ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 940/2003

S-a

luat în examinare recursul declarat de inculpatul M.C.I. împotriva deciziei

penale nr.499/A din 16 august 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală.

S-a

prezentat recurentul inculpat, aflat în stare de arest, asistat de avocat M.B.

apărător desemnat din oficiu.

Au

lipsit: intimata parte vătămată Ș.E. și intimata parte civilă C.I.R.

Procedura

de citare a fost îndeplinită.

Apărătorul

inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și în

principal, trimiterea cauzei pentru rejudecare la prima instanță în vederea

completării materialului probator, pentru dovedirea nevinovăției sale.

În

subsidiar, apărătorul a solicitat achitarea inculpatului, în temeiul art.11

pct.2 lit.a, raportat la art.10 lit.c din Codul de procedură penală, deoarece

probele administrate în cauză nu au dovedit cu certitudine că acesta a

participat la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Procurorul

a pus concluzii de admitere a recursului numai cu privire la aplicarea

prevederilor art.13 din Codul penal referitor la infracțiunea de tâlhărie

prevăzută de art.211 din Codul penal și deducerea corectă a perioadei arestării

preventive, din pedeapsa aplicată inculpatului, din data de 10 iulie 2000, iar

apoi de la 26 iulie 2001 la zi.

Inculpatul,

în ultimul cuvânt, a arătat că este de acord cu susținerile apărătorului său.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr.623 din 21 iunie 2002, Tribunalul București, secția a II-a

penală, a condamnat pe inculpatul:

M.C.I.

la: două pedepse de câte 7 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art.64 lit.a și b Cod penal, pentru săvârșirea a două infracțiuni

de tâlhărie, prevăzute de art.211 alin.2 lit.e Cod penal cu aplicarea art.37

lit.b Cod penal și 37 lit.a Cod penal.

S-a

făcut aplicarea art.71 și 64 Cod penal.

În

baza art.33 lit.a și 34 lit.b și 35 Cod penal, a dispus ca inculpatul să

execute pedeapsa cea mai grea și anume 7 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art.64 lit.a și b Cod penal.

În

baza art.450 Cod procedură penală a fost menținută starea de arest a

inculpatului, iar în temeiul art.88 Cod penal, din pedeapsa de executat s-a

dedus timpul arestării preventive de la 25 iulie 2001, la zi.

În

baza art.14 și 346 Cod procedură penală și art.998 Cod civil, inculpatul a fost

obligat să plătească părții civile C.I.R. suma de 5.000.000 lei cu titlu de

despăgubiri civile.

S-a

luat act că partea vătămată Ș.E. nu s-a constituit parte civilă.

În

temeiul art.118 lit.d Cod penal, a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de

800.000 lei.

În

baza art.191 alin.1 Cod procedură penală, inculpatul a fost obligat să

plătească statului suma de 3.300.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din

care suma de 300.000 lei reprezentând onorariu cuvenit pentru apărarea din

oficiu urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele:

1.

În ziua de 22 iulie 2001, în jurul orelor 13,00 în timp ce partea vătămată Ș.E.

se deplasa pe stradă, inculpatul M.C.I., care venea din sens opus, i-a smuls de

la gât un lănțișor din aur de 14 karate, în greutate de circa 4 gr., în valoare

de 800.000 lei.

Deși

bunul nu i-a fost restituit, partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.

2.

În ziua de 23 iulie 2001, în jurul orelor 12,30, în timp ce partea vătămată C.I.,

se deplasa pe stradă, inculpatul M.C.I. i-a apărut din față și i-a smuls de la

gât două lănțișoare din aur de 14 karate, ambele în greutate de 14 gr.

După

smulgerea lănțișoarelor, inculpatul a fugit printre blocuri.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel inculpatul M.C.I., pe care a criticat-o cu

privire la greșita sa condamnare, întrucât nu el este autorul faptelor motiv

pentru care a solicitat a se dispune achitarea sa.

Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr.499/A din 16

august 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

În

motivarea acestei decizii, instanța de apel a arătat că în cauză a fost corect

stabilită situația de fapt, aceasta rezultând din probele de la dosar , în

raport cu care faptele au fost încadrate în textele de lege corespunzătoare.

S-a

mai arătat că în acest sens, respectiv al faptului că inculpatul este autorul

faptelor, sunt declarațiile părților vătămate care l-au recunoscut și

identificat pe inculpat ca fiind persoana care prin violență, le-a deposedat de

lănțișoarele de la gât.

S-a

concluzionat că în cauză nu există nici un dubiu în legătură cu faptul că

inculpatul este autorul faptelor, astfel că motivul de casare prin care

solicită a se dispune achitarea este nefondat și că, pe cale de consecință,

apelul declarat nu poate fi primit, ci respins ca atare.

Decizia

curții de apel a fost atacată cu recurs de către inculpatul M.C.I. pe care a

criticat-o, în principal, cu privire la greșita reținere a situației de fapt în

sensul că din probele de la dosar nu rezultă cu certitudine că el este autorul

faptelor pentru care a fost condamnat, solicitând a se dispune trimiterea

cauzei la prima instanță în vederea completării materialului probator, iar în

subsidiar, achitarea sa pentru lipsa dovezilor de vinovăție.

Recursul

declarat de inculpat este nefondat.

Analizând

actele și lucrările de la dosar se constată că situația de fapt reținută de

instanța de fond și confirmată de instanța de apel este corectă fiind

confirmată de probele administrate în acest sens, iar încadrarea juridică dată

faptelor este corespunzătoare pentru care s-a aplicat inculpatului pedepse just

individualizate cu respectarea prevederilor art.72 și 52 Cod penal.

Faptul

că inculpatul a susținut constant că nu este autorul faptelor, iar apărările

făcute de acesta în acest sens nu s-au confirmat, nu înseamnă că în cauză nu

există dovezi de vinovăție, ori că probele sunt insuficiente din moment ce la

dosar există dovezi certe, cum sunt declarațiile părților vătămate care l-au

recunoscut ca fiind autorul faptelor, iar asupra sa a fost găsit unul din

bunurile ce au format obiectul infracțiunii.

Prin

urmare, ținând seama de cele mai sus arătate, având în vedere și faptul că

inculpatul a solicitat generic casarea hotărârilor pronunțate și rejudecarea

cauzei ocazie cu care să se administreze și alte probe pe care însă nu le-a nominalizat,

cât și faptul că nu există dubiu în ce privește săvârșirea faptelor de către

acesta, având în vedere și faptul că analizând din oficiu decizia atacată, în

temeiul art.385

9

alin.3 Cod procedură penală, nu se constată

existența și a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare,

urmează a se constata că recursul declarat de inculpat este nefondat și a fi

respins ca atare în temeiul art.385

15

pct.1 lit.b Cod procedură

penală, și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.I.

împotriva deciziei penale nr.499/A  din 16 august  2002 a Curții de Apel

București – Secția a II-a penală.

Deduce

din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de

la 25 iulie 2001 la 25 februarie 2003.

Obligă

pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată

în ședință publică, azi 25 februarie 2003.