ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1949/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința atacată cu recurs, sentința civilă nr. 244, pronunțată la data de 9 februarie 2004, în dosarul nr. 585/2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC T.G. SRL București și a anulat parțial decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, emisă de direcția de specialitate din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, respectiv pct. A2 (referitor la suma de 2.160.099.923 lei T.V.A.) și pct. B1 (referitor la suma de 7.731.770.061 lei), precum și în mod corespunzător, procesul-verbal de control încheiat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București - Direcția de Control Fiscal, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Prin decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, Ministerul Finanțelor Publice a respins ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal nr. 27 din 30 septembrie 2002 (care a vizat controlul activității societății, în perioada august 1997 - decembrie 2000), cu privire la sumele de 2.160.099.923 lei, reprezentând T.V.A., 7.731.770.061 lei, despre care instanța reține că organul fiscal nu a precizat ce anume reprezintă; 65.572.059 lei, reprezentând impozit pe veniturile persoanelor nerezidente și 124.948.558 lei, majorări de întârziere aferente, plus 3.278.603 lei și, respectiv, 6.557.206 lei, reprezentând penalități de 5% și, respectiv, 10%.

Totodată, prin aceeași decizie, autoritatea competentă a respins ca nemotivate, capetele de cerere ale contestației, referitoare la sumele de 75.060.143 lei, cheltuieli de exploatare și la sumele reprezentând majorări de întârziere, de 15.751.507 lei, aferente impozitului pe veniturile din salarii, 3.958.115 lei, aferente impozitului pe veniturile colaboratorilor, 1.893.372 lei, aferente contribuției la Fondul special de solidaritate, 94.694.137 lei aferente impozitului pe dividende. Pentru celelalte puncte din contestație, ministerul a desființat subcapitolele corespunzătoare din procesul-verbal de control și a dispus refacerea controlului. Referitor la suma de 2.160.099.923 lei, instanța de fond a motivat că reprezintă, în principal T.V.A.

aferentă serviciilor de consultanță, pentru care, potrivit constatărilor expertului contabil, facturile prezentate de reclamantă au la bază contracte care prevăd toate elementele specifice și îndeplinesc condițiile cerute de art. 18 din O.G. nr. 3/1992, republicată și de O.U.G. nr. 17/2000. A mai motivat, în cadrul aceleiași sume, că este deductibilă și T.V.A. aferentă cheltuielilor de deplasare, justificate cu factura emisă de SC G., așa cum a reținut și expertul contabil. În ceea ce privește suma de 7.731.770.061 lei de la pct. B1 din dispozitivul deciziei nr. 15/2003, instanța de fond a reținut, în esență, că, sub acest aspect actul atacat nu a fost motivat, impunându-se anularea acestuia, fiind încălcate prevederile O.U.G.

nr. 13/2001 privind pronunțarea prin decizie motivată. Referitor la celelalte puncte ale deciziei și, implicit, la subcapitolele corespunzătoare din procesul-verbal de control, acțiunea este neîntemeiată, măsurile dispuse de către autoritățile fiscale, fiind legale și temeinice. Împotriva acestei soluții au formulat recursuri, Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca succesoare a atribuțiilor respective, în urma reorganizării Ministerului Finanțelor Publice, precum și Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, fiind invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținându-se că hotărârea dată este lipsită de temei legal. Astfel, referitor la anularea pct. A2 din decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, se susține că instanța de fond și-a întemeiat în mod greșit concluziile, pe aprecierile expertului contabil, deși contractele de consultanță, care au stat la baza facturilor, nu îndeplineau condițiile cerute de art. 18 din O.G.

nr. 3/1992, republicată și din O.U.G. nr. 17/2000, nefiind în măsură să probeze realitatea activităților respective de consultanță. Referitor la anularea pct. B1 din decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, se susține că instanța de fond s-a aflat în confuzie între profitul impozabil, ca bază de impunere și impozitul pe profit, reținând că decizia nu ar fi motivată, anulând-o din această cauză. Recursurile sunt întemeiate, în măsură și pentru motivele care vor fi prezentate în continuare. Astfel, referitor la suma de 2.160.099.923 lei T.V.A. calculată suplimentar, instanța de fond a motivat, preluând concluziile expertului contabil, că această sumă este deductibilă, deoarece facturile prezentate de societatea comercială au la bază contracte de consultanță care prevăd toate elementele specifice și îndeplinesc condițiile cerute de art. 18 din O.G.

nr. 3/1992, republicată și art. 18 din O.U.G. nr. 17/2000. Într-adevăr, potrivit acestor prevederi legale, contribuabilii înregistrați ca plătitori de T.V.A., au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor și serviciilor achiziționate, destinate realizării de operațiuni supuse T.V.A. Intimata-reclamantă a susținut, iar instanța de fond și-a însușit această susținere, în baza concluziilor expertului, cum că serviciile contractate cu SC W.M. SRL București, SC D.R. SRL București și SC T.T. SA București au fost efectiv achiziționate de către SC T.G. SRL, ca servicii de consultanță potrivit contractelor care au fost anexate la facturile respective. Dar, pentru ca prevederile legale citate să fie pe deplin aplicabile și pentru ca intimata-reclamantă să fi fost îndreptățită legal la deducerea T.V.A.

în sumă de 2.160.099.923 lei, era necesar să probeze nu doar încheierea unor contracte de prestări servicii, ci prestarea efectivă a serviciilor respective de către furnizorii și, respectiv, achiziționarea efectivă a acestora de către ea, în calitate de beneficiară. Or, este necontestat că facturile privind serviciile de consultanță, au avut anexate numai contractele încheiate de intimata-reclamantă, cu societățile comerciale de mai sus, ceea ce probează doar încheierea acelor contracte, nu și executarea lor, deoarece prestarea efectivă și achiziționarea efectivă a serviciilor de consultanță puteau și trebuiau probate cu documente justificative distincte. Astfel fiind, în mod greșit, instanța de fond a reținut deductibilitatea sumelor respective și a anulat greșit pct. A2 din decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003 și corespunzător, procesul-verbal de control.

Referitor la suma de 7.731.770.061 lei și la pct. B1 din decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003 a Ministerului Finanțelor Publice, instanța de fond a motivat că în privința acestei sume, actul administrativ nu a fost motivat, fiind încălcate prevederile O.U.G. nr. 13/2001, ceea ce a atras anularea acestui capitol. Într-adevăr, potrivit art. 7 și 8 din O.U.G. nr. 13/2001, privind soluționarea contestațiilor împotriva măsurilor dispuse prin actele de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanțelor Publice, în vigoare la data emiterii deciziei, contestațiile se soluționează prin decizie motivată care trebuie să cuprindă trei părți: preambulul, considerentele sau motivarea și dispozitivul.

Or, examinând decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, se observă că aceasta îndeplinește cerințele legale de mai sus și, analizând pct. B1, care se referă la suma totală de 7.731.770.061 lei, rezultă că autoritatea competentă a realizat o motivare corespunzătoare a punctului său de vedere și a soluției asupra căreia s-a decis. Or, astfel fiind, instanța de fond era datoare să judece și să se pronunțe pe fond în legătură cu deductibilitatea sau nedeductibilitatea cheltuielilor respective și, respectiv, cu legalitatea impozitului pe profit corespunzător acelei sume. Cum, curtea de apel nu a realizat o judecată a fondului cauzei privind acest aspect, recursul va fi admis, urmând ca aceeași instanță să se pronunțe și asupra pct. B1 din decizia nr. 15 din 30 ianuarie 2003, potrivit și dezlegărilor date mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 244 din 9 februarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2005.