ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1814/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 528 din 3

iunie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, în baza art. 11 pct. 2

lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe

inculpatul C.C., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit. a) C. proc. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe

inculpatul V.A.M., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art.

20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit. a) C.

pen.

A constatat că inculpatul C.C. a

fost reținut și arestat preventiv de la 9 ianuarie 2003 la 27 mai 2003.

A constatat că inculpatul V.A.M. a

fost reținut preventiv de la 9 ianuarie 2003 la 27 mai 2003.

A constatat că partea vătămată S.M.

nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Onorariu apărător oficiu a fost

avansat din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare au rămas în

sarcina statului.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că la data de 08 ianuarie 2003 în timp ce partea

vătămată S.M. se afla împreună cu martorul D.A. s-au întâlnit cu cei doi

inculpați, împrejurare în care inculpatul C.C. i-a cerut părții vătămate

restituirea sumei de un milion de lei, pe care i-o dăduse de mai multă vreme.

Întrucât partea vătămată nu avea

banii i-a propus inculpatului C.C. să-i dea drept garanție geaca și pantofii

sport până când va face rost de bani.

Inculpatul C.C. a fost de acord și

pentru că era iarnă i-a oferit părții vătămate pantofii săi.

De față la predarea bunurilor a fost

și celălalt inculpat V.A.M. care însă nu a avut nici o intervenție.

Ulterior, partea vătămată s-a gândit

că pentru a justifica părinților lipsa hainei și a pantofilor este bine să

depună o plângere la poliție, ceea ce s-a și întâmplat, fiind îndemnat de

organele de anchetă să declare că a fost lovit de cei doi inculpați.

În faza cercetării judecătorești

inculpații au arătat că nu se fac vinovați de fapta imputată, că partea

vătămată a fost cea care a oferit drept garanție bunurile în schimbul sumei de

bani pe care o datora inculpatului C.C. și că nici unul dintre ei nu au lovit-o

sau amenințat-o pe partea vătămată.

Martorul D.A. a susținut în fața

instanței prin declarația sa apărările inculpaților, ca de altfel și partea

vătămată.

În aceste condiții, prima instanță a

reținut că există contradicții numeroase între declarațiile date în faza de

urmărire penală și cea a cercetării judecătorești, motiv pentru care a

înlăturat declarațiile date în prima fază apreciind că a existat posibilitatea

ca ele să fi fost influențate de organele de poliție și a avut în vedere numai

declarațiile din faza cercetării judecătorești.

Coroborând probele administrate în

fața sa, instanța de fond a constatat că nu se poate reține vinovăția inculpaților

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, deoarece nu a existat intenția

deposedării părții vătămate prin folosirea de violențe sau amenințări, astfel

că a dispus achitarea.

Împotriva sentinței a declarat apel

Parchetul de pe lângă Tribunalul București care a criticat hotărârea pentru

nelegala achitare a inculpaților, argumentând, în sensul că instanța, în mod

nejustificat și-a motivat exclusiv hotărârea pe baza probelor administrate în

fața sa, unde inculpații și martorii au revenit asupra propriilor declarații de

la urmărirea penală, fără a oferi explicații cu privire la această revenire.

S-a mai susținut în motivele de

recurs, că apărarea inculpaților potrivit căreia partea vătămată de bună voie a

renunțat la bunuri deoarece datora o sumă de bani unuia dintre inculpați nu

poate fi reținută din moment ce deposedarea victimei s-a făcut prin mijloace

violente, iar inculpații au acționat cu scopul de a-și însuși în condiții

ilicite bunurile.

Împrejurarea că victima ar fi

datorat o sumă de bani este considerată ca lipsită de relevanță pentru

încadrarea juridică a faptei, deoarece nu înlătură caracterul arbitrar al

deposedării și nu poate duce la concluzia că inculpații ar fi acționat fără

intenția specifică infracțiunii de tâlhărie, cu atât mai mult cu cât

eventualele creanțe puteau fi valorificate pe căi legale.

S-a concluzionat, în sensul că

vinovăția inculpaților este dovedită, astfel că se impune condamnarea acestora

pentru faptele pentru care au fost trimiși în judecată.

Curtea de Apel București, prin

decizia penală nr. 641/ A din 28 octombrie 2003 a admis apelul parchetului, a

casat hotărârea primei instanțe și a dispus condamnarea celor doi inculpați la

pedepse de câte 4 ani închisoare fiecare pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie, în forma prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

)

lit. a) C. pen., reținând în favoarea acestora circumstanța atenuantă prevăzută

de art. 74 C. pen.

