ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3969/2003

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 16 iunie 1999, a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția comercială, acțiunea formulată de reclamanta

S.N.T.F. C.F.R. Marfă S.A. reprezentată prin S.S.M.F. S.M.F. S.A., împotriva

pârâtei S.C. U.C.G. S.A., pentru plata sumei de 14.557.596.320 lei reprezentând

contravaloare prestații - taxe transport - și 4.113.807.192 lei penalități de

întârziere și taxa judiciară de timbru, cu 50.000 lei cheltuieli de judecată

reprezentând timbru judiciar.

La aceeași dată, împotriva aceleiași

pârâte, a formulat acțiune reclamanta S.N.C.F.R., care a solicitat obligarea

S.C. U.C.G. S.A., la 15.075.957.610 lei contravaloare prestații - taxe

transport - și 16.866.400.365 lei penalități de întârziere și taxe judiciare de

timbru, plus 50.000 lei timbru judiciar. Cele două acțiuni au fost conexate de

Tribunalul București, secția comercială, la dosarul nr. 4384/1990, iar prin

sentința civilă nr. 2562 pronunțată în acest dosar la 30 martie 2001, a fost

admisă în parte acțiunea formulată de S.N.T.F. C.F.R. Marfă S.A., pârâta fiind

obligată la plata sumei de 1.592.382.589 lei reprezentând penalități de

întârziere și 24.188.825 lei cheltuieli de judecată.

Acțiunea conexă formulată de reclamanta

S.N.C.F.R., a fost respinsă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de

fond a reținut pe baza contractului nr. 115/11 a/75/98 în temeiul căruia au

fost formulate pretențiile, a proceselor verbale de compensare încheiate între

părți, că prin plăți directe sau compensare, pârâta a achitat contravaloarea

prestațiilor, dar s-au înregistrat și întârzieri ale plăților care au generat

penalități contractuale în valoare de 1.592.382.598 lei.

Apelul formulat de cele două reclamante

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel

București, prin decizia civilă nr. 1457 pronunțată la 13 noiembrie 2001 în

dosarul nr. 1418/2001.

Împotriva acestei decizii, reclamantele

S.N.T.F.M. C.F.R. Marfă S.A. și S.N.C.F.R. R.A. prin S.S.M.F. S.M.F. S.A., au

declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc.

civ.

În esență, motivele de recurs ale reclamantelor

critică sentința pronunțată de prima instanță, invocând art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., pentru că deși a reținut convenția nr. 12/496 din 16 iulie 1997, în

rândul actelor doveditoare ale pretențiilor, a respins acțiunea conexă, a admis

obiecțiunile reclamanților la raportul de expertiză, însă nu a acordat

expertului posibilitatea să răspundă la aceste obiecțiuni.

Invocând art. 304 pct. 10 C. proc. civ.,

recurentele susțin că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unei dovezi

administrate pentru că nu a fost finalizată expertiza efectuată instanța nu a

permis expertului să răspundă la obiecțiunile formulate și și-a asumat în

totalitate fără discernământ concluziile raportului de expertiză nefinalizat.

S-a solicitat modificarea deciziei instanței de

apel, pentru că instanța nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere care a

făcut obiectul dosarului nr. 4385/2001; hotărârea cuprinde motive

contradictorii, pentru că a reținut că sumele reprezentând contravaloarea transporturilor

au fost achitate cu întârziere, dar nu a acordat penalitățile, nu a cercetat

mijloacele de probă depuse în cauză (fond și apel); instanța de apel a greșit

și pentru că, deși au fost solicitate probe în susținerea apelului iar Curtea,

prin încheierea de ședință din 25 septembrie 2001 a prorogat discutarea lor, la

termenul următor, instanța de apel a trecut la dezbaterea fondului.

În sfârșit, instanța de apel s-a pronunțat

nelegal și neîntemeiat asupra convenției nr. 12/496 din 16 iulie 1997, pe considerentul

că nu face obiectul pretențiilor inițiale, deși aceasta a fost depusă la

dosarul de fond.

Recursul declarat de reclamante nu este fondat.

Așa cum rezultă din cererile introductive, atât

în dosarul 4384/1999, cât și în dosarul nr. 4385/1999 ( nu 2001 cum greșit se

arată în motivarea recursului) temeiul pretențiilor reclamantelor îl constituie

contractul nr. 115/11 a/75/1998.

Primul termen de judecată, în sensul

prevederilor art. 132 C. proc. civ. a fost la 1 octombrie 1999, termen la care

acțiunile introductive formulate în condițiile art. 82 C. proc. civ., nu au

fost modificate, iar instanța a acordat reclamantelor un nou termen pentru

precizarea acțiunii, la 12 noiembrie 1999.

Nici la acest termen reclamantele nu au invocat

ca temei al pretențiilor convenția nr. 12/496 din 16 iulie 1997, astfel încât,

împrejurarea că a fost depusă la dosarul cauzei, nu are nici o relevanță asupra

cuantumului pretențiilor reclamantelor, pretenții rezultate din contractul

invocat în acțiune.

Nici critica privind nefinalizarea expertizei

contabile în fața primei instanțe, nu poate fi reținută.

La 12 ianuarie 2001 s-a acordat părților termen

pentru a lua cunoștință de răspunsul formulat de expert la obiecțiuni, iar la 7

februarie 2001 s-a acordat din nou termen pentru ca expertul să răspundă la

obiecțiunile reclamantelor.

La 23 martie 2001, înainte de a acorda părților

cuvântul în fond, instanța a reținut că expertul a răspuns la obiecțiunile

formulate și a efectuat lucrarea conform obiectivelor încuviințate, în temeiul

contractului nr. 115, împrejurare reținută corect și de instanța de apel, în

examinarea criticilor formulate de reclamantele apelante.

În raport de aceste împrejurări, criticile

formulate de recurente împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel,

urmează să fie înlăturate, deoarece acțiunea formulată în dosarul nr.

4385/1999, are ca temei al pretențiilor același contract (115/1998) nu

convenția invocată în recurs. Penalitățile de întârziere cuvenite reclamantelor

în baza clauzelor contractuale au fost acordate în limitele stabilite prin

raportul de expertiză întocmit în fața primei instanțe, raport ale cărei

concluzii întemeiate pe clauzele contractului nr. 115/1998 nu au fost

contestate.

Nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 304

pct. 10 C. proc. civ., nu poate fi reținută.

Așa cum rezultă din încheierea aflată la dosar,

la termenul din 25 septembrie 2001, instanța de apel a admis proba cu

înscrisuri formulată de reclamantă și a prorogat pronunțarea asupra cererii

pentru efectuarea unei noi expertize contabile, după verificarea actelor depuse

la dosar la termenul următor.

Cum însă, în ședința de la 13 noiembrie 2001,

reclamantele nu și-au mai trimis reprezentant în fața instanței, cererea

acestora, nu a mai fost reiterată, iar apelul a fost soluționat conform

dispozițiilor art. 294 și art. 295 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamantele S.N.T.F.M. C.F.R. MARFĂ S.A., prin S.M.F. S.A. București, și

S.N.C.F.R. R.A., prin S.M.F. S.A. București, împotriva deciziei nr. 1457 din 13

noiembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția V-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 16 octombrie 2003.