ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3675/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3675/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Deliberând asupra

recursului de față constată:

Prin sentința penală nr. 352 din 19

aprilie 2002, Tribunalul București, secția I penală, judecând cauza trimisă

spre rejudecare, prin decizia penală nr. 604 din 7 noiembrie 2001 a Curții de

Apel București, secția I penală, l-a condamnat pe inculpatul R.I. la 3 ani și 6

luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (2),

(3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și b) și art. 76 lit. a) alin.

(2) și ultim. C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus

prevenția de la 26 martie 2001 la zi.

Conform art. 350 C. proc. pen., s-a

menținut starea de arest a inculpatului.

Conform art. 191 C. proc. pen.,

inculpatul a fost obligat la 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

A fost respinsă ca nefondată cererea

de despăgubiri.

În fapt s-au reținut următoarele:

Inculpatul R.I., în calitate de

director general al SC I.I. SRL a depus, la B.I.R., sucursala București, o

cerere prin care a solicitat acordarea unui credit de 1.000.000 dolari S.U.A.,

ce avea ca destinație plata avansului de 40% din valoarea contractului de

vânzare cumpărare, cu firma P. SA.

În cererea formulată s-a arătat că

rambursarea creditului se garanta prin cesionarea în favoarea băncii a

creanțelor, pe care urma să le încaseze în urma derulării a două contracte de

export de 1,6 milioane mărci germane, încheiate cu SC R.A. din Germania și

respectiv 820.000 lei dolari S.U.A., încheiat cu SC I. SA Grecia.

În declarația dată la 26 iunie 2002,

inculpatul a arătat că pentru obținerea împrumutului a făcut trei oferte de

garanție: cesiunea de creanță a două contracte, creditul urmând a fi acordat

după începerea producției, un depozit colateral la S.G. de 1.114.000 dolari S.U.A.,

în contul firmei P., dar acordul acestei firme a fost obținut în ianuarie 1998

și nu la data cererii de credit, și o scrisoare de intenție cu garanții de 27

milioane dolari S.U.A., a unor societăți elvețiene, materializată la un an,

prin introducerea la B.

Din aceste trei oferte, banca a

acceptat cesiunea celor două contractate acordând împrumutul pe un termen de 2

luni.

Pentru cele două contracte oferite

drept garanție inculpatul investise în echipamente 100.000 dolari S.U.A. și

obținuse un spațiu. În luna august 1997 echipamentul a fost sustras de asociata

inculpatului, astfel încât cele două contracte au fost sistate. Această

împrejurare a fost comunicată băncii pentru găsirea altor garanții.

S-a mai reținut că în decembrie 1997,

inculpatul a mutat la B.I.R. contul ce constituie a doua garanție, iar în luna

ianuarie 1998 acest contract a devenit operabil ca formă reală de garantare,

fiind lichidat împrumutul.

Instanța a reținut că inculpatul

este în culpă, deoarece a acceptat condițiile impuse de bancă cu privire la

termenul de restituire a împrumutului, știind că nu-l va putea achita din

garanția oferită, respectiv din cesionarea contractelor cu termen de un an.

S-a mai reținut că inculpatul nu a

depus anterior aprobării creditului, acordul titularului contului cu privire la

garantarea creditului, pentru ca cea de a doua garanție oferită să devină operațională

din momentul încheierii contractului de împrumut.

Prima instanță a reținut astfel că

prin acceptarea unui termen de scadență de numai 2 luni și prin prezentarea

contractului colateral fără acordul titularului, inculpatul a prezentat ca

adevărată o faptă nereală.

S-a apreciat că elementele

posterioare încheierii contractului nu au relevanță în analiza elementelor

constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen.,

iar faptul că împrumutul a fost rambursat în decembrie 1997, reprezintă doar o circumstanță

atenuantă.

S-a mai reținut că prin neachitarea

împrumutului la termen, inculpatul a produs o pagubă băncii.

Sentința a fost atacată cu apel de

procuror și de inculpat.

