ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2577/2006

Examinând recursul de față,

constată:

Prin sentința penală nr. 1638 din 20

decembrie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a dispus

condamnarea inculpatului A.Șt.D., în baza art. 11 alin. (2) lit. b) și c) C. pen.,

cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice

conform art. 334 C. proc. pen., din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin.

(2) lit. b) și c) și alin. (2

1

) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. a) C. pen., la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie.

Conform art. 86

4

C. pen.,

s-a revocat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani și 3

luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1723/2003 a Judecătoriei

sectorului 6 București și s-a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa de

5 ani închisoare aplicată în cauză, urmând ca în total inculpatul să execute pedeapsa

de 8 ani și 3 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și 64

lit. a), b) și e) C. pen.

S-a menținut starea de arest și s-a

dedus din pedeapsă durata reținerii și a arestării preventive de la 7 octombrie

2003 la 28 noiembrie 2003 și de la 13 iulie 2005 la zi.

S-a luat act că partea vătămată P.D.

nu are pretenții civile față de inculpat.

În baza art. 118 lit. d) C. pen.,

s-a dispus confiscarea sumei de 4.000.000 lei de la inculpat.

Inculpatul a fost obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

În fapt, s-a reținut că, la data de

4 iulie 2005, în jurul orei 21,00, pe stradă, inculpatul a sustras de la partea

vătămată P.D., pe care a amenințat-o că o va tăia cu cuțitul, un telefon mobil

și un lănțișor din aur.

Ulterior, inculpatul a vândut

telefonul cu suma de 1.000.000 lei, martorei B.G. și lănțișorul, cu suma de

3.000.000 lei, martorului N.M.

Bunurile au fost restituite părții

vătămate, care nu s-a constituit parte civilă în cauză, prejudiciul fiind

recuperat.

Instanța a reținut că încadrarea

juridică dată faptei prin rechizitoriu în dispozițiile art. 211 alin. (2) lit.

b) și c) și alin. (2

1

) lit. b) C. pen., nu este corectă, întrucât

inculpatul nu a avut cuțitul asupra sa, astfel încât  dispozițiile art. 2

1

lit. b) C. proc., pen., nu sunt incidente în cauză.

S-a reținut că, întrucât

infracțiunea a fost comisă în termenul de încercare al suspendării sub

supraveghere a executării pedepsei de 3 ani și 3 luni, aplicată prin sentința

penală nr. 1723/2003 a Judecătoriei sectorului 2 București, sunt incidente

dispozițiile art. 37 lit. a) C. pen., referitoare la recidiva

postcondamnatorie.

La individualizarea pedepsei au fost

avute în vedere, conform art. 72 C. pen., gradul ridicat de pericol social,

împrejurările în care aceasta a fost comisă, dar și datele personale ale

inculpatului.

Instanța a mai reținut că săvârșirea

infracțiunii dedusă judecății, în cursul termenului de încercare atrage conform

art. 86

4

C. pen., revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei și

constituie prim termen al recidivei post condamnatorii și executarea acesteia

alături de pedeapsa aplicată în cauză.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 81/ A din

1 februarie 2006, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat, a

menținut starea de arest, a dedus la zi arestarea preventivă și l-a obligat pe

apelant la plata cheltuielilor judiciare către stat.

S-a reținut că este nefondată

critica formulată de inculpat referitor la individualizarea pedepsei, apreciindu-se

că instanța a dat dovadă de clemență aplicând o pedeapsă situată la limita minimă

prevăzută de lege, deși infracțiunea a fost comisă în stare de recidivă postcondamnatorie.

Analizând cauza și din oficiu,

conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a reținut că

sentința este legală și temeinică, neexistând motive care să impună

desființarea acesteia.

Inculpatul a declarat recurs, în

motivarea căruia a susținut în principal, că s-a dat faptei o încadrare

juridică greșită întrucât nu a sustras bunurile prin violență și ca atare,

fapta constituie furt și nu tâlhărie.

În subsidiar, s-a susținut că

pedeapsa aplicată este prea aspră.

Recursul își găsește temeiul în

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17 și, respectiv 14 C. proc. pen.,

dar nu este fondat.

Astfel, nu este întemeiată

susținerea că este greșită încadrarea juridică dată faptei în infracțiunea de

tâlhărie.

Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen.,

constituie tâlhărie nu numai furtul comis prin întrebuințarea de violențe ci și

cel săvârșit prin întrebuințarea de amenințări, ori prin punerea victimei în

stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de

întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau

pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure

scăparea.

În speță, din probele administrate

rezultă că pentru a intra în posesia bunurilor, inculpatul a amenințat partea

vătămată că o va tăia cu cuțitul dacă nu i le dă.

Acest mod de a acționa intră în conținutul

constitutiv al infracțiunii de tâlhărie, fiind una din acțiunile alternative

adiacente acțiunii de furt prin care se realizează elementul material al

infracțiunii complexe, prevăzute de art. 211 C. pen.

Împrejurarea că inculpatul nu avea

efectiv cuțit asupra sa nu prezintă relevanță doar sub aspectul existenței

elementului circumstanțial agravant prevăzut de alin. (2

1

) care, în

mod corect nu a fost reținut și nu asupra existenței infracțiunii de tâlhărie,

simpla amenințare cu folosirea cuțitului fiind suficientă pentru realizarea

condițiilor prevăzute de textul incriminator.

Curtea apreciază că nu este

întemeiată nici critica referitoare la individualizarea pedepsei în condițiile

în care, pentru infracțiunea comisă s-a stabilit o pedeapsă la limita minimă

prevăzută de lege și nu există nici o împrejurare care să justifice reținerea

unor circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului.

Constatând din examinarea cauzei că

nu există nici motive de casare care să poată fi luate în considerare din oficiu,

Curtea va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen.

Se va deduce la zi durata arestării

preventive.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de A.Șt.D. împotriva deciziei penale nr. 81/ A din data de 1 februarie

2006 a Curții de Apel  București, secția a II a penală si pentru cauze cu minori

si de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, timpul reținerii si arestării preventive de la 07 octombrie 2003

la 28 noiembrie 2003 si de la 13 iulie 2005 la 19 aprilie 2006.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 220 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de

100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

19 aprilie 2006.