ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3675/2004

Deliberând asupra recursului de față constată: Prin sentința penală nr. 352 din 19 aprilie 2002, Tribunalul București, secția I penală, judecând cauza trimisă spre rejudecare, prin decizia penală nr. 604 din 7 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, secția I penală, l-a condamnat pe inculpatul R.I. la 3 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și b) și art. 76 lit. a) alin. (2) și ultim. C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus prevenția de la 26 martie 2001 la zi. Conform art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului. Conform art. 191 C. proc.

pen., inculpatul a fost obligat la 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat. A fost respinsă ca nefondată cererea de despăgubiri. În fapt s-au reținut următoarele: Inculpatul R.I., în calitate de director general al SC I.I. SRL a depus, la B.I.R., sucursala București, o cerere prin care a solicitat acordarea unui credit de 1.000.000 dolari S.U.A., ce avea ca destinație plata avansului de 40% din valoarea contractului de vânzare cumpărare, cu firma P. SA. În cererea formulată s-a arătat că rambursarea creditului se garanta prin cesionarea în favoarea băncii a creanțelor, pe care urma să le încaseze în urma derulării a două contracte de export de 1,6 milioane mărci germane, încheiate cu SC R.A.

din Germania și respectiv 820.000 lei dolari S.U.A., încheiat cu SC I. SA Grecia. În declarația dată la 26 iunie 2002, inculpatul a arătat că pentru obținerea împrumutului a făcut trei oferte de garanție: cesiunea de creanță a două contracte, creditul urmând a fi acordat după începerea producției, un depozit colateral la S.G. de 1.114.000 dolari S.U.A., în contul firmei P., dar acordul acestei firme a fost obținut în ianuarie 1998 și nu la data cererii de credit, și o scrisoare de intenție cu garanții de 27 milioane dolari S.U.A., a unor societăți elvețiene, materializată la un an, prin introducerea la B. Din aceste trei oferte, banca a acceptat cesiunea celor două contractate acordând împrumutul pe un termen de 2 luni.

Pentru cele două contracte oferite drept garanție inculpatul investise în echipamente 100.000 dolari S.U.A. și obținuse un spațiu. În luna august 1997 echipamentul a fost sustras de asociata inculpatului, astfel încât cele două contracte au fost sistate. Această împrejurare a fost comunicată băncii pentru găsirea altor garanții. S-a mai reținut că în decembrie 1997, inculpatul a mutat la B.I.R. contul ce constituie a doua garanție, iar în luna ianuarie 1998 acest contract a devenit operabil ca formă reală de garantare, fiind lichidat împrumutul. Instanța a reținut că inculpatul este în culpă, deoarece a acceptat condițiile impuse de bancă cu privire la termenul de restituire a împrumutului, știind că nu-l va putea achita din garanția oferită, respectiv din cesionarea contractelor cu termen de un an.

S-a mai reținut că inculpatul nu a depus anterior aprobării creditului, acordul titularului contului cu privire la garantarea creditului, pentru ca cea de a doua garanție oferită să devină operațională din momentul încheierii contractului de împrumut. Prima instanță a reținut astfel că prin acceptarea unui termen de scadență de numai 2 luni și prin prezentarea contractului colateral fără acordul titularului, inculpatul a prezentat ca adevărată o faptă nereală. S-a apreciat că elementele posterioare încheierii contractului nu au relevanță în analiza elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen., iar faptul că împrumutul a fost rambursat în decembrie 1997, reprezintă doar o circumstanță atenuantă.

S-a mai reținut că prin neachitarea împrumutului la termen, inculpatul a produs o pagubă băncii. Sentința a fost atacată cu apel de procuror și de inculpat. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 491/ A din 27 august 2002, a admis apelul declarat de inculpat, a desființat sentința și rejudecând a dispus în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., dispunând punerea inculpatului în libertate dacă nu este arestat în altă cauză. Conform art. 346 C. proc. pen., latura civilă a fost lăsată nesoluționată.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2345 din 20 mai 2003, a admis recursul declarat de procuror, a casat decizia penală nr. 491/A/2002 și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, constatând că nu a fost soluționat apelul declarat de procuror, împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță. Rejudecând Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 564 din 24 septembrie 2003, a admis apelul declarat de inculpat, a desființat sentința numai în ceea ce privește latura penală și în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului, pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv de la 26 martie 2001, la 27 august 2002. S-au menținut dispozițiile sentinței sub aspectul laturii civile. Apelul declarat de procuror a fost respins ca nefondat. Instanța de apel a reținut că în cauză au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului și s-a reținut corect situația de fapt, dar s-a concluzionat greșit cu privire la vinovăția inculpatului. S-a reținut astfel în esență că în luna martie 1997, inculpatul R.I., administrator la SC I.I. a solicitat B.I.R. un împrumut de un milion dolari S.U.A., pe termen de un an. Pentru garantarea acestui împrumut inculpatul a oferit trei tipuri de garanții. 1.- prima rată în valoare de 3 milioane dolari S.U.A.

dintr-o finanțare externă de 30 milioane dolari S.U.A. din partea societății M. Elveția; 2. - un depozit de un milion dolari S.U.A., constituit de societatea franceză P. SA la S.G.; 3. - cesiunea a două contracte de vânzare-cumpărare de mobilier și cabane din lemn, încheiate de societatea al cărei administrator era inculpatul și R.A. Germania și respectiv I. SA Grecia, în valoare de 1.600.000 mărci germane și 820.000 dolari S.U.A. Comitetul director al băncii a ales garanție nr. 3 și a acordat creditul pe un termen de numai 2 luni. Inculpatul a restituit creditul în tranșe și cu întârziere, iar derularea celor două contracte de export (mobilier și cabane) a fost stagnată prin acțiunea de sustragere și expatriere a echipamentelor de prelucrare a lemnului de către asociata G.M.