Curtea de Apel București, secția I penală,

prin decizia penală nr. 491/ A din 27 august 2002, a admis apelul declarat de

inculpat, a desființat sentința și rejudecând a dispus în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului

pentru infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5)

C. pen., dispunând punerea inculpatului în libertate dacă nu este arestat în

altă cauză.

Conform art. 346 C. proc. pen.,

latura civilă a fost lăsată nesoluționată.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 2345 din 20 mai 2003, a admis recursul declarat de

procuror, a casat decizia penală nr. 491/A/2002 și a trimis cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel București, constatând că nu a fost soluționat

apelul declarat de procuror, împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță.

Rejudecând Curtea de Apel București,

secția I penală, prin decizia penală nr. 564 din 24 septembrie 2003, a admis

apelul declarat de inculpat, a desființat sentința numai în ceea ce privește

latura penală și în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d)

C. proc. pen., a dispus achitarea inculpatului, pentru infracțiunea prevăzută

de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen.

S-a constatat că inculpatul a fost

arestat preventiv de la 26 martie 2001, la 27 august 2002.

S-au menținut dispozițiile sentinței

sub aspectul laturii civile.

Apelul declarat de procuror a fost

respins ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că în

cauză au fost administrate toate probele necesare aflării adevărului și s-a

reținut corect situația de fapt, dar s-a concluzionat greșit cu privire la

vinovăția inculpatului.

S-a reținut astfel în esență că în

luna martie 1997, inculpatul R.I., administrator la SC I.I. a solicitat B.I.R.

un împrumut de un milion dolari S.U.A., pe termen de un an.

Pentru garantarea acestui împrumut

inculpatul a oferit trei tipuri de garanții.

1.- prima rată în valoare de 3

milioane dolari S.U.A. dintr-o finanțare externă de 30 milioane dolari S.U.A.

din partea societății M. Elveția;

S.U.A., constituit de societatea franceză P. SA la S.G.;

vânzare-cumpărare de mobilier și cabane din lemn, încheiate de societatea al

cărei administrator era inculpatul și R.A. Germania și respectiv I. SA Grecia,

în valoare de 1.600.000 mărci germane și 820.000 dolari S.U.A.

Comitetul director al băncii a ales

garanție nr. 3 și a acordat creditul pe un termen de numai 2 luni.

Inculpatul a restituit creditul în

tranșe și cu întârziere, iar derularea celor două contracte de export (mobilier

și cabane) a fost stagnată prin acțiunea de sustragere și expatriere a

echipamentelor de prelucrare a lemnului de către asociata G.M.

În continuare inculpatul s-a

comportat ca un comerciant de bună credință și și-a informat partenerii

francezi despre situația creată, iar la 15 februarie 1998 are loc transferul

sumei de 1.098.027,22 dolari S.U.A., în contul B.I.R.

Instanța de apel a reținut că din derularea

evenimentelor rezultă lipsa intenției inculpatului de a păgubi banca, prin

întârzierea rambursării creditului.

S-a concluzionat că inculpatul a

manifestat bună credință atât la încheierea contractului de împrumut cât și pe

parcursul derulării acestuia, depunând diligențe, pentru rambursarea creditului

și depășirea unor situații critice apărute datorită acțiunii altor persoane. În

consecință deși toate elementele de bună credință evidențiază lipsa intenției

inculpatului de a înșela partea civilă, în mod greșit prima instanță le-a

considerat doar circumstanțe atenuante.

Din aceste considerente s-a concluzionat

că este fondat apelul declarat de inculpat, care a susținut că, fapta sa nu

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune și este

nefondat apelul declarat de procuror, care a solicitat majorarea pedepsei.

De asemenea s-a reținut că este

nefondat apelul declarat de procuror cu privire la greșita respingere a cererii

de despăgubiri întrucât, așa cum a reținut corect prima instanță, partea civilă

a obținut deja, pe calea unei acțiuni civile un titlu executor, respectiv sentința

civilă 5187 din 24 noiembrie 1999, pentru plata dobânzilor de întârziere

aferente creditului.

