ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3280/2004

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București sub nr. 18225/2000, reclamanta Agenția Județeană de Ocupare și Formare Profesională Ilfov a chemat în judecată pe pârâta Agenția Domeniilor Statului solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 295.523.501,40 lei, reprezentând cheltuieli privind obiectele de inventar în cuantum de 35.682.796,60 lei și cheltuieli pentru reparațiile curente în cuantum de 259.840.704,80 lei. În motivarea cererii întemeiată pe instituția îmbogățirii fără justă cauză coroborată cu prevederile art. 997 C. civ., reclamanta arată că între părți s-au încheiat trei contracte de închiriere pentru o suprafață totală de 239 mp cu destinația birouri de serviciu, pentru amenajarea acestui spațiu fiind făcute investiții însemnate, pârâta datorând suma pretinsă prin acțiune.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, susținându-se că în perioada aprilie 1998 septembrie 1999, Agenția Domeniilor Statului nu era înființată, deci nu administra imobilul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 242 din 17 ianuarie 2001, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, întrucât cuantumul sumei pretinse depășește plafonul de 150.000.000 lei. Astfel investit, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1463 din 1 octombrie 2001, a admis acțiunea formulată de reclamanta Agenția Județeană pentru Ocupare și Formare Profesională Ilfov împotriva pârâtei Agenția Domeniilor Statului, aceasta din urmă fiind obligată la plata sumei de 295.523.501,40 lei, cu titlu de despăgubiri civile.

Prin decizia civilă nr. 61 A din 8 februarie 2002 a Curții de Apel București a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 1463 din 1 octombrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă. Pentru a se pronunța astfel, instanțele au reținut în esență, că prin H.G. nr. 46 din 21 februarie 2000, imobilul situat în București a fost transferat în administrarea Agenției Domeniilor Statului, fără a se fi făcut nici un fel de mențiuni în legătură cu contractele de închiriere aflate în derulare și care fuseseră închiriate pentru o perioadă de 5 ani. Au mai reținut instanțele că Agenția Domeniilor Statului a procedat la evacuarea din spațiile închiriate, a Agenției Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă Ilfov, reclamanta A.J.O.F.P.

Ilfov efectuând, în perioada în care a ocupat în baza contractelor de închiriere spațiile respective, cheltuieli necesare, ocazionate de reparațiile curente și cheltuieli cu obiectul de inventar, în speță neavând relevanță faptul pretins și, de altfel, nedovedit, că ar fi vorba de cheltuieli voluptorii, cât timp nu expirase durata încheierii. De asemenea, instanța de apel a respins ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta Agenția Domeniilor Statului. Împotriva deciziei nr. 61 A din 8 februarie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a declarat recurs pârâta Agenția Domeniilor Statului, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ. și arătând în esență că în speță este vorba de niște cheltuieli voluptorii, făcute fără aprobarea proprietarului și fără a fi necesare întreținerii spațiului. S-a susținut, totodată, că imobilul este un bun public, pentru încheierea contractelor de închiriere fiind necesară o hotărâre de guvern, în baza prevederilor Legii nr. 213/1998, împrejurare în raport de care se solicită a se constata nulitatea absolută a contractelor de închiriere ce au fost încheiate. În fine, a mai susținut recurenta că, în mod nelegal instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Domeniilor Statului, fără să își motiveze în vreun fel soluția cu privire la acest aspect și fără să țină seama de faptul că în perioada aprilie 1998- septembrie 1999, această instituție nu exista.

Prin întâmpinarea formulată, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă Ilfov a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că în mod corect instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Agenției Domeniilor Statului, că susținerile referitoare la nulitatea contractelor sunt lipsite de temei legal și în sfârșit că atât instanța de fond cât și instanța de apel au considerat în mod corect ca fiind justificate cheltuielile efectuate, în baza devizelor de lucrări depuse la dosar și a proceselor verbale de primire a spațiilor, încheiate la data semnării contractelor. Recursul este fondat în sensul considerentelor care succed. În motivele sale de apel, reiterate apoi în recurs, pârâta Agenția Domeniilor Statului a susținut faptul că toate cheltuielile efectuate pentru utilizarea spațiilor închiriate au caracter voluptoriu, nefiind necesare întreținerii acestor spații și fiind făcute fără aprobarea proprietarului.

Totodată, prin concluziile scrise formulate de aceasta cu ocazia judecării fondului, s-a susținut că, în speță, ar fi necesară și o expertiză pentru aprecierea corectă a cheltuielilor efectuate cu întreținerea spațiilor închiriate. Atât instanța de fond, cât și cea de apel s-au limitat să constate că, în perioada în care spațiile au fost ocupate și existau contracte de închiriere, s-au efectuat reparații curente, precum și renovări justificate cu actele aflate la dosar, toate cheltuielile efectuate fiind necesare și utile pentru buna desfășurare a activității A.J.O.F.P. Ilfov, fără să se dispună efectuarea unei expertize, ale cărei obiective ar fi putut fi tocmai determinarea exactă a cuantumului și naturii cheltuielilor efectuate, utilitatea acestora, gradul de amortizare.

Numai în funcție de stabilirea fără echivoc a acestor aspecte, printr-o expertiză, și în raport de prevederile contractelor de închiriere privind obligațiile efectuării și suportării reparațiilor, precum și de toate actele depuse de reclamantă în susținerea pretențiilor sale, respectiv facturi fiscale, devize și contracte de execuție a lucrării, s-ar fi putut face o apreciere corectă a temeiniciei sau netemeiniciei pretențiilor reclamantei. Or, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Astfel, deși toate chestiunile de fapt ținând de determinarea cuantumului naturii cheltuielilor efectuate a utilității acestora, a gradului de amortizare se impuneau a fi lămurite prin administrarea unui probatoriu adecvat, acest lucru nu s-a întâmplat. Așa fiind, recursul urmează a fi admis și decizia instanței de apel casată, cauza fiind trimisă curții de apel pentru rejudecarea apelului, cu respectarea dispozițiilor art. 314 și art. 315 C. proc. civ. Cu ocazia rejudecării, când se vor avea în vedere și celelalte critici ale recurentei-pârâte, precum și apărările intimatei-pârâte, probatoriul va fi completat în sensul celor mai înainte arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta Agenția Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 61 A din 8 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2004.