În continuare inculpatul s-a comportat ca un comerciant de bună credință și și-a informat partenerii francezi despre situația creată, iar la 15 februarie 1998 are loc transferul sumei de 1.098.027,22 dolari S.U.A., în contul B.I.R. Instanța de apel a reținut că din derularea evenimentelor rezultă lipsa intenției inculpatului de a păgubi banca, prin întârzierea rambursării creditului. S-a concluzionat că inculpatul a manifestat bună credință atât la încheierea contractului de împrumut cât și pe parcursul derulării acestuia, depunând diligențe, pentru rambursarea creditului și depășirea unor situații critice apărute datorită acțiunii altor persoane. În consecință deși toate elementele de bună credință evidențiază lipsa intenției inculpatului de a înșela partea civilă, în mod greșit prima instanță le-a considerat doar circumstanțe atenuante.

Din aceste considerente s-a concluzionat că este fondat apelul declarat de inculpat, care a susținut că, fapta sa nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune și este nefondat apelul declarat de procuror, care a solicitat majorarea pedepsei. De asemenea s-a reținut că este nefondat apelul declarat de procuror cu privire la greșita respingere a cererii de despăgubiri întrucât, așa cum a reținut corect prima instanță, partea civilă a obținut deja, pe calea unei acțiuni civile un titlu executor, respectiv sentința civilă 5187 din 24 noiembrie 1999, pentru plata dobânzilor de întârziere aferente creditului. Hotărârea instanței de apel a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., susținându-se că greșit s-a reținut lipsa intenției inculpatului de a păgubi partea civilă, prin întârzierea rambursării creditului. S-a susținut astfel că inculpatul a acționat cu intenție directă, prin acceptarea scadenței de 2 luni, prin corespondența derulată între SC I.I. și cele 2 firme străine urmărindu-se de către inculpat obținerea unor date, care să creeze o aparență de credibilitate și care să poată fi folosite pentru obținerea creditului.

De asemenea s-a arătat că nici celelalte garanții oferite de inculpat la solicitarea băncii nu erau operaționale, întrucât în cazul depozitului colateral, deși s-a dovedit relația partenerială dintre firma inculpatului și titularul depozitului, nu s-a depus anterior aprobării creditului, acordul firmei titulare cu privire la garantarea împrumutului, iar în cazul celei de-a doua oferte de garanție, aceasta era supusă unei condiții suspensive, care se realiza abia după un an. S-a mai arătat faptul că ulterior inculpatul a depus diligențe în vederea acoperirii prejudiciului constituie doar elemente de circumstanțiere în favoarea inculpatului și nu dovada bunei credințe la încheierea contractului și pe parcursul executării acestuia.

Recursul nu este fondat. Curtea constată că în mod corect instanța de apel a reținut că fapta inculpatului, nu întrunește toate elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune. Astfel, potrivit art. 215 alin. (3) C. pen., constituie infracțiunea de înșelăciune inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul de împrumut. Din actele dosarului rezultă că în cererea pentru acordarea împrumutului, inculpatul a arătat că pentru garantarea creditul SC I.I. SRL, cesionează băncii creanțele sale pe care le are de primit ca urmare a două contracte de export, în valoare de 1.600.000 mărci germane și respectiv 820.000 dolari S.U.A.

Cele două contracte au fost prezentate băncii, fără ca inculpatul să altereze în vreun fel conținutul acestora sau să prezinte vreo situație nereală, cu privire la derularea acestora. Așa fiind banca a cunoscut de la bun început clauzele acestora, deci implicit faptul că în termenul de 2 luni impus societății inculpatului, pentru rambursarea creditului, ele nu puteau fi executate. În deplină cunoștință de cauză banca a acceptat garanțiile propuse și a încheiat cu societatea inculpatului contracte de cesiune, cu privire la creanțele derivând din cele două contracte de vânzare-cumpărare, împrumutul acordat fiind garantat, potrivit contractului 801 din 20 mai 1997, cu cele două contracte de cesiune.

În aceste condiții este evident că nu se poate reține că inculpatul a fost de rea credință și a prezentat părții civile o situație neconformă cu realitatea, pe care dacă ar fi cunoscut-o partea civilă nu ar fi încheiat cu inculpatul contractul de credit. Se mai reține și faptul că nerambursarea la scadență a creditului, nu este o consecință a vreunei manopere de inducere în eroare a părții civile de către inculpat. Împrejurarea că în decembrie 1997, inculpatul a luat măsuri pentru rambursarea creditului prin constituirea unei garanții colaterale, astfel încât debitul, reprezentând împrumutul și comisioanele a fost lichidat constituie o dovadă în plus a faptului că inculpatul nu a urmărit să înșele partea civilă nici cu ocazia încheierii contractului și nici cu prilejul executării acestuia.

Simplu fapt că împrumutul nu a fost restituit la scadență ci la 7 luni de la aceasta, nu este de natură a dovedi intenția inculpatului de a păgubi banca. Față de considerentele expuse și reținând că din examinarea cauzei nu rezultă nici existența vreunui motiv de casare, care să poată fi luat în considerare din oficiu, Curtea va respinge recursul declarat de procuror, ca nefondat, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei nr. 564 din 24 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 iulie 2004.