ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3758/2003

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1078 din 19 noiembrie 2002, Tribunalul București, secția I–a penală, a condamnat pe inculpatul I.R.A. la: - 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 109 C. pen. și art. 13 C. pen. În baza art. 86 4 C. pen., a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicată prin sentința penală nr. 2242/2001 a Judecătoriei sector 3 București, urmând să execute și această pedeapsă pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, în total 4 ani închisoare. În baza art. 350 C. proc.

pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar, în temeiul art. 88 C. pen., din pedeapsa de executat s-a dedus timpul executat de la 9 mai 2001, până la 8 iunie 2001 în temeiul sentinței penale nr. 2242/2001 a Judecătoriei sector 3 București, precum și perioada reținerii și arestării preventive din prezenta cauză de la 25 martie 2002, la zi. S-a constatat că în cauză nu a existat constituire de parte civilă, întrucât prejudiciul a fost recuperat prin restituire. În baza art. 191 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 2.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 800.000 lei reprezentând onorariu cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a se pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele: La data de 25 martie 2002, în timp ce se deplasa pe str. Papiu Ilarion, inculpatul R.A. a urmărit pe partea vătămată Ș.C.E. care avea asupra sa un telefon mobil pe care îl purta legat de gât, într-un suport, și în momentul în care liftul cu care urca spre apartamentul său, a oprit la etajul III, i-a aplicat o lovitură cu cotul în abdomen, după care i-a smuls telefonul. După comiterea faptei, partea vătămată l-a urmărit pe inculpat și cu ajutorul altor locatari l-au prins și imobilizat, după care l-a predat organelor de poliție. Înainte de a fi imobilizat, pentru a-și asigura scăparea, inculpatul a mai lovit odată pe partea vătămată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul I.R.A. Parchetul a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la greșita individualizare a pedepsei pe care o consideră prea blândă solicitând majorarea acesteia, având în vedere pericolul social al faptei dat și persoana acestuia care anterior a mai fost condamnat pentru fapte asemănătoare. Inculpatul, la rândul său, a criticat aceeași hotărâre referitor tot la pedeapsa aplicată, pe care a apreciat-o ca fiind prea severă solicitând a se dispune reducerea acesteia având în vedere faptul că este minor, a fost sincer și a regretat fapta comisă.

Curtea de Apel București, secția a II–a penală, prin decizia penală nr. 65/ A din 11 februarie 2003, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a desființat hotărârea atacată și rejudecând cauza în fond a dispus majorarea cuantumului pedepsei aplicate inculpatului de la 4 ani închisoare, la 6 ani închisoare, urmând ca în final să execute 7 ani închisoare, ca efect al revocării suspendării supravegheate a executării pedepsei de un an închisoare. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Prin aceeași decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.R.A. care a fost obligat la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

În motivarea acestei decizii, curtea de apel a arătat că „deși inculpatul provine dintr-o familie organizată, s-a sustras autorității părintești, abandonând cursurile școlare și dedându-se la unele acțiuni antisociale”, ceea ce a făcut ca prin sentința penală nr. 2242/2001 a Judecătoriei sectorului 3 București să fie condamnat la un an închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pentru complicitate la sustragerea de bunuri din autoturisme și că fără a ține seama de această clemență, a comis fapta din cauza de față, care prin modul în care a fost concepută și executată, respectiv prin urmărirea părții vătămate și profitând de faptul că a rămas singură în lift, prin folosirea de violențe fizice i-a sustras telefonul mobil.

Dovedind în acest fel o persistență în săvârșirea de fapte antisociale, motiv pentru care, pentru reeducarea sa se impune aplicarea unui tratament sancționator mai sever, constând în majorarea pedepsei aplicate de prima instanță, astfel că, fiind justificată critica formulată de parchet, apelul declarat de acesta urmează a fi admis și a se dispune în consecință. Cu privire la apelul declarat de inculpat s-a arătat că pentru considerentele enumerate în apelul parchetului nu poate fi primit, împrejurările menționate în calea de atac și anume faptul că la data săvârșirii faptei era minor, mama sa este bolnavă, a recunoscut și regretat fapta au fost avute în vedere la stabilirea pedepsei. Împotriva deciziei pronunțată de curtea de apel a declarat recurs inculpatul I.R.A.

