ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1424/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 234 din 18

martie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul

D.C. la 10 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor prevăzută de

art. 174 C. pen.

Prin aceeași hotărâre, instanța de

fond a luat act că partea vătămată nu se constituie parte civilă în procesul

penal.

S-a reținut că în noaptea de 6

ianuarie 2000, inculpatul a provocat decesul victimei D.G., prin introducerea

în cavitatea bucală a acesteia a unei bucăți de material textil, producându-i

insuficiență cardiorespiratorie acută, consecutivă asfixiei mecanice prin

obturarea căilor respiratorii.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

inculpatul a declarat apel, susținând că nu se face vinovat de decesul victimei

D.G.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 274 din 14 mai 2001, a respins apelul

declarat de către inculpat, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că inculpatul a locuit efectiv cu victima în perioada 30

decembrie 1999 – 7 ianuarie 2000.

Inculpatul a susținut că victima

și-a autoprovocat, cu bastonul de metal, leziunile constatate prin certificatul

medico-legal.

Afirmația inculpatului privitoare la

înghițirea de către victimă a unui pumn de pastile, în scop suicidar, este

infirmată de autopsia efectuată, prin care s-a evidențiat existența în stomacul

victimei a numai două comprimate, corespunzătoare unei administrări normale de

medicamente.

Totodată, din raportul de necropsie

medico-legală, rezultă că rezultatul letal nu este consecința leziunilor

traumatice, plăgi și hematoame apicraniene ci urmarea insuficienței

cardiorespiratorii acute consecutivă asfixiei mecanice, prin obstrucția căilor

respiratorii superioare cu material textil.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpatul a declarat recurs, pe care l-a motivat în scris.

La termenul de judecată din 20

martie 2003, inculpatul, prin apărător, și-a susținut nevinovăția, iar în

subsidiar a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei în loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte și condamnarea pentru săvârșirea acestei

infracțiuni.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Examinând cauza în raport de

criticile formulate, se constată că instanța de fond a administrat probe, a

evaluat corect probatoriul administrat în cauză și a stabilit corect starea de

fapt.

Instanța de control judiciar,

soluționând apelul declarat de către inculpat, a devoluat cauza și, constatând

concordanța dintre conținutul real al probelor, care ilustrează cu evidență

vinovăția acestuia, și soluția de condamnare, a decis în sensul respingerii

apelului, ca nefondat.

Ca atare, cum soluția adoptată este

cea pe care materialul probator o susține, hotărârile pronunțate în cauză nu

sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 395

9

pct. 18 C. proc.

pen.

În recurs, se mai susține însă și

greșita încadrare juridică a faptei săvârșite.

Însă, sub un prim aspect, din

raportul de necropsie medico-legală a rezultat că decesul victimei nu a survenit

ca urmare a leziunilor traumatice constând în hematoame epicraniene, plagă

epicraniană, echimoze și excoriații, care s-ar fi putut produce prin lovire cu

corp dur, cu puțin timp înaintea decesului.

Concluziile aceluiași raport

medico-legal sunt în sensul că moartea victimei a fost violentă, aceasta

datorându-se insuficienței cardiorespiratorii acute consecutivă asfixiei

mecanice prin obstrucția căilor respiratorii respiratorii cu material textil.

Or, obstrucția căilor respiratorii a

victimei de către inculpat susține, neechivoc, concluzia că inculpatul și-a

reprezentat posibilitatea morții victimei și că el a urmărit sau a acceptat

acest rezultat.

Ca atare, fapta inculpatului

constituie infracțiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau vătămări cauzatoare

de moarte, în cazul examinat neputându-se reține, sub aspectul laturii

subiective, intenția depășită, așa încât, în cauză nu este incident cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., invocat de către

recurent.

Totodată, examinând cauza în raport

de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată

nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea,

va respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat, iar în baza art.

192 alin. (2) din același cod, recurentul–inculpat va fi obligat, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul D.C. împotriva deciziei penale nr. 274 din 14 mai 2002 a Curții de

Apel

București, secția a II-a penală, ca

nefondat.

Deduce din pedeapsa aplicată,

perioada arestării preventive de la 17 ianuarie 2002, la 20 martie 2003.

Obligă pe recurent să plătească

statului 1.300.000 lei, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

20 martie 2003.