ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2345/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 352 din 19 aprilie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat, în fond după desființare, pe inculpatul R.I., la 3 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și b) și art. 76 lit. a), alin. (2) și alin. ultim din același cod. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. Pe latură civilă, s-a respins, ca nefondată, cererea de despăgubiri formulată de partea civilă SC R.V.A. SA, lichidator judiciar al Băncii Internaționale a Religiilor. Pentru a pronunța hotărârea, instanța a reținut următoarea situație de fapt.

Inculpatul, asociat și administrator unic al SC I.I. SRL, la data de 20 mai 1997, a încheiat cu Banca Internațională a Religiilor, contractul de credit nr. 801, în baza căruia i s-a acordat suma de un milion dolari SUA, pe durata de 60 zile, motivat pe necesitatea de a plăti avansa, de 40% din valoarea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu firma franceză P. SA. S-a acceptat clauza rambursării creditului până la data de 20 iulie 1997. Restituirea creditului s-a garantat prin două contracte de cesiune în favoarea băncii, părți contractante fiind menționate SC I. SA și SC R. AG. După plata sumei de un milion dolari SUA, către firma franceză, Băncii Internaționale a Religiilor nu i-a fost remisă nici o sumă de bani, rezultată din derularea contractelor de vânzare-cumpărare cu cele două firme, cu care se garantase creditul.

S-a mai reținut că executarea contractului de cesiune nu s-a realizat din motive independente de voința inculpatului, acesta depunând diligențe în a aduce și alte garanții, de comun acord cu organele abilitate ale băncii, achitarea având loc în februarie 1998, dată până la care s-au întreprins demersuri pentru reeșalonarea scadențelor. În aceeași ordine de idei, s-a mai reținut că între inculpat și bancă au avut loc litigii comerciale, ceea ce a creat convingerea că el își va achita creditul. Împotriva sentinței, au declarat apeluri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul.

Motivele de apel formulate de parchet, au vizat greșita individualizare a pedepsei aplicată, în raport de gravitatea faptei privită prin prisma modalităților de săvârșire (mijloace frauduloase), urmarea produsă (prejudiciul cauzat băncii creditoare), datele ce caracterizau persoana inculpatului: sustragerea acestuia de la urmărirea penală cu finalitatea extrădării lui de către autoritățile elvețiene. Un alt motiv de apel al parchetului l-a constituit neaplicarea, în cauză a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. Privind latura civilă a cauzei, apelul parchetului a vizat greșita respingere a pretențiilor civile formulate, sens în care s-a apreciat că dobânzile neachitate băncii constituind un element ulterior încheierii convenției, prejudiciul trebuie privit sub două aspecte („damnum emergeus” și „lucrum cessans”), împrumutul obținut ilicit și neachitat la termen antrenând răspunderea civilă a inculpatului.

Apelul declarat de inculpat a fost motivat pe greșita condamnare a inculpatului, în cauză impunându-se achitarea sa în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 10 alin. (1) lit. d) din același cod. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 491 din 27 august 2002 a admis apelul declarat de inculpat, a desființat sentința apelată și în baza prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) din același cod, a achitat pe inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen. Conform art. 346 alin. ultim C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată latura civilă a cauzei.

Pentru a pronunța decizia, instanța de apel a reținut că inculpatul s-a comportat ca un debitor loial, de bună credință, iar faptul că Banca Internațională a Religiilor a sesizat organele de urmărire penală, pretinzând că a fost indusă în eroare, nu era justificat decât pentru „a-l speria”, în scopul impulsionării achitării creditului, mai ales că se intervenise și pe cale civilă. Instanța a mai reținut că la creditul restant de peste 60 de zile, normal era să se aplice normele bancare și nu să se recurgă la plângere penală. De asemenea, decizia a fost motivată și pe considerentul că singura vină a inculpatului este aceea de a fi acceptat returnarea creditului în două luni și nu un an, conform contractului încheiat, activitatea lui neputând fi asimulată cu inducerea în eroare sau cu o manoperă frauduloasă, de felul celor incriminate în art. 215 C. pen.

Instanța, în concluzie, a reținut că nerestituirea împrumutului la termenul scadent ci la o dată ulterioară, nu conferă faptei un caracter penal, ci caracter comercial, în cauză fiind întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, astfel că fapta nu este prevăzută de legea penală. Împotriva hotărârii instanței de apel, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, motivul invocat fiind greșita achitare a inculpatului, caz de casare, prevăzut în art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. Recursul declarat de parchet este fondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 362 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., poate face apel, procurorul, în ce privește latura penală și latura civilă; Art. 371 din același cod, prevede că instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel.

În cadrul limitelor arătate. instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Alin. (3) al art. 378 C. proc. pen., prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate. Raportând la cauză aceste dispoziții procedurale penale, se rețin următoarele: Din dosarul instanței de apel (nr. 1979/2002), se găsesc documentele prin care se atestă, că Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în termen legal, a declarat apel împotriva sentinței penale nr. 352 din 19 aprilie 2002, a Tribunalului București, secția I penală.

În aceste condiții, deși în considerentele încheierii pronunțată la 21 august 2002, se menționează examinarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul R.I., pronunțarea deciziei amânându-se pentru data de 27 august 2002, hotărârea nu mai cuprinde și soluția privind apelul declarat de parchet, mai mult, instanța de apel nu s-a preocupat nici în considerente, de motivele de apel ale parchetului. Ca atare hotărârea pronunțată în apel fiind nulă, în condițiile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București fiind fondat, în baza dispozițiilor art. 385 15 pct. 2 lit. c) din același cod, va fi admis și se va proceda corespunzător dispozitivului prezentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei penale nr. 491/ A din 27 august 2002, a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe inculpatul R.I. Casează decizia atacată și trimite cauza pentru judecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței penale nr. 352 din 19 aprilie 2002 a Tribunalului București, secția I penală, privind pe inculpatul R.I., la Curtea de Apel București. Pronunțată în ședință publică, azi 20 mai 2003.