Hotărârea instanței de apel a fost

atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Recursul a fost întemeiat pe

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.,

susținându-se că greșit s-a reținut lipsa intenției inculpatului de a păgubi

partea civilă, prin întârzierea rambursării creditului.

S-a susținut astfel că inculpatul a

acționat cu intenție directă, prin acceptarea scadenței de 2 luni, prin

corespondența derulată între SC I.I. și cele 2 firme străine urmărindu-se de

către inculpat obținerea unor date, care să creeze o aparență de credibilitate

și care să poată fi folosite pentru obținerea creditului.

De asemenea s-a arătat că nici celelalte

garanții oferite de inculpat la solicitarea băncii nu erau operaționale,

întrucât în cazul depozitului colateral, deși s-a dovedit relația partenerială

dintre firma inculpatului și titularul depozitului, nu s-a depus anterior

aprobării creditului, acordul firmei titulare cu privire la garantarea

împrumutului, iar în cazul celei de-a doua oferte de garanție, aceasta era

supusă unei condiții suspensive, care se realiza abia după un an.

S-a mai arătat faptul că ulterior

inculpatul a depus diligențe în vederea acoperirii prejudiciului constituie

doar elemente de circumstanțiere în favoarea inculpatului și nu dovada bunei

credințe la încheierea contractului și pe parcursul executării acestuia.

Recursul nu este fondat.

Curtea constată că în mod corect instanța

de apel a reținut că fapta inculpatului, nu întrunește toate elementele constitutive

ale infracțiunii de înșelăciune.

Astfel, potrivit art. 215 alin. (3) C.

pen., constituie infracțiunea de înșelăciune inducerea sau menținerea în eroare

a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârșită

în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat sau

executat contractul de împrumut.

Din actele dosarului rezultă că în

cererea pentru acordarea împrumutului, inculpatul a arătat că pentru garantarea

creditul SC I.I. SRL, cesionează băncii creanțele sale pe care le are de primit

ca urmare a două contracte de export, în valoare de 1.600.000 mărci germane și

respectiv 820.000 dolari S.U.A.

Cele două contracte au fost prezentate

băncii, fără ca inculpatul să altereze în vreun fel conținutul acestora sau să

prezinte vreo situație nereală, cu privire la derularea acestora.

Așa fiind banca a cunoscut de la bun

început clauzele acestora, deci implicit faptul că în termenul de 2 luni impus

societății inculpatului, pentru rambursarea creditului, ele nu puteau fi

executate.

În deplină cunoștință de cauză banca

a acceptat garanțiile propuse și a încheiat cu societatea inculpatului

contracte de cesiune, cu privire la creanțele derivând din cele două contracte

de vânzare-cumpărare, împrumutul acordat fiind garantat, potrivit contractului

801 din 20 mai 1997, cu cele două contracte de cesiune.

În aceste condiții este evident că

nu se poate reține că inculpatul a fost de rea credință și a prezentat părții

civile o situație neconformă cu realitatea, pe care dacă ar fi cunoscut-o

partea civilă nu ar fi încheiat cu inculpatul contractul de credit.

Se mai reține și faptul că nerambursarea

la scadență a creditului, nu este o consecință a vreunei manopere de inducere

în eroare a părții civile de către inculpat.

Împrejurarea că în decembrie 1997,

inculpatul a luat măsuri pentru rambursarea creditului prin constituirea unei garanții

colaterale, astfel încât debitul, reprezentând împrumutul și comisioanele a

fost lichidat constituie o dovadă în plus a faptului că inculpatul nu a urmărit

să înșele partea civilă nici cu ocazia încheierii contractului și nici cu prilejul

executării acestuia.

Simplu fapt că împrumutul nu a fost

restituit la scadență ci la 7 luni de la aceasta, nu este de natură a dovedi

intenția inculpatului de a păgubi banca.

Față de considerentele expuse și

reținând că din examinarea cauzei nu rezultă nici existența vreunui motiv de

casare, care să poată fi luat în considerare din oficiu, Curtea va respinge

recursul declarat de procuror, ca nefondat, conform art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în

sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva deciziei nr. 564 din 24

septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1

iulie 2004.