ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2768/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 431 din 25

septembrie 2001, pronunțată de Judecătoria Hunedoara, s-a dispus achitarea

inculpatului A.B., în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunea de ultraj, prevăzută de art.

239 alin. (1) C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

aceluiași inculpat, pentru următoarele infracțiuni:

- instigare la fals intelectual,

prevăzută de art. 25, raportat la art. 289 C. pen.;

- uz de fals, prevăzută de art. 291 C.

pen.;

- instigare la mărturie mincinoasă,

prevăzută de art. 25, raportat la art. 260 C. pen.

S-au respins pretențiile părților

civile G.V. și H.I., pentru acordarea de daune morale.

Părțile civile au fost obligate la cheltuieli

judiciare către inculpat și către stat.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că în data de 19 februarie 1997, inculpatul A.B. s-a

prezentat la Primăria Turcinești și a solicitat părții vătămate G.V., care

îndeplinea funcția de agent agricol, să-i elibereze o adeverință. Pe fondul

unor neînțelegeri mai vechi, între cei doi au avut loc discuții, întrucât

partea vătămată a refuzat eliberarea adeverinței. Ca urmare, inculpatul a

amenințat-o pe partea vătămată că-i va da foc la casă dacă va fi condamnat

într-un dosar în care aceasta (partea vătămată) a depus mărturie.

Referitor la această faptă s-a

reținut că partea vătămată nu poate îndeplini calitatea de subiect pasiv al

infracțiunii de ultraj, el nefiind funcționar public care să fi îndeplinit o

funcție ce implică exercițiul autorității de stat, lipsind deci unul din

elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj.

S-a constatat totodată că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 334 C. proc. pen., întrucât, așa cum a fost comisă,

fapta nu poate primi o altă încadrare juridică respectiv amenințare, din

probele administrate neputându-se deduce intenția inculpatului de a înfăptui

cele afirmate și nici faptul că s-a inspirat temerea vreunui pericol real.

Cu privire la celelalte trei fapte

penale imputate inculpatului, respectiv instigare la fals intelectual constând

în determinarea numitei I.N. să întocmească în fals o chitanță care atestă

efectuarea unui transport de coceni în ziua de 8 noiembrie 1997 de către

inculpat, uz de fals, constând în folosirea de către inculpat a chitanței

respective într-un dosar penal în care împotriva acestuia s-a formulat plângere

penală pentru infracțiunea de lovire și instigare la mărturie mincinoasă

constând în determinarea martorului G.M. să declare nereal faptul că a efectuat

o cursă de coceni în ziua de 8 noiembrie 1997, deși aceasta a fost efectuată în

data de 6 noiembrie 1997, s-a reținut că vinovăția inculpatului nu a fost

dovedită.

Astfel, s-a reținut că transportul

cocenilor s-a făcut în data de 8 noiembrie 1997, cum în mod corect s-a făcut

mențiunea pe chitanța în discuție astfel că respectiva chitanță nu este falsă,

iar martora I.N. nu a fost instigată să întocmească o chitanță falsă.

De asemenea, declarația martorului G.M.

reflectă realitatea faptelor prezentate ceea ce conduce la concluzia că nu

subzistă fapta de instigare la mărturie mincinoasă.

Cererea de despăgubiri formulată de

partea vătămată H.I. pentru daune morale în cuantum de 10.000.000 lei a fost

respinsă ca inadmisibilă.

Apelurile declarate de Parchetul de

pe lângă Judecătoria Hunedoara, prin care s-a invocat greșita achitare a

inculpatului pentru infracțiunea de ultraj, corectă fiind aceea de recalificare

a faptei în infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. și încetarea

procesului penal pentru lipsa părții vătămate la două termene consecutive, și

de părțile vătămate G.V. și H.I. pentru plata cheltuielilor judiciare către

inculpat și stat, au fost admise prin decizia penală nr. 39/2002 a Tribunalului

Hunedoara. Admițând apelurile tribunalul a desființat parțial sentința apelată,

astfel că a schimbat temeiul juridic al achitării inculpatului pentru

infracțiunile de instigare la fals intelectual, uz de fals și instigare la

mărturie mincinoasă din art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1)

lit. a) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1)

lit. d) C. proc. pen.

S-a înlăturat obligația părților

vătămate G.V. și H.I. la plata cheltuielilor judiciare către stat și către

inculpatul A.B.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței apelate. Dispunând astfel tribunalul a reținut că în

ce privește infracțiunea de ultraj, instanța de fond a pronunțat o soluție

legală și temeinică achitându-l pe inculpat, întrucât partea vătămată G.V.,

agent agricol în cadrul primăriei comunei Turcinești nu are calitatea de

funcționar public, astfel cum este definit acest funcționar prin Legea 188/1999

și prin urmare nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj prevăzută și

pedepsită de art. 239 C. pen.

