ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1814/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 528 din 3 iunie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.C., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. proc. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul V.A.M., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. A constatat că inculpatul C.C.

a fost reținut și arestat preventiv de la 9 ianuarie 2003 la 27 mai 2003. A constatat că inculpatul V.A.M. a fost reținut preventiv de la 9 ianuarie 2003 la 27 mai 2003. A constatat că partea vătămată S.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză. Onorariu apărător oficiu a fost avansat din fondul Ministerului Justiției. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că la data de 08 ianuarie 2003 în timp ce partea vătămată S.M. se afla împreună cu martorul D.A. s-au întâlnit cu cei doi inculpați, împrejurare în care inculpatul C.C. i-a cerut părții vătămate restituirea sumei de un milion de lei, pe care i-o dăduse de mai multă vreme.

Întrucât partea vătămată nu avea banii i-a propus inculpatului C.C. să-i dea drept garanție geaca și pantofii sport până când va face rost de bani. Inculpatul C.C. a fost de acord și pentru că era iarnă i-a oferit părții vătămate pantofii săi. De față la predarea bunurilor a fost și celălalt inculpat V.A.M. care însă nu a avut nici o intervenție. Ulterior, partea vătămată s-a gândit că pentru a justifica părinților lipsa hainei și a pantofilor este bine să depună o plângere la poliție, ceea ce s-a și întâmplat, fiind îndemnat de organele de anchetă să declare că a fost lovit de cei doi inculpați. În faza cercetării judecătorești inculpații au arătat că nu se fac vinovați de fapta imputată, că partea vătămată a fost cea care a oferit drept garanție bunurile în schimbul sumei de bani pe care o datora inculpatului C.C.

și că nici unul dintre ei nu au lovit-o sau amenințat-o pe partea vătămată. Martorul D.A. a susținut în fața instanței prin declarația sa apărările inculpaților, ca de altfel și partea vătămată. În aceste condiții, prima instanță a reținut că există contradicții numeroase între declarațiile date în faza de urmărire penală și cea a cercetării judecătorești, motiv pentru care a înlăturat declarațiile date în prima fază apreciind că a existat posibilitatea ca ele să fi fost influențate de organele de poliție și a avut în vedere numai declarațiile din faza cercetării judecătorești. Coroborând probele administrate în fața sa, instanța de fond a constatat că nu se poate reține vinovăția inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, deoarece nu a existat intenția deposedării părții vătămate prin folosirea de violențe sau amenințări, astfel că a dispus achitarea.

Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București care a criticat hotărârea pentru nelegala achitare a inculpaților, argumentând, în sensul că instanța, în mod nejustificat și-a motivat exclusiv hotărârea pe baza probelor administrate în fața sa, unde inculpații și martorii au revenit asupra propriilor declarații de la urmărirea penală, fără a oferi explicații cu privire la această revenire. S-a mai susținut în motivele de recurs, că apărarea inculpaților potrivit căreia partea vătămată de bună voie a renunțat la bunuri deoarece datora o sumă de bani unuia dintre inculpați nu poate fi reținută din moment ce deposedarea victimei s-a făcut prin mijloace violente, iar inculpații au acționat cu scopul de a-și însuși în condiții ilicite bunurile.

Împrejurarea că victima ar fi datorat o sumă de bani este considerată ca lipsită de relevanță pentru încadrarea juridică a faptei, deoarece nu înlătură caracterul arbitrar al deposedării și nu poate duce la concluzia că inculpații ar fi acționat fără intenția specifică infracțiunii de tâlhărie, cu atât mai mult cu cât eventualele creanțe puteau fi valorificate pe căi legale. S-a concluzionat, în sensul că vinovăția inculpaților este dovedită, astfel că se impune condamnarea acestora pentru faptele pentru care au fost trimiși în judecată. Curtea de Apel București, prin decizia penală nr. 641/ A din 28 octombrie 2003 a admis apelul parchetului, a casat hotărârea primei instanțe și a dispus condamnarea celor doi inculpați la pedepse de câte 4 ani închisoare fiecare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, în forma prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., reținând în favoarea acestora circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 C. pen.

