ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1843/2004

Asupra recursurilor de față,

Examinând actele dosarului constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 212 din 4

martie 2003, pronunțată în dosarul nr. 3437/2001, Tribunalul București, secția

I penală, a achitat pe inculpatul D.M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea

art. 13 din același cod (parte vătămată G.V.), în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen. S-a dispus obligarea părții

vătămate la 2 milioane lei cheltuieli judiciare către stat.

Tribunalul a reținut că nu sunt

suficiente probe de vinovăție, chiar dacă, în prima sa declarație, inculpatul a

recunoscut fapta de tâlhărie (din noaptea de 20 august 1999, când a sustras

părții vătămate 500.000 lei, după ce l-a imobilizat) și a restituit și suma

părții vătămate.

Prin decizia penală nr. 395 din 28 iulie

2003, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul declarat de

Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței menționate, pe

care a desființat-o și, rejudecând, a dispus condamnarea inculpatului la

pedeapsa de 3 ani închisoare, în baza art. 211 alin. (2) lit. d) și e), cu

aplicarea art. 13 C. pen. S-a constatat că inculpatul a fost reținut o zi, la

24 august 1999, iar prejudiciul a fost recuperat.

Instanța de apel a reținut vinovăția

inculpatului chiar pe baza declarației date de acesta în cursul urmăririi

penale, a declarației părții vătămate, precum și a faptului că inculpatul a

restituit părții vătămate suma pe care i-a sustras-o prin violență.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul

D.M.I.

Recursul parchetului vizează cazul

de recurs prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. (greșita

individualizare a pedepsei).

Recursul declarat de inculpat a

vizat prevederile art. 385

9

pct. 9, pct. 17 și 17

1

C.

proc. pen.

Ambele recursuri sunt nefondate,

pentru considerentele ce urmează:

Referitor la recursul declarat de

inculpat, prin care se critică decizia atacată sub aspectul condamnării

inculpatului, deși nu există probe clare de vinovăție, iar recunoașterea

inculpatului nu ar avea valoare probantă în absența altor probe, Înalta Curte

constată că nu se bazează pe probele dosarului.

Astfel, atât procesele verbale de

recunoaștere din grup a inculpatului de către partea vătămată și martorii I.N.

și I.G., planșele foto care confirmă recunoașterile din grup, declarația părții

vătămate, declarațiile martorilor menționați, precum și ale martorilor

asistenți, Raportul de constatare tehnico-științifică privind detecția

psihologică a comportamentului simulat, declarația inculpatului dată la 24

august 1999 în care acesta recunoaște săvârșirea faptei, precizând că suma de

bani sustrasă (500.000 lei) a dus-o acasă, reprezintă probe certe de vinovăție

a inculpatului. Totodată, restituirea de către inculpat a sumei sustrase părții

vătămate are, de asemenea, valoarea probantă a unei recunoașteri. Este evident

că inculpatul a restituit suma, nu pentru că aceasta era condiția eliberării

sale din arest, ci pentru că este autorul faptei de tâlhărie, iar împotriva sa

există numeroase dovezi în acest sens.

Conform art. 69 C. proc. pen.,

declarațiile date de învinuit sau de inculpat în cursul procesului penal pot

servi la aflarea adevărului dacă se coroborează cu fapte și împrejurări ce

rezultă din ansamblul probelor efectuate în cauză.

În speță, declarația inculpatului

prin care acesta recunoaște săvârșirea faptei se coroborează cu probele

evidențiate mai sus și au valoare de probă. Nu au această valoare, tocmai

declarațiile inculpatului în care acesta nu recunoaște că este autorul faptei,

deși anterior a recunoscut relatând și amănunte confirmate de partea vătămată.

Prin urmare, aceste ultime

declarații date de inculpat, în mod legal nu au fost avute în vedere de

instanța de apel, ele neservind la aflarea adevărului, ci la ascunderea lui.

Referitor la recursul declarat de

parchet, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat, întrucât

pedeapsa de 3 ani aplicată inculpatului, cu aplicarea art. 13 C. pen.,

corespunde criteriilor generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de

art. 72 C. pen., curtea de apel având în vedere atât pericolul social al faptei

cât și persoana inculpatului, infractor primar.

În consecință, Înalta Curte va

respinge, ca nefondate, ambele recursuri.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat în sumă de 1.600.000 lei, din care suma de 400.000 lei reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curte de Apel București și inculpatul D.M.I.

împotriva deciziei penale nr. 395 din 28 iulie 2003 a Curții de Apel București,

secția I penală.

Obligă pe recurentul inculpat să

plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de

400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

aprilie 2004.