pe care a criticat-o cu privire la greșita individualizare a pedepsei aplicată de instanța de apel pe care o consideră exagerat de severă, la individualizarea acesteia neținându-se seama de faptul că la data săvârșirii faptei era minor, a recunoscut și regretat fapta, împrejurări de natură a atenua răspunderea penală și aplicarea unei pedepse mai blânde. Recursul declarat de inculpatul I.R.A. este fondat pentru considerentele ce se vor arăta. Este adevărat că, așa cum rezultă din conținutul art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama, între altele, de pericolul social al faptei și că acesta trebuie apreciat raportat la mai multe elemente cum ar fi modalitatea și mijloacele folosite la săvârșirea faptei, numărul de fapte comise, întinderea prejudiciului, consecințele cauzate și nu în ultimul rând perseverența făptuitorului în comiterea de fapte cu caracter penal.

Aceasta nu înseamnă însă că pericolul social trebuie să constituie criteriul esențial care trebuie avut în vedere la aprecierea sancțiunii și modalității de executare a acesteia. În egală măsură trebuie să se acorde atenție și celorlalte criterii de individualizare, care țin de persoana făptuitorului cum sunt starea de minoritate, poziția avută în timpul procesului penal ș.a. Numai prin o anchetă detaliată și completă a acestor elemente se poate stabili, în concret, un tratament sancționator adecvat, în măsură să realizeze obiectivele stabilite prin art. 52 C. pen., și anume prevenirea săvârșirii de noi fapte penale pe viitor și reeducarea făptuitorului.

Revenind la speță, se constată că instanța de apel, primind motivul de casare invocat de parchet, și anume majorarea pedepsei aplicată inculpatului, a dat o atenție exagerată pericolului social al faptei, minimalizând aspectele legate de persoana acestuia cum sunt starea de minoritate, poziția avută pe tot parcursul procesului penal constând în recunoașterea și regretul faptei, precum și împrejurarea că provine dintr-o familie organizată, elemente cărora dacă li s-ar fi dat o semnificație cel puțin egală cu cea acordată pericolului social al faptei, ar fi ajuns la concluzia că în cauză se impunea aplicarea unei pedepse mai reduse, orientată spre limita minimă a textului de lege incriminator, având în vedere și faptul că acesta urma să execute și un rest important din pedeapsa aplicată pentru o faptă săvârșită anterior.

Pentru considerentele arătate urmează a se constata că recursul declarat de inculpatul I.R.A. este fondat a fi admis, a casa decizia instanței de apel, cu consecința respingerii apelului declarat de parchet și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond. De menționat faptul că instanța de a apel nu a procedat corect atunci când a dispus majorarea pedepsei aplicată inculpatului. În concret, aceasta trebuia ca mai întâi să descontopească pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, în pedepsele componente, după care să majoreze pedeapsa aplicată în cauză, să mențină măsura revocării suspendării condiționate sub supraveghere privind pedeapsa de un an închisoare și numai după aceea să dispună executarea lor cumulată.

Or, majorând pur și simplu pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare la 6 ani închisoare, la care a adăugat și pedeapsa de un an închisoare mai sus-menționată, fără a proceda în modalitatea arătată, instanța de apel a pronunțat și sub acest aspect o hotărâre contrară legii. Din pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute, 3 ani închisoare, se va deduce atât perioada executată din pedeapsa anterioară cât și timpul reținerii și al arestării preventive. Întrucât în cauză nu există culpa procesuală cheltuielile judiciare urmează să fie suportate de stat, iar onorariul de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului să fie suportat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul I.R.A. împotriva deciziei penale nr. 65 A din 11 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a II–a penală. Casează decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 1078 din 19 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, hotărâre pe care o menține. Deduce din pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute, de 4 ani închisoare, perioada executată de la 9 mai 2001, până la 8 iunie 2001 în baza sentinței penale nr. 2242/2001 a Judecătoriei Iași, precum și timpul reținerii și al arestării preventive, din prezenta cauză de la 25 martie 2002, la 16 septembrie 2003. Pronunțată în ședință publică, azi 16 septembrie 2003.