ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 584/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ  la 31 octombrie

2001 reclamanta SC”S.B. SRL a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice solicitând

anularea deciziei nr.1445 din 25 septembrie 2001, precum și a procesului-verbal

nr. 14059 din 18 iunie 2001  încheiat de D.G.F.P. a municipiului București.

In

motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin procesul verbal menționat s-au

stabilit în mod nelegal penalități de întârziere și majorări aferente

impozitului pe salarii, precum și majorări  aferente TVA în baza unui ordin

abrogat la data controlului.

Au

susținut că la data încheierii procesului verbal de control respectiv 15 iunie

2001 modalitatea de  stingere a obligațiilor bugetare era reglementată de Ordinul

ministrului finanțelor nr. 620/1997, astfel cum a fost modificat prin Ordinul

ministrului finanțelor nr.1616/1998 și cu toate  acestea organele de  control

au stabilit obligații bugetare (majorări și penalități) folosind sistemul de calcul

prevăzut de pct. 2.2; 2;3; 2.4 din Ordinul ministrului  finanțelor nr. 620/1997

deși era nelegal și a fost eliminat prin Ordinul ministrului finanțelor nr. 1616

din 24 decembrie 1998.

Cu

ocazia dezbaterilor în fond  reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că

subsecvent  anulării deciziei și procesului verbal contestat  a solicitat  și restituirea

sumei  plătită  în plus  în urma controlului efectuat în cuantum de

3.559.566.394 lei.

Curtea

de Apel București, secția de contencios administrativ prin sentința civilă

nr.639 din 18 iunie 2002 a admis acțiunea precizată de SC ”S.B.” SRL București.

A

anulat decizia  Ministerului Finanțelor Publice  nr.1445/2001  și procesul

verbal  din 18 iunie 2001 întocmit de D.G.F.P.C.F.S. a municipiului București,

în ceea ce privește impozitul pe salarii în sumă de 816.370.062 lei, majorări

de întârziere de 948.861.358 lei și penalități de 372.387.930 lei.

A

obligat pe pârâta să restituie reclamantei suma de 3.559.566.394 lei penalități

nedatorate și să plătească cheltuieli de judecată de 35.700.000 lei.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că organul de control a aplicat în

mod greșit la data controlului prevederile pct. 2.2, 2.3, 2.4, din Ordinul

ministrului finanțelor nr. 620/1997 care au fost eliminate prin Ordinul nr.1616/1999

și care de altfel sunt nelegale  întrucât exced și contravin normelor cu putere

de lege ale O.G. nr.11/1996 privind executarea creanțelor bugetare care permit

imputarea majorărilor  asupra sumelor plătite ulterior doar simultan cu debitul

principal.

Impotriva

acestei hotărâri au declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice  și D.G.F.P.

a municipiului București.

Prin

recursul declarat Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința numai sub

aspectul constatării făcute în sensul că prevederile pct. 2.2, 2.3 și 2.4 din Ordinul

ministrului finanțelor nr. 620/1997  nu erau în vigoare la  data efectuării

controlului financiar.

Recurenta

a arătat  că „aceste prevederi legale la data efectuării controlului, erau în

vigoare și constituiau norme  financiar fiscale imperative pentru organele de

control care erau obligate să țină seama de ele”.

Prin

recursul său D.G.F.P. a municipiului București a susținut în esență că a fost

aplicat  în mod legal Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997 pe perioada

controlată cuprinsă între 1 ianuarie 1998 și 7 ianuarie 2000 când a intrat în

vigoare Ordinul ministrului finanțelor nr. 1616/1999.

Pentru

perioada 17 ianuarie 2000 – decembrie 2000 organul de  control a făcut

aplicarea dispozițiilor Ordinul ministrului finanțelor nr.1616/1999 care a

modificat pct. 2.2, 2.3 și 2.4 din Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997.

Pe de

altă parte, a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul restituirii

sumelor care au făcut obiectul pct.1 și 2 din dispozitivul deciziei emisă de

Ministerul Finanțelor Publice arătând că instanța de fond a fost investită

numai cu analizarea temeinicii și legalității pct. 3  din decizia ministerului.

Cu

privire la regularitatea  recursului D.G.F.P. a municipiului București, Curtea

analizând actele dosarului respectiv dovada de comunicare a sentinței civile

atacate către această autoritate în raport cu dispozițiile art. 92

1

C.

proc. civ. constată că  agentul procedural a  încălcat  aceste dispoziții la

data comunicării, motiv pentru care termenul de recurs prevăzut de art.301 din

codul de procedură civilă, începe să curgă  la 25 februarie 2003 când D.G.F.P.

București a  solicitat comunicarea  hotărârii atacate.

Ca

atare excepția tardivității recursului acestei autorități este nefondată urmând

a fi respinsă.

Totodată

ambele recursuri sunt  nefondate  pentru următoarele considerente:

Prin

procesul-verbal nr. 14059/18 iunie 2001 încheiat  de organul de  control al D.G.F.P.

a municipiului București și, prin decizia Ministerului Finanțelor Publice

nr.1445 din 25 septembrie 2001 s-a stabilit că pentru perioada supusă

verificării, societatea contestatoare datora bugetului de stat impozit pe

salarii în sumă de 29.214.040.306 lei sumă evidențiată  de societate ca

obligație față de buget.

