ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3758/2003

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1078 din 19

noiembrie 2002, Tribunalul București, secția I–a penală, a condamnat pe

inculpatul I.R.A. la:

- 3 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. e) C.

pen., cu aplicarea art. 109 C. pen. și art. 13 C. pen.

În baza art. 86

4

C. pen.,

a dispus revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere aplicată

prin sentința penală nr. 2242/2001 a Judecătoriei sector 3 București, urmând să

execute și această pedeapsă pe lângă pedeapsa aplicată în cauză, în total 4 ani

închisoare.

În baza art. 350 C. proc. pen., a

fost menținută starea de arest a inculpatului, iar, în temeiul art. 88 C. pen.,

din pedeapsa de executat s-a dedus timpul executat de la 9 mai 2001, până la 8

iunie 2001 în temeiul sentinței penale nr. 2242/2001 a Judecătoriei sector 3

București, precum și perioada reținerii și arestării preventive din prezenta

cauză de la 25 martie 2002, la zi.

S-a constatat că în cauză nu a

existat constituire de parte civilă, întrucât prejudiciul a fost recuperat prin

restituire.

În baza art. 191 C. proc. pen.,

inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 2.000.000 lei, cu titlu

de cheltuieli judiciare, din care suma de 800.000 lei reprezentând onorariu

cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, urmează a se avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pentru a se pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

La data de 25 martie 2002, în timp

ce se deplasa pe str. Papiu Ilarion, inculpatul R.A. a urmărit pe partea

vătămată Ș.C.E. care avea asupra sa un telefon mobil pe care îl purta legat de

gât, într-un suport, și în momentul în care liftul cu care urca spre

apartamentul său, a oprit la etajul III, i-a aplicat o lovitură cu cotul în

abdomen, după care i-a smuls telefonul.

După comiterea faptei, partea

vătămată l-a urmărit pe inculpat și cu ajutorul altor locatari l-au prins și

imobilizat, după care l-a predat organelor de poliție.

Înainte de a fi imobilizat, pentru

a-și asigura scăparea, inculpatul a mai lovit odată pe partea vătămată.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul I.R.A.

Parchetul a criticat hotărârea

primei instanțe cu privire la greșita individualizare a pedepsei pe care o

consideră prea blândă solicitând majorarea acesteia, având în vedere pericolul

social al faptei dat și persoana acestuia care anterior a mai fost condamnat

pentru fapte asemănătoare.

Inculpatul, la rândul său, a

criticat aceeași hotărâre referitor tot la pedeapsa aplicată, pe care a

apreciat-o ca fiind prea severă solicitând a se dispune reducerea acesteia

având în vedere faptul că este minor, a fost sincer și a regretat fapta comisă.

Curtea de Apel București, secția a

II–a penală, prin decizia penală nr. 65/ A din 11 februarie 2003, a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a desființat

hotărârea atacată și rejudecând cauza în fond a dispus majorarea cuantumului

pedepsei aplicate inculpatului de la 4 ani închisoare, la 6 ani închisoare,

urmând ca în final să execute 7 ani închisoare, ca efect al revocării

suspendării supravegheate a executării pedepsei de un an închisoare.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate.

Prin aceeași decizie a fost respins

ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.R.A. care a fost obligat la plata

sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000

lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu urmează a

se avansa din fondul Ministerului Justiției.

În motivarea acestei decizii, curtea

de apel a arătat că „deși inculpatul provine dintr-o familie organizată, s-a

sustras autorității părintești, abandonând cursurile școlare și dedându-se la

unele acțiuni antisociale”, ceea ce a făcut ca prin sentința penală nr.

2242/2001 a Judecătoriei sectorului 3 București să fie condamnat la un an

închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, pentru

complicitate la sustragerea de bunuri din autoturisme și că fără a ține seama

de această clemență, a comis fapta din cauza de față, care prin modul în care a

fost concepută și executată, respectiv prin urmărirea părții vătămate și

profitând de faptul că a rămas singură în lift, prin folosirea de violențe

fizice i-a sustras telefonul mobil. Dovedind în acest fel o persistență în

săvârșirea de fapte antisociale, motiv pentru care, pentru reeducarea sa se

impune aplicarea unui tratament sancționator mai sever, constând în majorarea

pedepsei aplicate de prima instanță, astfel că, fiind justificată critica

formulată de parchet, apelul declarat de acesta urmează a fi admis și a se

dispune în consecință.

Cu privire la apelul declarat de

inculpat s-a arătat că pentru considerentele enumerate în apelul parchetului nu

poate fi primit, împrejurările menționate în calea de atac și anume faptul că

la data săvârșirii faptei era minor, mama sa este bolnavă, a recunoscut și

regretat fapta au fost avute în vedere la stabilirea pedepsei.

