. 126 din aceeași lege numai dacă se

demonstrează existența faptelor enumerate de lege.

Din raportul de expertiză aflat la dosar rezultă

că cercetarea penală nu a fost finalizată pentru a se stabili cu certitudine

legătura dintre debitul reclamat și faptele prevăzute de lege, condiție

esențială pentru angajarea răspunderii cel puțin a asociatei unice nu și a

soțului acesteia așa cum rezultă din cercetarea efectuată de expertiza

contabilă.

Cât privește solidaritatea deși se afirmă că în

cauză debitoarea răspunde solidar cu pârâții chemați în judecată, în realitate

aceasta nu este parte în proces.

În condițiile date instanța de apel a apreciat

corect că încă nu sunt elemente pentru angajarea răspunderii părților până la

stabilirea cu certitudine a faptelor și a întinderii prejudiciului creat prin

încălcarea dispozițiilor legale referitoare la administrarea societății (Legea

nr. 31/1990, Legea nr. 82/1991, Legea nr. 87/1994).

2.Prin ultima critică, recurenta s-a

referit la dispozițiile Legii nr. 64/1995 și a susținut că societatea debitoare

a ajuns în faliment din culpa administratorilor care au decis ce fapte și acte

de comerț să facă firma, că din raportul de expertiză aflat la dosar rezultă

reaua credință a pârâților și, în fine, că tribunalul poate angaja răspunderea

civilă delictuală a acestora în temeiul art. 998 C. civ.

- Și ultima critică este nefondată,

art. 124 lit. d) din Legea nr. 64/1995, modificată, stabilește că tribunalul

poate dispune ca o parte din pasivul societății (S.A. sau SRL) aflată în

încetare de plăți să fie suportată de administratori, directori (etc.).

Așadar, pentru a stabili ce parte

din pasiv se acoperă de persoanele numite de text, dacă sunt îndeplinite

celelalte cerințe privind natura faptelor, trebuie să se cunoască pasivul

societății debitoare și ce parte nu poate fi acoperită, așa încât, și din acest

punct de vedere soluția criticată este corectă.

Nu poate fi primit nici argumentul

referitor la natura acestei acțiuni care poate fi promovată în orice condiții

pentru angajarea răspunderii civile delictuale întemeiată pe art. 998 C. civ.,

câtă vreme, această acțiune este derivată din procedura falimentului, procedură

concursală stabilită de legea specială (Legea nr. 64/1995) pe care recurenta

însăși a invocat-o în susținerea pretențiilor.

În consecință, nefiind motive de

modificare sau casare a deciziei pronunțată în apel, conform art. 312 C. proc.

civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta S.C. P. S.A. Arad împotriva deciziei nr. 583 AC din 26

noiembrie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi  26 noiembrie 2003.