ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 584/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la 31 octombrie 2001 reclamanta SC”S.B. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice solicitând anularea deciziei nr.1445 din 25 septembrie 2001, precum și a procesului-verbal nr. 14059 din 18 iunie 2001 încheiat de D.G.F.P. a municipiului București. In motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin procesul verbal menționat s-au stabilit în mod nelegal penalități de întârziere și majorări aferente impozitului pe salarii, precum și majorări aferente TVA în baza unui ordin abrogat la data controlului.

Au susținut că la data încheierii procesului verbal de control respectiv 15 iunie 2001 modalitatea de stingere a obligațiilor bugetare era reglementată de Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997, astfel cum a fost modificat prin Ordinul ministrului finanțelor nr.1616/1998 și cu toate acestea organele de control au stabilit obligații bugetare (majorări și penalități) folosind sistemul de calcul prevăzut de pct. 2.2; 2;3; 2.4 din Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997 deși era nelegal și a fost eliminat prin Ordinul ministrului finanțelor nr. 1616 din 24 decembrie 1998. Cu ocazia dezbaterilor în fond reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că subsecvent anulării deciziei și procesului verbal contestat a solicitat și restituirea sumei plătită în plus în urma controlului efectuat în cuantum de 3.559.566.394 lei.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ prin sentința civilă nr.639 din 18 iunie 2002 a admis acțiunea precizată de SC ”S.B.” SRL București. A anulat decizia Ministerului Finanțelor Publice nr.1445/2001 și procesul verbal din 18 iunie 2001 întocmit de D.G.F.P.C.F.S. a municipiului București, în ceea ce privește impozitul pe salarii în sumă de 816.370.062 lei, majorări de întârziere de 948.861.358 lei și penalități de 372.387.930 lei. A obligat pe pârâta să restituie reclamantei suma de 3.559.566.394 lei penalități nedatorate și să plătească cheltuieli de judecată de 35.700.000 lei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că organul de control a aplicat în mod greșit la data controlului prevederile pct. 2.2, 2.3, 2.4, din Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997 care au fost eliminate prin Ordinul nr.1616/1999 și care de altfel sunt nelegale întrucât exced și contravin normelor cu putere de lege ale O.G.

nr.11/1996 privind executarea creanțelor bugetare care permit imputarea majorărilor asupra sumelor plătite ulterior doar simultan cu debitul principal. Impotriva acestei hotărâri au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. a municipiului București. Prin recursul declarat Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința numai sub aspectul constatării făcute în sensul că prevederile pct. 2.2, 2.3 și 2.4 din Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997 nu erau în vigoare la data efectuării controlului financiar. Recurenta a arătat că „aceste prevederi legale la data efectuării controlului, erau în vigoare și constituiau norme financiar fiscale imperative pentru organele de control care erau obligate să țină seama de ele”.

Prin recursul său D.G.F.P. a municipiului București a susținut în esență că a fost aplicat în mod legal Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997 pe perioada controlată cuprinsă între 1 ianuarie 1998 și 7 ianuarie 2000 când a intrat în vigoare Ordinul ministrului finanțelor nr. 1616/1999. Pentru perioada 17 ianuarie 2000 – decembrie 2000 organul de control a făcut aplicarea dispozițiilor Ordinul ministrului finanțelor nr.1616/1999 care a modificat pct. 2.2, 2.3 și 2.4 din Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997. Pe de altă parte, a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul restituirii sumelor care au făcut obiectul pct.1 și 2 din dispozitivul deciziei emisă de Ministerul Finanțelor Publice arătând că instanța de fond a fost investită numai cu analizarea temeinicii și legalității pct. 3 din decizia ministerului.

Cu privire la regularitatea recursului D.G.F.P. a municipiului București, Curtea analizând actele dosarului respectiv dovada de comunicare a sentinței civile atacate către această autoritate în raport cu dispozițiile art. 92 1 C. proc. civ. constată că agentul procedural a încălcat aceste dispoziții la data comunicării, motiv pentru care termenul de recurs prevăzut de art.301 din codul de procedură civilă, începe să curgă la 25 februarie 2003 când D.G.F.P. București a solicitat comunicarea hotărârii atacate. Ca atare excepția tardivității recursului acestei autorități este nefondată urmând a fi respinsă. Totodată ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente: Prin procesul-verbal nr. 14059/18 iunie 2001 încheiat de organul de control al D.G.F.P.

a municipiului București și, prin decizia Ministerului Finanțelor Publice nr.1445 din 25 septembrie 2001 s-a stabilit că pentru perioada supusă verificării, societatea contestatoare datora bugetului de stat impozit pe salarii în sumă de 29.214.040.306 lei sumă evidențiată de societate ca obligație față de buget. Intrucât la plata acestei sume societatea a înregistrat întârzieri, organul de control a compensat majorările de întârziere datorate cu sumele achitate de contestatoare în contul impozitului pe salarii și totodată a diminuat T A de rambursat cu suma de 495.241.532 lei reprezentând diferență de impozit pe salarii constatată la control.