Împotriva deciziei pronunțată de

curtea de apel a declarat recurs inculpatul I.R.A. pe care a criticat-o cu privire

la greșita individualizare a pedepsei aplicată de instanța de apel pe care o

consideră exagerat de severă, la individualizarea acesteia neținându-se seama

de faptul că la data săvârșirii faptei era minor, a recunoscut și regretat

fapta, împrejurări de natură a atenua răspunderea penală și aplicarea unei

pedepse mai blânde.

Recursul declarat de inculpatul

I.R.A. este fondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Este adevărat că, așa cum rezultă

din conținutul art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține

seama, între altele, de pericolul social al faptei și că acesta trebuie

apreciat raportat la mai multe elemente cum ar fi modalitatea și mijloacele

folosite la săvârșirea faptei, numărul de fapte comise, întinderea

prejudiciului, consecințele cauzate și nu în ultimul rând perseverența

făptuitorului în comiterea de fapte cu caracter penal.

Aceasta nu înseamnă însă că

pericolul social trebuie să constituie criteriul esențial care trebuie avut în

vedere la aprecierea sancțiunii și modalității de executare a acesteia.

În egală măsură trebuie să se acorde

atenție și celorlalte criterii de individualizare, care țin de persoana

făptuitorului cum sunt starea de minoritate, poziția avută în timpul procesului

penal ș.a.

Numai prin o anchetă detaliată și

completă a acestor elemente se poate stabili, în concret, un tratament

sancționator adecvat, în măsură să realizeze obiectivele stabilite prin art. 52

C. pen., și anume prevenirea săvârșirii de noi fapte penale pe viitor și

reeducarea făptuitorului.

Revenind la speță, se constată că

instanța de apel, primind motivul de casare invocat de parchet, și anume

majorarea pedepsei aplicată inculpatului, a dat o atenție exagerată pericolului

social al faptei, minimalizând aspectele legate de persoana acestuia cum sunt

starea de minoritate, poziția avută pe tot parcursul procesului penal constând

în recunoașterea și regretul faptei, precum și împrejurarea că provine dintr-o

familie organizată, elemente cărora dacă li s-ar fi dat o semnificație cel

puțin egală cu cea acordată pericolului social al faptei, ar fi ajuns la

concluzia că în cauză se impunea aplicarea unei pedepse mai reduse, orientată

spre limita minimă a textului de lege incriminator, având în vedere și faptul

că acesta urma să execute și un rest important din pedeapsa aplicată pentru o

faptă săvârșită anterior.

Pentru considerentele arătate

urmează a se constata că recursul declarat de inculpatul I.R.A. este fondat a

fi admis, a casa decizia instanței de apel, cu consecința respingerii apelului

declarat de parchet și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond.

De menționat faptul că instanța de a

apel nu a procedat corect atunci când a dispus majorarea pedepsei aplicată

inculpatului.

În concret, aceasta trebuia ca mai

întâi să descontopească pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, în pedepsele

componente, după care să majoreze pedeapsa aplicată în cauză, să mențină măsura

revocării suspendării condiționate sub supraveghere privind pedeapsa de un an

închisoare și numai după aceea să dispună executarea lor cumulată.

Or, majorând pur și simplu pedeapsa

rezultantă de 4 ani închisoare la 6 ani închisoare, la care a adăugat și

pedeapsa de un an închisoare mai sus-menționată, fără a proceda în modalitatea

arătată, instanța de apel a pronunțat și sub acest aspect o hotărâre contrară

legii.

Din pedeapsa pe care inculpatul

urmează să o execute, 3 ani închisoare, se va deduce atât perioada executată

din pedeapsa anterioară cât și timpul reținerii și al arestării preventive.

Întrucât în cauză nu există culpa

procesuală cheltuielile judiciare urmează să fie suportate de stat, iar

onorariul de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu a inculpatului să fie

suportat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul I.R.A. împotriva deciziei penale nr. 65 A din 11 februarie 2003 a

Curții de Apel București, secția a II–a penală.

Casează decizia atacată, în sensul

că respinge apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva

sentinței penale nr. 1078 din 19 noiembrie 2002 a Tribunalului București,

secția I penală, hotărâre pe care o menține.

Deduce din pedeapsa pe care

inculpatul urmează să o execute, de 4 ani închisoare, perioada executată de la

9 mai 2001, până la 8 iunie 2001 în baza sentinței penale nr. 2242/2001 a

Judecătoriei Iași, precum și timpul reținerii și al arestării preventive, din

prezenta cauză de la 25 martie 2002, la 16 septembrie 2003.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 septembrie 2003.