ÎCCJ, Decizia nr. 78/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Rechizitoriul nr. 471/P/1997 din 30 iunie 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, inculpatul T.C.V. pentru săvârșirea în concurs real a două infracțiuni de insultă prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen. și o infracțiune de amenințare prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen. S-a reținut că, în două articole publicate în săptămânalul „România Mare", nr. 357/1997 și 360/1997, inculpatul a adus atingere onoarei și reputației părții vătămate C.G.D., a expus-o la batjocură și a amenințat-o cu săvârșirea unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa. Prin sentința nr. 4 din 22 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a condamnat pe inculpatul T.C.V.

la două pedepse de câte 15.000.000 lei amendă penală pentru săvârșirea a două infracțiuni de insultă prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele și a aplicat acestuia pedeapsa rezultantă de 15.000.000 lei amendă penală, atrăgând acestuia atenția asupra dispozițiilor art. 63 1 C. pen. Prin aceeași hotărâre, conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului T.C.V. pentru infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. Totodată, prima instanță a admis acțiunea civilă exercitată de C.G.D. și, în temeiul art. 14 C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească acestuia 75.000.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit art. 205 C. pen., infracțiunea de insultă există când printr-o acțiune, materializată în cuvinte, gesturi ori alte mijloace similare, se aduce atingere unor atribute ale persoanei cum sunt onoarea și reputația. Prin atingerea onoarei și a reputației unei persoane trebuie înțelese lezarea sentimentului de prețuire pe care fiecare om îl are despre el însuși și a stimei de care se bucură din partea celorlalți, a bunului renume al persoanei. În cauză, inculpatul, pe de o parte a folosit în referirile la partea vătămată epitete injurioase, atribuindu-i defecte sau infirmități fizice și psihice de natură să-i producă o stare de umilință, de înjosire, respectiv de a aduce atingere onoarei și reputației acestuia.

Pe de altă parte, în ambele articole, inculpatul a făcut afirmații potrivit cărora partea vătămată ar fi fost informator al securității, colaborator al poliției politice. Or, ținând cont de părerea comună, de nivelul exigențelor morale și sociale actuale, atribuirea unei persoane a calității de colaborator al poliției politice reprezintă în mod evident o atingere a onoarei și reputației acesteia, deci este o faptă insultătoare. Inculpatul a declarat în apărare că a avut un interes legitim să scrie despre partea vătămată astfel cum s-a arătat, întrucât ambii sunt politicieni, cu vederi deosebite, iar partea vătămată reprezenta coaliția la putere. Este adevărat că disputa politică este un exercițiu firesc într-un stat democratic.

Tot firesc este însă ca această dispută să fie purtată în limitele unui limbaj civilizat, neofensator, mai ales când se poartă în afara forului legislativ. Or, adresarea epitetelor arătate nu justifică un interes legitim și reprezintă o expunere la batjocură. Pe de altă parte, inculpatul i-a atribuit părții vătămate calitatea de informator al organelor securității în perioada cât a executat o pedeapsă privativă de libertate pentru delicte politice în regimul comunist, infirmată de adresa nr. 1206 din 14 decembrie 2000 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, așa încât în cauză nu s-a făcut proba verității. Totodată, declarațiile martorilor propuși pentru a dovedi această situație s-au constatat a fi simple alegații.

S-a mai susținut în apărare că inculpatul a procedat în consens cu principiul libertății de exprimare, al libertății presei consfințită în legea fundamentală și în documentele internaționale semnate de România. Totodată, apărarea a susținut că adresa nr. 1206 din 14 decembrie 2000 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Statului, prin conținutul său, nu exclude posibilitatea ca partea vătămată să fi colaborat cu organele de securitate, într-o formă mai puțin gravă. În sfârșit, apărarea a susținut că folosirea epitetelor ofensatoare la adresa părții vătămate sunt mijloace de realizare a pamfletului, specie literară nesusceptibilă de conotație infracțională. Instanța de fond a apreciat că aceste apărări sunt neîntemeiate în raport de dispozițiile art. 4 din Rezoluția nr. 1003/1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 alin. (3) din Constituția României.

Prin urmare, faptele inculpatului T.C.V. de a aduce atingere onoarei și reputației părții vătămate C.G.D. și de a-l expune la batjocură prin atribuirea unor calități ofensatoare, în două articole din revista „România Mare", constituie două infracțiuni de insultă prevăzute de art. 205 C. pen., în concursul prevăzut de art. 33 lit. a) din același cod. Cu privire la infracțiunea de amenințare, instanța de fond a constatat că, prin plângerea prealabilă, partea vătămată a sesizat Parchetul numai cu privire la infracțiunile de insultă și calomnie. Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpatul a declarat recurs întemeiat pe motivele prevăzute de art. 385 9 pct. 2 , pct. 15 și pct. 17 1 C. proc. pen.