Intrucât

la plata acestei sume societatea a înregistrat  întârzieri, organul de control

a compensat majorările de întârziere datorate cu sumele  achitate de

contestatoare  în contul impozitului pe salarii și totodată a diminuat T A de

rambursat cu suma de 495.241.532 lei reprezentând  diferență de impozit pe

salarii constatată la  control.

Stabilirea

acestor debite a avut la bază modul de stingere al obligațiilor prevăzute de dispozițiile

pct. 2.3 din Ordinul ministrului finanțelor  nr .620/1997 cu excepția perioadei

30 aprilie 1999 – 30 noiembrie 1999 când  s-a făcut aplicarea dispozițiilor  Ordinul

ministrului finanțelor nr. 608/1999 și a perioadei 7 ianuarie 2000 - 31

decembrie 2000 când s-a făcut aplicarea  dispozițiilor O.M.F. nr.1616/2000.

Potrivit

punctului 2.3. din Ordinul ministrului finanțelor nr. 620/1997 în cazul în care

debitorul, pentru fiecare fel de impozit, taxă sau alt venituri bugetare,

efectuează  plăți parțiale în contul obligațiilor de plată restante succesive

și al majorărilor de întârziere, organul fiscal va efectua stingerea creanțelor

bugetare și înregistrarea în contabilitatea fiscală, astfel:

a) se stinge debitul

aferent celui mai vechi termen scadent

în cadrul fiecărui fel de impozit

datorat;

b) se

sting majorările de întârziere aferente debitului prevăzut la lit.a).

Dacă

prin plata efectuată potrivit alin.1 nu se acoperă integral majorările de

întârziere aferente debitului achitat, următoarea plată efectuată de debitor va

îndestula mai întâi majorările de întârziere neachitate,  după care se  aplică

regula prevăzută la alin. (1).

Acest

mod  de calcul ce vizează imputarea cu prioritate a majorărilor de întârziere

atrage după sine calculul de noi majorări ca urmare a  diminuării plății

obligației bugetare având ca efect majorări   în cascada și în final aplicarea

de majorări la majorări.

Stingerea

obligațiilor bugetare la data controlului era reglementată de O.G. nr.11/1996

privind executarea creanțelor bugetare.

Conform

reglementărilor art. 8 din această ordonanță  plata obligațiilor bugetare, se

face distinct, pentru fiecare sumă datorată în parte, în ordinea vechimii

acestora astfel:

a) restanțele

din anii precedenți, o dată cu majorările aferente

datorate potrivit

legii;

b)

restanțele anului curent, o dată cu majorările aferente, datorate potrivit

legii;

c) sumele

datorate la termenele legale de plată;

d)

sumele cu termene scadente viitoare.

Se

observă ca legea stipulează plata obligațiilor bugetare în ordinea vechimii

acestora și permite  imputarea majorărilor asupra  sumelor plătite ulterior

doar simultan  cu debitul principal.

Rezultă

așadar că dispozițiile Ordinul ministrului  finanțelor nr. 620/1997 cu privire

la ordinea de stingere a obligațiilor bugetare excede cadrului legal determinat

de O.G. nr. 11/1996 precum și dispozițiilor  generale  în materie de imputație

a  plății prevăzute de art. 1110-1113 C. civ.

În

același timp utilizarea acestor norme are ca efect aplicarea de majorări la

majorări cu consecința încălcării dispozițiilor exprese ale art. 15 din O.G.

nr. 11/1996 potrivit cărora „la sumele reprezentând majorări de întârziere

stabilite potrivit legii la amenzile de orice fel nu se datorează majorări”.

In

cauză pentru perioada ianuarie 1996-decembrie 2000 SC” S.B.” SRL datora un

impozit pe salarii de 29.214.040.306 lei suma achitată de societate cu acest

titlu fiind de 29.240.230.724 lei.

Însă

achitarea cu întârziere a  acestei sume a determinat în sarcina societății

majorări de întârziere, majorări care au fost însă stabilite corect de expert

iar nu de organul de control.

Astfel

pentru achitarea cu întârziere a impozitului pe salarii societatea datorează

bugetului de stat majorări în cuantum de 1.049.558.525 lei.

Au fost

plătite  în  plus  suma de 842.560.480 lei impozit  pe salarii și 729.617.762

lei majorări de întârziere (total 1.572.178.242 lei).

Cât

privește TVA-ul datorat pentru perioada ianuarie 1998 – decembrie 2000 acesta a

fost stabilit în sumă de 14.936.128.824 lei iar majorările de întârziere s-au

calculat în cuantum de 2.171.750.230 lei.

A fost

plătită în plus după modul de calcul determinat de organul de control ca urmare

a diminuării sumei achitate în contul TVA suma de 1.987.388.152 .

Având

în vedere cele ce au procedat se reține că instanța de fond a pronunțat o

hotărâre temeinică și legală inclusiv pe aspectul obligării pârâților la

restituirea sumei de 3.559.566.364 lei.

Și sub acest aspect criticile formulate

de recurenta D.G.F.P. a municipiului București sunt nefondate societatea reclamantă

precizându-și obiectul, acțiunii prin  concluziile formulate la data de 4 iunie

2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile

declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 639 din 18

iunie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca

nefondate.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi  12 februarie 2004.