S-a reținut, de asemenea, că fapta

inculpatului nu întrunește nici elementele constitutive ale infracțiunii de

amenințare câtă vreme prin afirmațiile acestuia nu s-a produs o temere serioasă

părții vătămate, schimbarea încadrării juridice a faptei fiind astfel

nejustificată.

Cu privire la temeiul achitării

inculpatului pentru infracțiunile de instigare la fals intelectual, fals

intelectual și instigare la mărturie mincinoasă s-a reținut că potrivit

declarației martorei I.N. originalul chitanței a fost modificat la cererea

inculpatului, astfel că a existat o acțiune de modificare a înscrisului pa care

el a determinat-o.

S-a apreciat că temeiul achitării îl

constituie art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., inculpatul neacționând cu

intenția de a falsifica înscrisul și nici nu a urmărit producerea de consecințe

juridice din punct de vedere al laturii subiective.

Pentru aceleași considerente,

temeiul achitării a fost schimbat și pentru infracțiunea de uz de fals.

Pentru infracțiunea de instigare la mărturie

mincinoasă, temeiul achitării a fost schimbat pe considerarea faptului că între

inculpat și martorul G.M. au existat discuții în legătură cu data efectuării

transportului pe care trebuia să o declare acesta din urmă în calitate de

martor în procesul penal purtat între inculpat și partea vătămată H.I.

Referitor la apelul părților

vătămate s-a reținut că atât timp cât sesizarea instanței s-a făcut prin

rechizitoriu este exclusă culpa procesuală a părților vătămate, astfel că

obligarea lor la plata cheltuielilor judiciare către inculpat și către stat

este nefondată.

Recursul declarat de inculpat prin

care a solicitat casarea deciziei pronunțate de instanța de apel, prin care s-a

schimbat temeiurile achitării solicitând menținerea dispozițiilor sentinței

pronunțate de instanța de fond, a fost respins, ca nefondat prin decizia penală

nr. 195 din 16 aprilie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.

Împotriva acestor hotărâri a

declarat recurs în anulare procurorul general cu motivarea că fapta săvârșită

de inculpatul A.B. împotriva părții vătămate G.V. este de amenințare și greșit

instanțele nu au schimbat încadrarea juridică, din infracțiunea de ultraj,

prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de amenințare,

prevăzută de art. 193 C. pen.

S-a motivat că inculpatul s-a

deplasat la locul de muncă al părții vătămate și a amenințat-o că îi va da foc

la gospodărie, dacă va fi condamnat în cauza penală în care G.V. depusese

mărturie împotriva sa.

Întrucât inculpatul a fost trimis în

judecată pentru infracțiunea de ultraj, iar instanța a stabilit că partea

vătămată în calitatea de agent agricol nu poate fi subiect pasiv al acestei

infracțiuni, în raport de dispozițiile art. 286 C. pen., instanța trebuia să

cheme partea vătămată și să o întrebe dacă înțelege să depună plângere pentru

infracțiunea de amenințare.

Recursul în anulare nu este

întemeiat.

În ziua de 19 februarie 1999,

inculpatul a mers la Primăria Turcinești, prezentându-se la biroul părții

vătămate G.V., pentru eliberarea unei adeverințe privitoare la o suprafață de

teren.

Legat de eliberarea adeverinței,

între cei doi au existat discuții, inculpatul afirmând la un moment dat că dacă

el va face închisoare (în cauza în care partea vătămată a fost audiată ca

martor) îi va da foc la gospodărie.

Potrivit art. 193 C. pen.,

infracțiunea de amenințare constă în fapta de a amenința o persoana cu

săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva

ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.

Din întregul material probator nu

există nici un indiciu că în urma amenințării i s-ar fi insuflat părții

vătămate o stare de temere, de neliniște, susceptibilă să-i restrângă

libertatea psihică.

Aceste aspecte nu rezultă nici din

declarațiile părții vătămate date la urmărirea penală și instanță.

Cum amenințarea făcută de inculpat

nu a fost susceptibilă de a alarma partea vătămată, condiție necesară pentru

existența infracțiunii.

Corect instanțele au apreciat că

fapta inculpatului nu poate fi încadrată juridic nici în infracțiunea prevăzută

de art. 193 C. pen.

Față de cele reținute în

conformitate cu art. 414

1

alin. (1), cu referire la art. 385

15

pct. 1 lit. d) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul în

anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 431 din 25 septembrie 2001 a

Judecătoriei Hunedoara, deciziei penale nr. 39 din 14 ianuarie 2002 a

Tribunalului Hunedoara și deciziei penale nr. 195 din 16 aprilie 2002 a Curții

de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul A.B.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 iunie 2003.