S-a constatat că prejudiciul a fost acoperit integral prin restituire. Instanța de apel a apreciat că din coroborarea probelor efectuate la urmărirea penală rezultă fără dubiu că inculpații se fac vinovați de faptele pentru care au fost trimiși în judecată, împrejurarea că partea vătămată și martorul audiat în instanță au revenit nejustificat asupra declarațiilor inițiale, nefiind de natură a forma convingerea instanței că inculpații sunt nevinovați. La această concluzie a ajuns instanța de apel după analiza probelor administrate pe întreg parcursul procesului penal, constatând că nu există o justificare plauzibilă pentru revenirea părții vătămate și a martorilor asupra relatărilor din faza urmăririi penale, astfel că probele strânse în această primă fază procesuală sunt în măsură să formeze convingerea instanței cu privire la vinovăția inculpaților.

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs inculpații, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul greșitei condamnări pentru fapte pentru care consideră că nu se fac vinovați, solicitând casarea deciziei și menținerea sentinței de fond prin care s-a dispus achitarea lor. Recursurile sunt întemeiate și vor fi admise, însă pentru un alt motiv de casare ce urmează a fi analizat din oficiu conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Din economia textului de lege invocat rezultă că probele strânse în cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată, însă pentru a servi drept temei de pronunțare a unei hotărâri judecătorești, acestea trebuie verificate de către instanță în condițiile prevăzute de art. 289 și art. 290 C. proc. pen., adică în ședință publică, în mod nemijlocit, oral și contradictoriu. Din examinarea lucrărilor dosarului rezultă că prioritar celorlalte temeiuri de casare invocate de inculpați trebuie reținut cel privitor la încălcarea de către instanțe a dispozițiilor art. 287, art. 289 și art. 290 C. proc. pen., prin omisiunea de a fi citat, ascultat și verificat toți martorii audiați la urmărirea penală și de a fi efectuat confruntări potrivit art. 87 și art. 88 C. proc.

pen., între persoanele ascultate în cauză ale căror declarații se contrazic. În conformitate cu obligațiile ce-i reveneau potrivit dispozițiilor art. 3, art. 4 și art. 65 C. proc. pen., instanța trebuia să verifice realitatea susținerilor inculpaților, apărările acestora, precum și a motivelor pentru care atât partea vătămată, cât și martorii au revenit asupra declarațiilor date la urmărirea penală pentru ca ulterior cu ocazia operațiunii de apreciere a probelor să poată înlătura motivat acele declarații care nu se coroborează cu celelalte probe și în măsura în care se va dovedi că ele nu exprimă adevărul.

Aceste omisiuni ale instanțelor echivalează cu lipsa unei cercetări judecătorești complete pe baza căreia să se poată forma convingerea cu privire la vinovăția sau nevinovăția inculpaților, motiv pentru care Curtea constată, că se impune casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru efectuarea unei cercetări judecătorești în condițiile legii. Cu ocazia rejudecării cauzei instanța de fond urmează să audieze toți martorii ascultați la urmărirea penală, inclusiv cei care nu au fost prezenți în instanță și anume S.M., N.M. și P.M., să efectueze confruntări între inculpați, partea vătămată și martori și să administreze din oficiu orice alte probe care vor apare necesare pentru stabilirea adevărului.

Analizarea celorlalte motive de casare apare inutilă în raport de omisiunile unei cercetări judecătorești incomplete, cum este cea în cauză, astfel că, urmează să se admită recursurile inculpaților, să fie casate hotărârile pronunțate și să se trimită cauza spre rejudecare la prima instanță. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de inculpații C.C. și V.A.M. împotriva deciziei penale nr. 641 din 28 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Casează hotărârile pronunțate și trimite cauza, spre rejudecare, la instanța de fond, Tribunalul București. O norariul pentru apărarea din oficiu a inculpaților, în sumă de câte 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 aprilie 2004.