ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2768/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2768/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului în anulare de
față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 431 din 25
septembrie 2001, pronunțată de Judecătoria Hunedoara, s-a dispus achitarea
inculpatului A.B., în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10
alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru infracțiunea de ultraj, prevăzută de art.
239 alin. (1) C. pen.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a),
raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus achitarea
aceluiași inculpat, pentru următoarele infracțiuni:
- instigare la fals intelectual,
prevăzută de art. 25, raportat la art. 289 C. pen.;
- uz de fals, prevăzută de art. 291 C.
pen.;
- instigare la mărturie mincinoasă,
prevăzută de art. 25, raportat la art. 260 C. pen.
S-au respins pretențiile părților
civile G.V. și H.I., pentru acordarea de daune morale.
Părțile civile au fost obligate la cheltuieli
judiciare către inculpat și către stat.
Pentru a pronunța această sentință,
prima instanță a reținut că în data de 19 februarie 1997, inculpatul A.B. s-a
prezentat la Primăria Turcinești și a solicitat părții vătămate G.V., care
îndeplinea funcția de agent agricol, să-i elibereze o adeverință. Pe fondul
unor neînțelegeri mai vechi, între cei doi au avut loc discuții, întrucât
partea vătămată a refuzat eliberarea adeverinței. Ca urmare, inculpatul a
amenințat-o pe partea vătămată că-i va da foc la casă dacă va fi condamnat
într-un dosar în care aceasta (partea vătămată) a depus mărturie.
Referitor la această faptă s-a
reținut că partea vătămată nu poate îndeplini calitatea de subiect pasiv al
infracțiunii de ultraj, el nefiind funcționar public care să fi îndeplinit o
funcție ce implică exercițiul autorității de stat, lipsind deci unul din
elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj.
S-a constatat totodată că nu sunt
aplicabile dispozițiile art. 334 C. proc. pen., întrucât, așa cum a fost comisă,
fapta nu poate primi o altă încadrare juridică respectiv amenințare, din
probele administrate neputându-se deduce intenția inculpatului de a înfăptui
cele afirmate și nici faptul că s-a inspirat temerea vreunui pericol real.
Cu privire la celelalte trei fapte
penale imputate inculpatului, respectiv instigare la fals intelectual constând
în determinarea numitei I.N. să întocmească în fals o chitanță care atestă
efectuarea unui transport de coceni în ziua de 8 noiembrie 1997 de către
inculpat, uz de fals, constând în folosirea de către inculpat a chitanței
respective într-un dosar penal în care împotriva acestuia s-a formulat plângere
penală pentru infracțiunea de lovire și instigare la mărturie mincinoasă
constând în determinarea martorului G.M. să declare nereal faptul că a efectuat
o cursă de coceni în ziua de 8 noiembrie 1997, deși aceasta a fost efectuată în
data de 6 noiembrie 1997, s-a reținut că vinovăția inculpatului nu a fost
dovedită.
Astfel, s-a reținut că transportul
cocenilor s-a făcut în data de 8 noiembrie 1997, cum în mod corect s-a făcut
mențiunea pe chitanța în discuție astfel că respectiva chitanță nu este falsă,
iar martora I.N. nu a fost instigată să întocmească o chitanță falsă.
De asemenea, declarația martorului G.M.
reflectă realitatea faptelor prezentate ceea ce conduce la concluzia că nu
subzistă fapta de instigare la mărturie mincinoasă.
Cererea de despăgubiri formulată de
partea vătămată H.I. pentru daune morale în cuantum de 10.000.000 lei a fost
respinsă ca inadmisibilă.
Apelurile declarate de Parchetul de
pe lângă Judecătoria Hunedoara, prin care s-a invocat greșita achitare a
inculpatului pentru infracțiunea de ultraj, corectă fiind aceea de recalificare
a faptei în infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. și încetarea
procesului penal pentru lipsa părții vătămate la două termene consecutive, și
de părțile vătămate G.V. și H.I. pentru plata cheltuielilor judiciare către
inculpat și stat, au fost admise prin decizia penală nr. 39/2002 a Tribunalului
Hunedoara. Admițând apelurile tribunalul a desființat parțial sentința apelată,
astfel că a schimbat temeiul juridic al achitării inculpatului pentru
infracțiunile de instigare la fals intelectual, uz de fals și instigare la
mărturie mincinoasă din art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1)
lit. a) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1)
lit. d) C. proc. pen.
S-a înlăturat obligația părților
vătămate G.V. și H.I. la plata cheltuielilor judiciare către stat și către
inculpatul A.B.
Au fost menținute celelalte
dispoziții ale sentinței apelate. Dispunând astfel tribunalul a reținut că în
ce privește infracțiunea de ultraj, instanța de fond a pronunțat o soluție
legală și temeinică achitându-l pe inculpat, întrucât partea vătămată G.V.,
agent agricol în cadrul primăriei comunei Turcinești nu are calitatea de
funcționar public, astfel cum este definit acest funcționar prin Legea 188/1999
și prin urmare nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii de ultraj prevăzută și
pedepsită de art. 239 C. pen.