S-a constatat că prejudiciul a fost

acoperit integral prin restituire.

Instanța de apel a apreciat că din

coroborarea probelor efectuate la urmărirea penală rezultă fără dubiu că

inculpații se fac vinovați de faptele pentru care au fost trimiși în judecată,

împrejurarea că partea vătămată și martorul audiat în instanță au revenit

nejustificat asupra declarațiilor inițiale, nefiind de natură a forma

convingerea instanței că inculpații sunt nevinovați.

La această concluzie a ajuns

instanța de apel după analiza probelor administrate pe întreg parcursul

procesului penal, constatând că nu există o justificare plauzibilă pentru

revenirea părții vătămate și a martorilor asupra relatărilor din faza urmăririi

penale, astfel că probele strânse în această primă fază procesuală sunt în

măsură să formeze convingerea instanței cu privire la vinovăția inculpaților.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recurs inculpații, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

sub aspectul greșitei condamnări pentru fapte pentru care consideră că nu se

fac vinovați, solicitând casarea deciziei și menținerea sentinței de fond prin

care s-a dispus achitarea lor.

Recursurile sunt întemeiate și vor

fi admise, însă pentru un alt motiv de casare ce urmează a fi analizat din

oficiu conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

Potrivit art. 200 C. proc. pen.,

urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existența infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată.

Din economia textului de lege invocat

rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei

pentru trimiterea în judecată, însă pentru a servi drept temei de pronunțare a

unei hotărâri judecătorești, acestea trebuie verificate de către instanță în

condițiile prevăzute de art. 289 și art. 290 C. proc. pen., adică în ședință

publică, în mod nemijlocit, oral și contradictoriu.

Din examinarea lucrărilor dosarului

rezultă că prioritar celorlalte temeiuri de casare invocate de inculpați

trebuie reținut cel privitor la încălcarea de către instanțe a dispozițiilor

art. 287, art. 289 și art. 290 C. proc. pen., prin omisiunea de a fi citat,

ascultat și verificat toți martorii audiați la urmărirea penală și de a fi

efectuat confruntări potrivit art. 87 și art. 88 C. proc. pen., între

persoanele ascultate în cauză ale căror declarații se contrazic.

În conformitate cu obligațiile ce-i

reveneau potrivit dispozițiilor art. 3, art. 4 și art. 65 C. proc. pen.,

instanța trebuia să verifice realitatea susținerilor inculpaților, apărările

acestora, precum și a motivelor pentru care atât partea vătămată, cât și

martorii au revenit asupra declarațiilor date la urmărirea penală pentru ca

ulterior cu ocazia operațiunii de apreciere a probelor să poată înlătura

motivat acele declarații care nu se coroborează cu celelalte probe și în măsura

în care se va dovedi că ele nu exprimă adevărul.

Aceste omisiuni ale instanțelor

echivalează cu lipsa unei cercetări judecătorești complete pe baza căreia să se

poată forma convingerea cu privire la vinovăția sau nevinovăția inculpaților,

motiv pentru care Curtea constată, că se impune casarea hotărârilor pronunțate

și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru efectuarea unei cercetări

judecătorești în condițiile legii.

Cu ocazia rejudecării cauzei

instanța de fond urmează să audieze toți martorii ascultați la urmărirea

penală, inclusiv cei care nu au fost prezenți în instanță și anume S.M., N.M.

și P.M., să efectueze confruntări între inculpați, partea vătămată și martori

și să administreze din oficiu orice alte probe care vor apare necesare pentru

stabilirea adevărului.

Analizarea celorlalte motive de

casare apare inutilă în raport de omisiunile unei cercetări judecătorești

incomplete, cum este cea în cauză, astfel că, urmează să se admită recursurile

inculpaților, să fie casate hotărârile pronunțate și să se trimită cauza spre

rejudecare la prima instanță.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

inculpații C.C. și V.A.M. împotriva deciziei penale nr. 641 din 28 octombrie

2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Casează hotărârile pronunțate și

trimite cauza, spre rejudecare, la instanța de fond, Tribunalul București.

O

norariul pentru apărarea din oficiu a inculpaților, în sumă

de câte 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1

aprilie 2004.