ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1044/2003

Asupra recursurilor de față,

Examinând actele dosarului constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 169 din 22

mai 2002, Tribunalul Hunedoara, secția penală, a condamnat pe inculpații:

- M.D.E. la 3 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit.

a), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 109 și art. 13.

- I.A. la 5 ani și 6 luni închisoare

pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. a),

d) și f) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. c) și art. 13 C. pen.

- M.C.I. la un an și 6 luni închisoare pentru

infracțiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 C. pen. cu aplicarea art. 109

din același cod.

În baza art. 88 C. pen., a fost

dedusă din pedepse timpul reținerii și al arestării preventive de la 4

decembrie 2001 la 13 decembrie 2001 pentru inculpatul M.C.I. și de la 4

decembrie 2001 la 22 mai 2002 pentru inculpații M.D.E. și I.A.

Conform art. 118 lit. d) C. pen., a

fost confiscată suma de 2.100.000 lei, obligându-i pe inculpați, în solidar, la

plata acestei sume. S-a constatat că partea vătămată H.E.V. nu s-a mai

constituit parte civilă.

Tribunalul a reținut că, în noaptea

de 3 decembrie 2001, inculpații M. și I. au sustras, prin violență, de la

partea vătămată H.E.V., bani și bunuri în valoare totală de 7.500.000 lei, iar

inculpatul M.C.I. a primit din bunurile sustrase de cei doi inculpați, știind

că provin din tâlhărie.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

penală, prin decizia penală nr. 175/A din 18 iulie 2002, a respins, ca

nefondate, apelurile declarate de cei trei inculpați.

În considerentele deciziei, curtea a

apreciat că soluția tribunalului este legală, vinovăția inculpaților fiind

dovedită cu toate probele efectuate în cauză, iar pedepsele aplicate au fost

corect individualizate. Revenirea inculpaților asupra recunoașterii faptei și a

părților vătămate nu a fost justificată în instanță. S-a reținut, de asemenea,

că este corectă încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de tâlhărie și nu

de furt calificat în raport cu violențele exercitate asupra părții vătămate

pentru a o deposeda de telefonul mobil și de suma de 2.160.000 lei.

Împotriva acestei decizii,

inculpații M.D.E. și M.C.I. au declarat recurs.

În principal, s-a susținut de către

apărătorul inculpatului M.D.E., că faptei i s-a dat o greșită încadrare

juridică în infracțiunea de tâlhărie calificată, deoarece fapta constituie doar

infracțiunea de furt calificat, iar în subsidiar s-a solicitat reducerea

pedepsei și aplicarea art. 81 C. pen.

Pentru recurentul M. s-a solicitat

reducerea pedepsei aplicate

Recursurile sunt nefondate, sub

toate aspectele, pentru considerentele ce urmează:

Examinând, în primul rând, aspectele

referitoare la motivul de recurs privind greșita încadrare juridică a faptei

săvârșite de M.D.E., Curtea constată că fapta inculpatului a fost corect

încadrată în infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2)

lit. a), d) și f) cu aplicarea art. 13 și art. 109 C. pen.

Astfel, potrivit art. 211 alin. (1)

C. pen., constituie tâlhărie furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau

amenințări, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace

pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori

pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Or, așa cum rezultă din prima

declarație dată de partea vătămată la data de 4 decembrie 2001, recurenții

inculpați au folosit violența pentru a o deposeda de inelul de aur pe care-l

avea pe deget, de telefonul mobil, precum și de suma de 2.160.000 lei și alte

bunuri aflate asupra acestuia. Loviturile au fost date cu pumnii și cu

picioarele, în mai multe rânduri, iar inculpatul M. l-a amenințat și cu un

cuțit. M.P.F.F., care se afla la partea vătămată în momentul săvârșirii

infracțiunii, a confirmat această declarație. De asemenea, inculpatul I.A. a

recunoscut că atât el, cât și M. l-au lovit pe H. cu pumnii și picioarele după

care l-au deposedat de bunuri. Însuși inculpatul M. a recunoscut că a lovit și

a amenințat pe partea vătămată cu care se afla în dușmănie și căruia i-a luat

bunurile. Revenirea sa ulterioară asupra acestei declarații, în sensul că de

bună voie partea vătămată i-ar fi dat telefonul mobil, nu poate fi o probă în

apărarea sa.

Potrivit art. 69 C. proc. pen.,

declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului

penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate

cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Or, susținerile inculpatului M.

potrivit cărora nu ar fi exercitat nici o violență asupra părții vătămate, care

de bună voie i-ar fi dat telefonul mobil, nu se coroborează cu nici o altă

probă. Pe de altă parte, este greu de crezut că partea vătămată, cu care

inculpatul (potrivit propriei declarații) se afla în dușmănie de mai mult timp,

i-ar fi dăruit acestuia, de bună voie, vreun bun.

Examinând motivul de recurs, care se

referă la cazul prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., greșita

individualizare a pedepselor aplicate recurenților inculpați, Curtea constată

că instanțele au aplicat pedepse corespunzătoare gravității faptelor comise de

inculpați, având în vedere, în același timp, și circumstanțele personale ale

inculpaților, minori la data săvârșirii faptei.

Curtea observă că inculpații au avut

o atitudine nesinceră în instanță, refuzând să recunoască săvârșirea faptei,

comportare care nu poate determina reducerea pedepsei.

Curtea reține că instanțele au avut

în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art.

72 C. pen., astfel încât, constatând că recursurile inculpaților sunt nefondate

sub toate aspectele, urmează a le respinge.

Conform art. 88 C. pen., se va

deduce din pedeapsa aplicată inculpatului M.D.E. timpul arestării preventive de

la 4 decembrie 2001 la 28 februarie 2003.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurenții inculpați urmează a fi obligați la plata sumei de câte

1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 300.000 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații M.D.E. și M.C.I. împotriva deciziei penale nr. 175/A

din 18 iulie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului M.D.E. timpul arestării preventive de la 4 decembrie 2001

la 28 februarie 2003.

Obligă recurenții inculpați

să plătească statului suma de câte 1.100.000 lei cheltuieli judiciare, din care

câte 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

28 februarie 2003.