S-a reținut, de asemenea, că fapta
inculpatului nu întrunește nici elementele constitutive ale infracțiunii de
amenințare câtă vreme prin afirmațiile acestuia nu s-a produs o temere serioasă
părții vătămate, schimbarea încadrării juridice a faptei fiind astfel
nejustificată.
Cu privire la temeiul achitării
inculpatului pentru infracțiunile de instigare la fals intelectual, fals
intelectual și instigare la mărturie mincinoasă s-a reținut că potrivit
declarației martorei I.N. originalul chitanței a fost modificat la cererea
inculpatului, astfel că a existat o acțiune de modificare a înscrisului pa care
el a determinat-o.
S-a apreciat că temeiul achitării îl
constituie art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., inculpatul neacționând cu
intenția de a falsifica înscrisul și nici nu a urmărit producerea de consecințe
juridice din punct de vedere al laturii subiective.
Pentru aceleași considerente,
temeiul achitării a fost schimbat și pentru infracțiunea de uz de fals.
Pentru infracțiunea de instigare la mărturie
mincinoasă, temeiul achitării a fost schimbat pe considerarea faptului că între
inculpat și martorul G.M. au existat discuții în legătură cu data efectuării
transportului pe care trebuia să o declare acesta din urmă în calitate de
martor în procesul penal purtat între inculpat și partea vătămată H.I.
Referitor la apelul părților
vătămate s-a reținut că atât timp cât sesizarea instanței s-a făcut prin
rechizitoriu este exclusă culpa procesuală a părților vătămate, astfel că
obligarea lor la plata cheltuielilor judiciare către inculpat și către stat
este nefondată.
Recursul declarat de inculpat prin
care a solicitat casarea deciziei pronunțate de instanța de apel, prin care s-a
schimbat temeiurile achitării solicitând menținerea dispozițiilor sentinței
pronunțate de instanța de fond, a fost respins, ca nefondat prin decizia penală
nr. 195 din 16 aprilie 2002 a Curții de Apel Alba Iulia.
Împotriva acestor hotărâri a
declarat recurs în anulare procurorul general cu motivarea că fapta săvârșită
de inculpatul A.B. împotriva părții vătămate G.V. este de amenințare și greșit
instanțele nu au schimbat încadrarea juridică, din infracțiunea de ultraj,
prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de amenințare,
prevăzută de art. 193 C. pen.
S-a motivat că inculpatul s-a
deplasat la locul de muncă al părții vătămate și a amenințat-o că îi va da foc
la gospodărie, dacă va fi condamnat în cauza penală în care G.V. depusese
mărturie împotriva sa.
Întrucât inculpatul a fost trimis în
judecată pentru infracțiunea de ultraj, iar instanța a stabilit că partea
vătămată în calitatea de agent agricol nu poate fi subiect pasiv al acestei
infracțiuni, în raport de dispozițiile art. 286 C. pen., instanța trebuia să
cheme partea vătămată și să o întrebe dacă înțelege să depună plângere pentru
infracțiunea de amenințare.
Recursul în anulare nu este
întemeiat.
În ziua de 19 februarie 1999,
inculpatul a mers la Primăria Turcinești, prezentându-se la biroul părții
vătămate G.V., pentru eliberarea unei adeverințe privitoare la o suprafață de
teren.
Legat de eliberarea adeverinței,
între cei doi au existat discuții, inculpatul afirmând la un moment dat că dacă
el va face închisoare (în cauza în care partea vătămată a fost audiată ca
martor) îi va da foc la gospodărie.
Potrivit art. 193 C. pen.,
infracțiunea de amenințare constă în fapta de a amenința o persoana cu
săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva
ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.
Din întregul material probator nu
există nici un indiciu că în urma amenințării i s-ar fi insuflat părții
vătămate o stare de temere, de neliniște, susceptibilă să-i restrângă
libertatea psihică.
Aceste aspecte nu rezultă nici din
declarațiile părții vătămate date la urmărirea penală și instanță.
Cum amenințarea făcută de inculpat
nu a fost susceptibilă de a alarma partea vătămată, condiție necesară pentru
existența infracțiunii.
Corect instanțele au apreciat că
fapta inculpatului nu poate fi încadrată juridic nici în infracțiunea prevăzută
de art. 193 C. pen.
Față de cele reținute în
conformitate cu art. 414
1
alin. (1), cu referire la art. 385
15
pct. 1 lit. d) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul în
anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în
anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 431 din 25 septembrie 2001 a
Judecătoriei Hunedoara, deciziei penale nr. 39 din 14 ianuarie 2002 a
Tribunalului Hunedoara și deciziei penale nr. 195 din 16 aprilie 2002 a Curții
de Apel Alba Iulia, privind pe inculpatul A.B.
Pronunțată în ședință publică, azi
10 iunie 2003.