ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 343/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 150/8 mai

2002, Tribunalul Hunedoara a respins contestația la executare formulată de

condamnatul G.M., împotriva sentinței penale nr. 361/1999 pronunțată de

Tribunalul Hunedoara.

A fost obligat contestatorul să

plătească în favoarea statului suma de 400.000 lei cheltuieli judiciare,

stabilindu-se că suma de 300.000 lei reprezintă onorariul apărătorului desemnat

din oficiu.

Pentru a hotărî astfel instanța de

fond a reținut că prin sentința penală nr. 355/2001 a Tribunalului Hunedoara

s-a respins cererea de revizuire formulată de condamnatul G.M. împotriva

sentinței penale nr. 361/1999 a Tribunalului Hunedoara.

În considerentele acestei sentințe

s-a reținut că aspectele invocate de contestator nu s-au încadrat în nici unul

din cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin sentința penală nr. 42/A/2002 a

Curții de Apel Alba Iulia a fost admis apelul condamnatului, desființându-se

sentința penală nr. 355/2001 a Tribunalului Hunedoara și trimițându-se cauza

spre rejudecare.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de

Apel a constatat că cererea condamnatului a fost greșit interpretată de

instanța de fond, aspectele invocate de condamnat nefiind cazuri de revizuire

ci cazuri de contestație la executare.

Rejudecând cauza, Tribunalul

Hunedoara, a constatat, că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 15 C.

pen., invocate de contestator, deoarece sancțiunea de 11 ani închisoare

aplicată pentru infracțiunea de furt prevăzută de art. 209 alin. (3) C. pen.,

este mai mică decât maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea

comisă.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel condamnatul G.M., solicitând desființarea acesteia și în

rejudecare să se facă o nouă individualizare a pedepsei prin prisma

dispozițiilor art. 13 și art. 15 C. pen.

Verificând legalitatea și temeinicia

sentinței atacate prin prisma criticilor formulate se constată că apelul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Deși, contestatorul susține că se

impune reducerea pedepsei aplicate, această solicitare nu este întemeiată,

deoarece schimbarea încadrării juridice pentru fapta comisă pentru care a fost

condamnat prin sentința nr. 361/1999 este anterioară adoptării O.U.G. nr.

207/2000, astfel că nu poate fi vorba de aplicarea retroactivă a legii penale.

Că, pedeapsa de 11 ani închisoare

aplicată prin sentința nr. 361/1999 este mai mică decât maximul special

prevăzut de Legea nr. 456/2001 care a modificat art. 146 C. pen., în sensul că

s-a ridicat plafonul la 2 miliarde lei pentru art. 209 alin. (3) C. pen.

În sfârșit, s-a apreciat că pedeapsa

aplicată contestatorului corespunde de altfel pericolului social al

infracțiunii săvârșite și a persoanei sale, care anterior a suferit multiple

condamnări, aflându-se în stare de recidivă specială.

Așa fiind, prin decizia penală nr.

208/5 septembrie 2002 s-a respins apelul declarat de condamnat, cu obligarea la

cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs condamnatul, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei

săvârșite prin aplicarea O.U.G. nr. 207/2000 și reducerea corespunzătoare a

pedepsei.

Curtea, examinând cauza în raport de

dispozițiile art. 461 C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.

În primul rând, nu poate fi primită

susținerea privind schimbarea încadrării juridice pe calea unei contestații la

executare, aceasta putându-se realiza până la rămânerea definitivă a hotărârii

de condamnare.

În cauză însă, poate fi luată în

discuție aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, în cazul

pedepselor definitive, potrivit dispozițiilor art. 15 C. pen., urmând a se ține

seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita

acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de

timpul cât a executat din pedeapsă. În raport de aceste dispoziții nu se

justifică aplicarea legii penale mai favorabile, dat fiind datele ce

caracterizează persoana condamnatului și infracțiunile săvârșite.

Astfel, condamnatul a săvârșit în

stare de recidivă postcondamnatorie un număr însemnat de fapte de furt din

locuințe și societăți comerciale împreună cu alți inculpați, el fiind

inițiatorul și organizatorul acestor fapte, într-o perioadă relativ scurtă, de

numai câteva luni iulie 1998 – decembrie 1998, s-a sustras de la urmărirea

penală.

Așadar, în mod corect, s-a apreciat

contestația la executare ca neîntemeiată, urmând ca pe cale de consecință să se

respingă ca nefondat recursul declarat de condamnatul G.M. împotriva deciziei

penale nr. 208/A din 5 septembrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de condamnatul G.M. împotriva deciziei penale nr. 208/A din 5

septembrie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.

Obligă recurentul să

plătescă statului suma de 650.000 lei cheltuieli judiciare, din care 150.000

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea sa din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 ianuarie 2003.