ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2345/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 352 din 19

aprilie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat, în fond după

desființare, pe inculpatul R.I., la 3 ani și 6 luni închisoare, pentru

infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C.

pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și b) și art. 76 lit. a), alin. (2) și alin.

ultim din același cod.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

Pe latură civilă, s-a respins, ca

nefondată, cererea de despăgubiri formulată de partea civilă SC R.V.A. SA,

lichidator judiciar al Băncii Internaționale a Religiilor.

Pentru a pronunța hotărârea,

instanța a reținut următoarea situație de fapt.

Inculpatul, asociat și administrator

unic al SC I.I. SRL, la data de 20 mai 1997, a încheiat cu Banca Internațională

a Religiilor, contractul de credit nr. 801, în baza căruia i s-a acordat suma

de un milion dolari SUA, pe durata de 60 zile, motivat pe necesitatea de a

plăti avansa, de 40% din valoarea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat

cu firma franceză P. SA.

S-a acceptat clauza rambursării creditului

până la data de 20 iulie 1997.

Restituirea creditului s-a garantat

prin două contracte de cesiune în favoarea băncii, părți contractante fiind

menționate SC I. SA și SC R. AG.

După plata sumei de un milion dolari

SUA, către firma franceză, Băncii Internaționale a Religiilor nu i-a fost

remisă nici o sumă de bani, rezultată din derularea contractelor de

vânzare-cumpărare cu cele două firme, cu care se garantase creditul.

S-a mai reținut că executarea

contractului de cesiune nu s-a realizat din motive independente de voința

inculpatului, acesta depunând diligențe în a aduce și alte garanții, de comun

acord cu organele abilitate ale băncii, achitarea având loc în februarie 1998,

dată până la care s-au întreprins demersuri pentru reeșalonarea scadențelor.

În aceeași ordine de idei, s-a mai

reținut că între inculpat și bancă au avut loc litigii comerciale, ceea ce a

creat convingerea că el își va achita creditul.

Împotriva sentinței, au declarat

apeluri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul.

Motivele de apel formulate de

parchet, au vizat greșita individualizare a pedepsei aplicată, în raport de

gravitatea faptei privită prin prisma modalităților de săvârșire (mijloace

frauduloase), urmarea produsă (prejudiciul cauzat băncii creditoare), datele ce

caracterizau persoana inculpatului: sustragerea acestuia de la urmărirea penală

cu finalitatea extrădării lui de către autoritățile elvețiene.

Un alt motiv de apel al parchetului

l-a constituit neaplicarea, în cauză a pedepsei complementare a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen.

Privind latura civilă a cauzei,

apelul parchetului a vizat greșita respingere a pretențiilor civile formulate,

sens în care s-a apreciat că dobânzile neachitate băncii constituind un element

ulterior încheierii convenției, prejudiciul trebuie privit sub două aspecte

(„damnum emergeus” și „lucrum cessans”), împrumutul obținut ilicit și neachitat

la termen antrenând răspunderea civilă a inculpatului.

Apelul declarat de inculpat a fost motivat

pe greșita condamnare a inculpatului, în cauză impunându-se achitarea sa în

temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art.

10 alin. (1) lit. d) din același cod.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia penală nr. 491 din 27 august 2002 a admis apelul declarat

de inculpat, a desființat sentința apelată și în baza prevederilor art. 11 pct.

2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) din același cod,

a achitat pe inculpat, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută

de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen.

Conform art. 346 alin. ultim C.

proc. pen., a fost lăsată nesoluționată latura civilă a cauzei.

Pentru a pronunța decizia, instanța

de apel a reținut că inculpatul s-a comportat ca un debitor loial, de bună

credință, iar faptul că Banca Internațională a Religiilor a sesizat organele de

urmărire penală, pretinzând că a fost indusă în eroare, nu era justificat decât

pentru „a-l speria”, în scopul impulsionării achitării creditului, mai ales că

se intervenise și pe cale civilă.

Instanța a mai reținut că la

creditul restant de peste 60 de zile, normal era să se aplice normele bancare

și nu să se recurgă la plângere penală.

De asemenea, decizia a fost motivată

și pe considerentul că singura vină a inculpatului este aceea de a fi acceptat

returnarea creditului în două luni și nu un an, conform contractului încheiat,

activitatea lui neputând fi asimulată cu inducerea în eroare sau cu o manoperă

frauduloasă, de felul celor incriminate în art. 215 C. pen.

Instanța, în concluzie, a reținut că

nerestituirea împrumutului la termenul scadent ci la o dată ulterioară, nu

conferă faptei un caracter penal, ci caracter comercial, în cauză fiind

întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, astfel că fapta nu este

prevăzută de legea penală.

Împotriva hotărârii instanței de

apel, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, motivul

invocat fiind greșita achitare a inculpatului, caz de casare, prevăzut în art.

385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Recursul declarat de parchet este

fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 362 alin. (1) lit. a)

C. proc. pen., poate face apel, procurorul, în ce privește latura penală și

latura civilă;

Art. 371 din același cod, prevede că

instanța judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat și la

persoana la care se referă declarația de apel. În cadrul limitelor arătate.

instanța este obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile

formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de

drept.

Alin. (3) al art. 378 C. proc. pen.,

prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de

apel invocate.

Raportând la cauză aceste dispoziții

procedurale penale, se rețin următoarele:

Din dosarul instanței de apel (nr.

1979/2002), se găsesc documentele prin care se atestă, că Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, în termen legal, a declarat apel împotriva sentinței

penale nr. 352 din 19 aprilie 2002, a Tribunalului București, secția I penală.

În aceste condiții, deși în

considerentele încheierii pronunțată la 21 august 2002, se menționează

examinarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și

inculpatul R.I., pronunțarea deciziei amânându-se pentru data de 27 august

2002, hotărârea nu mai cuprinde și soluția privind apelul declarat de parchet,

mai mult, instanța de apel nu s-a preocupat nici în considerente, de motivele

de apel ale parchetului.

Ca atare hotărârea pronunțată în

apel fiind nulă, în condițiile prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București fiind

fondat, în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. c) din același

cod, va fi admis și se va proceda corespunzător dispozitivului prezentei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei penale nr.

491/ A din 27 august 2002, a Curții de Apel București, secția I penală, privind

pe inculpatul R.I.

Casează decizia atacată și trimite

cauza pentru judecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

București, împotriva sentinței penale nr. 352 din 19 aprilie 2002 a

Tribunalului București, secția I penală, privind pe inculpatul R.I., la Curtea

de Apel București.

Pronunțată în ședință publică, azi

20 mai 2003.