S-a susținut că în urma alegerilor din 26 noiembrie 2000, inculpatul a dobândit calitatea de senator în Parlamentul României și, implicit, imunitatea recunoscută de art. 69 din Constituția României. Ca atare, Hotărârea nr. 7 din 23 martie 1999 a Senatului României nu mai produce efecte, fiind necesară, conform Deciziei nr. 63 din 2 aprilie 1997 a Curții Constituționale, o nouă ridicare a imunității. S-a mai susținut că hotărârea atacată este nelegală și sub aspectul omisiunii aplicării Decretului de grațiere nr. 137/1977. Recurentul a mai arătat că hotărârea este casabilă, în raport de împrejurarea că au fost respinse probe utile și concludente cauzei, cu referire la respingerea probelor privind înlocuirea martorului G.I.

cu martora B.D.A., precum și cu privire la solicitarea de a se face demersuri oficiale, de către instanță, la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității în vederea comunicării dacă partea vătămată s-a aflat în evidența fostei securități ca informator, în oricare din formele reglementate de legea-cadru a acestui Consiliu. De asemenea, s-a mai susținut că infracțiunea de insultă nu subzistă, întrucât afirmațiile făcute au avut ca temei numeroase articole apărute în presă, declarații și acte puse la dispoziția presei, precum și pentru faptul că prin publicarea știrii nu s-a urmărit insultarea intenționată a părții vătămate, scopul constând în aducerea la cunoștință publică a unei activități a părții vătămate.

În fine, recurentul a susținut că știrea publicată se încadrează în limitele recomandărilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate se constată următoarele: 1.Cu privire la sesizarea nelegală a instanței de judecată Prima instanță, în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., a verificat regularitatea actului de sesizare și a constatat că trimiterea în judecată a inculpatului T.C.V. s-a făcut cu respectarea art. 69 alin. (1) din Constituția României, prin încuviințarea Senatului din 23 martie 1999, cuprinsă în Hotărârea nr. 7 (M. Of., nr. 124/25.03.1999). La termenul de judecată din 18 ianuarie 2001, instanța de fond a respins excepția lipsei autorizării organului competent, ca neîntemeiată.

Astfel, prin apărătorul ales, inculpatul a arătat că a dobândit statutul de senator, ceea ce îi conferă o nouă imunitate și a solicitat încetarea procesului penal. Pentru a respinge excepția invocată, prima instanță a apreciat că dobândirea unui nou mandat de parlamentar este un fapt extraneu și posterior momentului verificării din oficiu a regularității actului de sesizare. Or, prin reluarea discuției asupra acestei chestiuni s-ar adăuga la dispozițiile art. 69 alin. (1) din Constituția României și la regulile de desfășurare a judecății. Pe de altă parte, autorizarea măsurii de trimitere în judecată a unui parlamentar este un act de autoritate care, odată luată, trebuie să-și producă efectele, atâta timp cât aceasta nu a fost revocată.

În consecință, dacă instanța ar reveni asupra avizului de trimitere în judecată, aceasta ar încălca principiul separației puterilor în stat. Aceleași critici, invocate ca motiv de casare, se constată a fi neîntemeiate pentru următoarele motive: Art. 69 alin. (1) din Constituția României prevede că senatorul sau deputatul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată, penală ori contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Așadar, norma constituțională invocată de către inculpat în recurs nu privește judecarea cauzei. În consecință, în condițiile constatării regulatei sesizări a instanței de judecată, textul constituțional nu reglementează nici o condiționare, decurgând din imunitatea parlamentară, pentru continuarea judecății și finalizarea procesului penal prin pronunțarea unei hotărâri definitive.