Stabilirea acestor debite a avut la bază modul de stingere al obligațiilor prevăzute de dispozițiile pct. 2.3 din Ordinul ministrului finanțelor nr .620/1997 cu excepția perioadei 30 aprilie 1999 – 30 noiembrie 1999 când s-a făcut aplicarea dispozițiilor Ordinul ministrului finanțelor nr. 608/1999 și a perioadei 7 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2000 când s-a făcut aplicarea dispozițiilor O.M.F. nr.1616/2000. Potrivit punctului 2.3. din Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997 în cazul în care debitorul, pentru fiecare fel de impozit, taxă sau alt venituri bugetare, efectuează plăți parțiale în contul obligațiilor de plată restante succesive și al majorărilor de întârziere, organul fiscal va efectua stingerea creanțelor bugetare și înregistrarea în contabilitatea fiscală, astfel: a) se stinge debitul aferent celui mai vechi termen scadent în cadrul fiecărui fel de impozit datorat; b) se sting majorările de întârziere aferente debitului prevăzut la lit.a).

Dacă prin plata efectuată potrivit alin.1 nu se acoperă integral majorările de întârziere aferente debitului achitat, următoarea plată efectuată de debitor va îndestula mai întâi majorările de întârziere neachitate, după care se aplică regula prevăzută la alin. (1). Acest mod de calcul ce vizează imputarea cu prioritate a majorărilor de întârziere atrage după sine calculul de noi majorări ca urmare a diminuării plății obligației bugetare având ca efect majorări în cascada și în final aplicarea de majorări la majorări. Stingerea obligațiilor bugetare la data controlului era reglementată de O.G. nr.11/1996 privind executarea creanțelor bugetare.

Conform reglementărilor art. 8 din această ordonanță plata obligațiilor bugetare, se face distinct, pentru fiecare sumă datorată în parte, în ordinea vechimii acestora astfel: a) restanțele din anii precedenți, o dată cu majorările aferente datorate potrivit legii; b) restanțele anului curent, o dată cu majorările aferente, datorate potrivit legii; c) sumele datorate la termenele legale de plată; d) sumele cu termene scadente viitoare. Se observă ca legea stipulează plata obligațiilor bugetare în ordinea vechimii acestora și permite imputarea majorărilor asupra sumelor plătite ulterior doar simultan cu debitul principal. Rezultă așadar că dispozițiile Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997 cu privire la ordinea de stingere a obligațiilor bugetare excede cadrului legal determinat de O.G.

nr. 11/1996 precum și dispozițiilor generale în materie de imputație a plății prevăzute de art. 1110-1113 C. civ. În același timp utilizarea acestor norme are ca efect aplicarea de majorări la majorări cu consecința încălcării dispozițiilor exprese ale art. 15 din O.G. nr. 11/1996 potrivit cărora „la sumele reprezentând majorări de întârziere stabilite potrivit legii la amenzile de orice fel nu se datorează majorări”. In cauză pentru perioada ianuarie 1996-decembrie 2000 SC” S.B.” SRL datora un impozit pe salarii de 29.214.040.306 lei suma achitată de societate cu acest titlu fiind de 29.240.230.724 lei. Însă achitarea cu întârziere a acestei sume a determinat în sarcina societății majorări de întârziere, majorări care au fost însă stabilite corect de expert iar nu de organul de control.

Astfel pentru achitarea cu întârziere a impozitului pe salarii societatea datorează bugetului de stat majorări în cuantum de 1.049.558.525 lei. Au fost plătite în plus suma de 842.560.480 lei impozit pe salarii și 729.617.762 lei majorări de întârziere (total 1.572.178.242 lei). Cât privește TVA-ul datorat pentru perioada ianuarie 1998 – decembrie 2000 acesta a fost stabilit în sumă de 14.936.128.824 lei iar majorările de întârziere s-au calculat în cuantum de 2.171.750.230 lei. A fost plătită în plus după modul de calcul determinat de organul de control ca urmare a diminuării sumei achitate în contul TVA suma de 1.987.388.152 . Având în vedere cele ce au procedat se reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală inclusiv pe aspectul obligării pârâților la restituirea sumei de 3.559.566.364 lei.

Și sub acest aspect criticile formulate de recurenta D.G.F.P. a municipiului București sunt nefondate societatea reclamantă precizându-și obiectul, acțiunii prin concluziile formulate la data de 4 iunie 2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 639 din 18 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 februarie 2004.