ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1843/2004

Asupra recursurilor de față, Examinând actele dosarului constată următoarele: Prin sentința penală nr. 212 din 4 martie 2003, pronunțată în dosarul nr. 3437/2001, Tribunalul București, secția I penală, a achitat pe inculpatul D.M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 13 din același cod (parte vătămată G.V.), în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. pen. S-a dispus obligarea părții vătămate la 2 milioane lei cheltuieli judiciare către stat. Tribunalul a reținut că nu sunt suficiente probe de vinovăție, chiar dacă, în prima sa declarație, inculpatul a recunoscut fapta de tâlhărie (din noaptea de 20 august 1999, când a sustras părții vătămate 500.000 lei, după ce l-a imobilizat) și a restituit și suma părții vătămate.

Prin decizia penală nr. 395 din 28 iulie 2003, Curtea de Apel București, secția I penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței menționate, pe care a desființat-o și, rejudecând, a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 3 ani închisoare, în baza art. 211 alin. (2) lit. d) și e), cu aplicarea art. 13 C. pen. S-a constatat că inculpatul a fost reținut o zi, la 24 august 1999, iar prejudiciul a fost recuperat. Instanța de apel a reținut vinovăția inculpatului chiar pe baza declarației date de acesta în cursul urmăririi penale, a declarației părții vătămate, precum și a faptului că inculpatul a restituit părții vătămate suma pe care i-a sustras-o prin violență.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul D.M.I. Recursul parchetului vizează cazul de recurs prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. (greșita individualizare a pedepsei). Recursul declarat de inculpat a vizat prevederile art. 385 9 pct. 9, pct. 17 și 17 1 C. proc. pen. Ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează: Referitor la recursul declarat de inculpat, prin care se critică decizia atacată sub aspectul condamnării inculpatului, deși nu există probe clare de vinovăție, iar recunoașterea inculpatului nu ar avea valoare probantă în absența altor probe, Înalta Curte constată că nu se bazează pe probele dosarului.

Astfel, atât procesele verbale de recunoaștere din grup a inculpatului de către partea vătămată și martorii I.N. și I.G., planșele foto care confirmă recunoașterile din grup, declarația părții vătămate, declarațiile martorilor menționați, precum și ale martorilor asistenți, Raportul de constatare tehnico-științifică privind detecția psihologică a comportamentului simulat, declarația inculpatului dată la 24 august 1999 în care acesta recunoaște săvârșirea faptei, precizând că suma de bani sustrasă (500.000 lei) a dus-o acasă, reprezintă probe certe de vinovăție a inculpatului. Totodată, restituirea de către inculpat a sumei sustrase părții vătămate are, de asemenea, valoarea probantă a unei recunoașteri.

Este evident că inculpatul a restituit suma, nu pentru că aceasta era condiția eliberării sale din arest, ci pentru că este autorul faptei de tâlhărie, iar împotriva sa există numeroase dovezi în acest sens. Conform art. 69 C. proc. pen., declarațiile date de învinuit sau de inculpat în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului dacă se coroborează cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor efectuate în cauză. În speță, declarația inculpatului prin care acesta recunoaște săvârșirea faptei se coroborează cu probele evidențiate mai sus și au valoare de probă. Nu au această valoare, tocmai declarațiile inculpatului în care acesta nu recunoaște că este autorul faptei, deși anterior a recunoscut relatând și amănunte confirmate de partea vătămată.

Prin urmare, aceste ultime declarații date de inculpat, în mod legal nu au fost avute în vedere de instanța de apel, ele neservind la aflarea adevărului, ci la ascunderea lui. Referitor la recursul declarat de parchet, Înalta Curte constată că este, de asemenea, nefondat, întrucât pedeapsa de 3 ani aplicată inculpatului, cu aplicarea art. 13 C. pen., corespunde criteriilor generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 72 C. pen., curtea de apel având în vedere atât pericolul social al faptei cât și persoana inculpatului, infractor primar. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.600.000 lei, din care suma de 400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curte de Apel București și inculpatul D.M.I. împotriva deciziei penale nr. 395 din 28 iulie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă pe recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 aprilie 2004.