Totodată, dat fiind caracterul procedural al textului legal menționat, în lipsa unei norme exprese, nu s-ar putea aprecia că alegerile parlamentare au aptitudinea anulării de drept a hotărârilor Parlamentului din legislaturile anterioare. În susținerea acestui motiv de casare, inculpatul a invocat considerentele unei decizii interpretative a Curții Constituționale. Este de reținut, sub un prim aspect, că prin Decizia nr. 63 din 2 aprilie 1995 a Curții Constituționale, invocată de recurent, excepția de neconstituționalitate a Hotărârii nr. 7 din 23 martie 1999 a fost respinsă. Pe de altă parte, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a arătat că „ținând seama de prevederile art. 10 lit. f) și ale art. 221 C. proc.

pen., potrivit cărora punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este condiționată, printre alte elemente, de autorizarea organului competent, ceea ce presupune în cazul parlamentarilor, încuviințarea Camerei din care fac parte, prin ridicarea imunității lor parlamentare, revine autorităților judecătorești, în structura prevăzută de Constituție, să stabilească dacă hotărârea adoptată are semnificația unei asemenea aprobări". Rezultă așadar, că decizia invocată nu susține punctul de vedere al recurentului cu privire la existența unui impediment legal de continuare a judecății și posibilității reluării acesteia numai după sesizarea instanței, în urma unei noi încuviințări de trimitere în judecată.

De altfel, chiar dacă s-ar fi dispus în alt sens prin decizia invocată, fiind o hotărâre interpretativă, acesteia i-ar lipsi caracterul obligativității sub aspectul conformării, ca urmare a faptului că într-un asemenea caz, Curtea Constituțională s-ar pronunța într-un domeniu ce excede competenței legal atribuite acesteia. Astfel, potrivit art. 144 lit. c) din Constituția României, Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și a Ordonanțelor Guvernului.

Art. 2 alin. (3) teza II din același act normativ dispune în sensul că „de asemenea, Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și de aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției". Așadar, în lipsa temeiului legal privind condiționarea continuării judecării cauzei penale, de către instanța legal învestită, de dobândirea de către inculpat a unui nou mandat de parlamentar, în mod legal prima instanță a respins excepția invocată la judecarea în fond a cauzei, așa încât hotărârea pronunțată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 2 C. proc. pen., invocat de către recurent. 2.Cu privire la omisiunea aplicării grațierii : Prin hotărârea atacată, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă a amenzii penale în sumă de 15.000.000 lei.

Prin art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997 s-a dispus grațierea în întregime a pedepselor cu închisoarea până la 2 ani, precum și pedepsele cu amendă de până la 10.000.000 lei, aplicate de instanțele de judecată. În consecință, cum pedeapsa aplicată inculpatului depășește plafonul valoric prevăzut de actul normativ menționat, pretinsa omisiune nu se confirmă, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 15 C. proc. pen., invocat de către recurentul-inculpat. 3.Cu privire la nelegalitatea hotărârii Din examinarea dispozițiilor art. 1 C. proc. pen.

rezultă caracterul procesului penal, de activitate reglementată de lege, având ca scop constatarea la timp și în mod complet a adevărului cu privire la acele fapte ce constituie infracțiuni, în vederea realizării finalității acestuia, constând în apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, prin pronunțarea unei hotărâri definitive, temeinice și legale. Ca atare, în vederea aflării adevărului, organele judiciare au nevoie de elemente de fapt cu relevanță informativă, sub toate aspectele cauzei, care să conducă la concluzia existenței sau inexistenței faptei săvârșite care, potrivit art. 17 C. pen., prezintă pericol social și este prevăzută de legea penală. Totodată, potrivit art. 63 C. proc.

pen., acestea trebuie să conducă la identificarea persoanei care a săvârșit infracțiunea și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. În acest sens, art. 62 C. proc. pen. prevede că, în vederea aflării adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza, pe bază de probe. Ca urmare, dat fiind scopul probațiunii, constituie condiții de admisibilitate a probelor legătura acestora cu faptele și împrejurările ce trebuie dovedite în cauză, aptitudinea lor de a contribui la aflarea adevărului și soluționarea justă a procesului penal. Totodată, în raport de condiționarea înfăptuirii justiției de sistemul probator, C. proc. pen. a fixat un anumit regim procesual cu privire la admisibilitatea și administrarea probelor.

Critica hotărârii pronunțate în cauză, sub acest aspect, privește respingerea de către instanța de fond a cererilor inculpatului privind înlocuirea martorului G.I. cu martora D.B.A. și privind solicitarea, de către instanță, a trimiterii unei comunicări oficiale de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității cu privire la partea vătămată. Instanța de judecată a respins cererile, cu privire la înlocuirea martorului, motivat de faptul că audierea martorei nu este necesară, iar cu privire la adresa eliberată de Consiliu, motivat de faptul că aceasta a fost emisă în condițiile legii. Rezultă așadar că, în mod judicios, în concordanță cu normele legale menționate, instanța de fond a respins, motivat, prima cerere constatând că proba solicitată, nefiind utilă, nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de legea procesuală penală.

Totodată, cea de-a doua cerere vizând administrarea unei probe în alte condiții, sub aspectul eliberării adresei, decât cele prevăzute de legea specială, a fost legal respinsă, în raport de existența la dosar a adresei nr. 1206 din 14 decembrie 2000, emisă de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Statului, în condițiile Legii nr. 187/1999, așa încât criticile formulate, sub acest aspect, se constată a fi neîntemeiate. Pe de altă parte, subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul susține că infracțiunea de insultă nu subzistă. Potrivit art. 1 C. pen., una din valorile sociale ocrotite de legea penală împotriva infracțiunilor este persoana, drepturile și libertățile acesteia. În Titlul II C. pen.

au fost reglementate infracțiunile contra persoanei, având ca obiect apărarea ansamblului relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu aceasta, privită sub totalitatea atributelor sale. În cap. IV de sub acest titlu, cu referire la lezarea demnității persoanei, prin art. 205 C. pen., privitor la relațiile sociale care se referă la onoarea și reputația ființei umane, ca valori sociale importante pentru aceasta, a fost reglementată insulta, definită în varianta tip ca atingere adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, iar în varianta asimilată, ca atribuire unei persoane a unui defect, boli sau infirmități care, chiar dacă ar fi adevărate, nu ar trebui relevate.

În cauză nu se contestă săvârșirea faptelor reținute în sarcina inculpatului, ci se susține că acestea nu intră sub incidența ilicitului penal deoarece afirmațiile, apreciate ca insultătoare, nu au caracter de noutate, acestea făcând obiectul unor articole de presă publicate anterior și a unor declarații puse la dispoziția revistei „România Mare", precum și pentru faptul că scopul publicării acestora privea aducerea la cunoștința publică a activității părții vătămate. Totodată, se susține că știrea, publicată sub forma pamfletului, ce nu poate atrage incidența legii penale, se încadrează în recomandările Convenției Europene pentru Drepturile Omului și a Libertăților Fundamentale.

Așadar, recunoscând săvârșirea faptei, inculpatul susține în esență că: - fapta nu constituie infracțiune, întrucât știrea de natură a leza demnitatea părții vătămate, a mai făcut obiectul publicării în presă, respectiv a unor declarații; - publicarea știrii reprezintă exercitarea drepturilor privind libera exprimare și informare a opiniei publice. În raport de principiul fundamental al personalității răspunderii penale, aceasta revine persoanei ce nu și-a îndeplinit obligația ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită. Prin urmare, apărarea nu poate fi primită, în sensul că anterior, aceeași infracțiune,a fost săvârșită de către alte persoane, întrucât îi lipsește aptitudinea legală de înlăturare a răspunderii penale pentru comiterea infracțiunii de către inculpat.

Cu privire la cea de a doua apărare este de reținut că interesul protejat de lege, reprezentând obiectul dreptului subiectiv, este supus condiției exercitării în concordanță cu scopul pentru care a fost recunoscut și garantat. Ca atare, ori de câte ori dreptul subiectiv, reprezentând concomitent temeiul juridicește garantat de a cere altora un anumit comportament, dar și măsura propriei conduite, a responsabilității sociale, este exercitat într-un scop contrar celui reglementat, fapta apare ca ilicită, ca abuz de drept. Este adevărat că, în sensul garantării drepturilor fundamentale ale cetățeanului, respectiv a libertății de exprimare, prin art. 15 alin. (1) din Constituția României s-a stabilit că cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin legea fundamentală și alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea.

Prin art. 3 din Decretul nr. 31/1954 s-a stipulat că drepturile civile sunt ocrotite prin lege, iar prin art. 1 din același act normativ s-a stabilit că acestea sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conduită socială. Totodată, prin art. 30 alin. (1) din Constituția României a fost reglementată inviolabilitatea libertății de exprimare a gândurilor, opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau alte mijloace de comunicare în public. Această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (1) din Convenția europeană pentru drepturile omului și a libertăților fundamentale potrivit cărora orice persoană are dreptul la libera exprimare.

Libertatea de exprimare are însă limite prestabilite, corespunzător ocrotirii altor valori sociale. Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din Convenția europeană pentru drepturile omului și a libertăților fundamentale, exercitarea acestor libertăți, ce comportă înadoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică. Totodată, art. 30 alin. (6) din Constituția României a stabilit că libertatea de exprimare nu poate prejudicia onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. În acest sens, prin art. 30 din Rezoluția nr. 1003 din 1 iulie 1993 a Consiliului Europei s-a precizat că ziariștii nu trebuie să confunde subiectele controversate cu subiectele importante din punct de vedere informativ.

Prin aceeași rezoluție, după ce prin art. 2 s-a stabilit că profesia de ziarist implică drepturi și obligații, libertăți și responsabilități, prin art. 3 s-au precizat criteriile de evaluare a eticii ziaristicii, în sensul că principiul de bază al oricărei evaluări etice a ziaristicii este că trebuie făcută o distincție clară între știri și păreri, evitându-se o confuzie între acestea. În continuare se arată că știrile sunt informații, adică fapte și date, în timp ce opiniile exprimă gânduri, idei, convingeri sau judecăți de valoare publicate în mijloacele de informare în masă, ale editorilor sau ziariștilor. În completare, prin art. 5 din rezoluția menționată s-a precizat că exprimarea opiniilor poate consta în reflecții sau comentarii asupra unor idei generale sau în observații în legătură cu evenimente concrete.

Se mai arată că, deși opiniile sunt inevitabil subiective și, prin urmare, nu pot și nu trebuie supuse criteriului adevărului, ele trebuie totuși exprimate într-o manieră onestă și etică. Coroborând normele legale enunțate, se constată că garantarea libertății de exprimare este supusă regulii de ordin general privind exercitarea cu bună credință a drepturilor și caracterului prezumat al prejudicierii morale a persoanei în cazul ignorării eticii ziaristicii. Ca atare, fie că se publică o știre, fie că se exprimă o opinie, acestea trebuie să fie în legătură cu evenimente sociale curente, prezentând importanță pentru cititor. Totodată, anterior publicării știrea este supusă verificării, iar prezentarea trebuie să fie neutră, imparțială.

În același timp, publicarea opiniei este supusă condiției exprimării într-o manieră onestă și etică. Examinând articolele incriminate, se constată că acestea nu corespund condițiilor legale menționate. Totodată, expresiile folosite, de natură a leza demnitatea părții vătămate, exced celor normale, uzuale, de natură a da expresivitate și valoare literară pamfletului. Rezultă așadar că, în cauză, dreptul subiectiv invocat de către inculpat a fost exercitat într-un mod contrar scopului în care a fost reglementat și garantat. În consecință, în mod corect prima instanță a reținut întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de insultă, așa încât și aceste critici se constată a fi neîntemeiate, hotărârea criticată nefiind supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen. Recursul declarat de către inculpat urmează însă a fi admis pentru alte motive, respectiv pentru cel invocat de către procuror în ședință. Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni de insultă prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen. La data soluționării cauzei penale în primă instanță, săvârșirea infracțiunii de insultă era pedepsită cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă. Prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 58/2002, art. 205 C. pen. a fost modificat în sensul că atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu amendă. Comparând cele două texte în raport de criteriul pedepsei principale, se constată că art. 205 C. pen., modificat prin ordonanța menționată, are caracter de lege penală mai favorabilă.

Cum cauza penală nu a fost judecată definitiv, sunt incidente dispozițiile art. 13 C. pen. privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile. Infracțiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată au fost săvârșite la 16 mai 1997 și 6 iunie 1997, prin publicarea articolelor incriminate în revista „România Mare". Potrivit art. 121 C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală. În raport de legea mai favorabilă, privind pedepsirea cu amendă a săvârșirii infracțiunii de insultă, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 3 ani. Totodată, potrivit art. 124 din același cod prescripția înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut de art. 122 C. pen.

este depășit cu încă jumătate. În cauză, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 122 C. pen., a fost depășit cu încă jumătate la 16 noiembrie 2001 și, privitor la cea de a doua infracțiune de insultă săvârșită de inculpat, la 6 decembrie 2001. Ca atare, în cauză a intervenit prescripția specială a angajării răspunderii penale, așa încât hotărârea atacată este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 16 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, exclusiv pentru motivul menționat, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Curtea va admite recursul, va casa hotărârea în latura penală numai cu privire la infracțiunile prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen., va înceta procesul penal față de inculpatul T.C.V.

în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. și va menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de către inculpatul T.C.V. împotriva sentinței nr. 4 din 22 februarie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, pe care o casează în latura penală numai cu privire la infracțiunile prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen. în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. încetează procesul penal față de inculpatul T.C.V. pentru două infracțiuni de insultă prevăzute de art. 205 alin. (1) C. pen. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Obligă inculpatul la 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iulie 2003.