ÎCCJ, Decizia nr. 79/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 79/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 219/P/1998

din 30 iunie 1999, inculpatul T.C.V., a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie prevăzute de art. 205 alin.

(1), art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din același cod.

S-a reținut că în cadrul conferinței

de presă, organizată de P.R.M., inculpatul T.C.V., în calitate de președinte al

acestui partid, a făcut o serie de afirmații insultătoare și calomnioase la

adresa părții vătămate D.G.

Prin sentința nr. 49 din 18

decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, cu majoritate de

voturi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b

1

)

C. proc. pen. cu aplicarea art. 18

1

C. pen. a achitat pe inculpat

pentru infracțiunile prevăzute de art. 205 și art. 206 C. pen. și, în baza art.

91 lit. c) C. pen., a aplicat acestuia sancțiunea cu caracter administrativ de

10.000.000 lei amendă.

Prin aceeași hotărâre, instanța de

fond a admis în parte acțiunea civilă și a obligat pe inculpat să plătească

părții vătămate D.G. 500.000.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că afirmațiile insultătoare, jignitoare și calomnioase adresate

de inculpat, părții civile, atât la conferința de presă din 17 aprilie 1998 a

P.R.M., cât și în nr. 407 din 1 mai 1998 al publicației „România Mare" au

fost făcute după ce la Sibiu se declanșase procesul de denigrare a părții

vătămate, inițiată de P.N.Ț.C.D. - aripa de tineret.

Faptele inculpatului, de a fi

preluat expresiile insultătoare și calomnioase de la Sibiu, chiar și dubitativ,

dar fără verificarea autenticității imputațiilor aduse demnității și onoarei

persoanei celui vătămat, întrunesc în drept elementele constitutive ale

infracțiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată.

La termenul de judecată din 18

decembrie 2001, părțile și-au manifestat disponibilitatea de a se împăca.

Împăcarea părților din cauză nu s-a realizat numai pentru unele condiții de

formă, așa încât instanța și-a format convingerea că pot fi aplicate

dispozițiile art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen.

Cu privire la latura civilă,

instanța a reținut că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu

1.000.000.000 lei. Pretențiile, reprezentând daune morale, sunt întemeiate în

parte și au ca temei de drept dispozițiile art. 30 pct. 6 din Constituția

României. Astfel, exercițiul drepturilor privitoare la libertatea de exprimare

și libertatea presei poate avea loc potrivit legilor și în spiritul disciplinei

juridice a vieții sociale, fără a prejudicia demnitatea persoanei, onoarea și

viața particulară a acesteia și nici dreptul la propria imagine.

Împotriva hotărârii primei instanțe

a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, inculpatul

și partea vătămată.

Parchetul a solicitat admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei, invocând

următoarele motive:

în temeiul art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen.2. Cuantumul amenzii

administrative aplicate inculpatului este în afara limitelor prevăzute de

lege.3. Omisiunea instanței de a dispune obligarea inculpatului la plata

cheltuielilor avansate de stat.S-a susținut că în mod greșit, reținând

presupusa intenție a părților de a se împăca, instanța s-a pronunțat în sensul

achitării inculpatului, deși acest argument nu constituie criteriul legal de

analiză a pericolului social. Totodată, în raport de starea de fapt reținută,

instanța a apreciat greșit că fapta comisă de inculpat este în mod vădit

lipsită de importanță și nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracțiuni.

S-a mai susținut că, în raport de

săvârșirea faptelor la 17 aprilie 1998, amenda putea fi aplicată în limitele

cuprinse între 100.000 lei și 1.000.000 lei, stabilite de art. 91 C. pen.

Totodată, s-a mai arătat că, deși

achitat, inculpatul a fost obligat la repararea pagubei, așa încât acesta

trebuia obligat și la plata cheltuielilor judiciare.

Inculpatul a solicitat admiterea

recursului și încetarea procesului penal pentru nelegalitatea sesizării sau

casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în

ipoteza respingerii acestui motiv de casare. În subsidiar, acesta a solicitat

admiterea recursului, casarea cu reținere și în rejudecare achitarea în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând

motivele de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 2, pct. 14 și pct. 17

1

C. proc. pen., precum și dispozițiile art. 385

15

pct. 2 lit. c) din

același cod. Totodată, acesta a solicitat respingerea cererii de daune morale,

ca nedovedită de partea vătămată.

Invocând obținerea unui nou mandat

de parlamentar, raportat la Decizia nr. 63 din 2 aprilie 1997 a Curții

Constituționale, inculpatul a susținut că instanța a fost nelegal sesizată,

prin încălcarea dispozițiilor legale referitoare la imunitatea parlamentară.

S-a mai susținut că, respingând cererea

inculpatului de acordare a unui termen pentru audierea martorilor D.I.T. și

T.A., instanța a abdicat de la obligația de a clarifica împrejurări care erau

esențiale și în legătură directă cu obiectul cauzei penale.

În fine, s-a mai susținut că amenda administrativă

aplicată inculpatului, în raport de dispozițiile art. 13 C. pen., depășea

cuantumul prevăzut de art. 91 din același cod. Inculpatul a mai arătat că

hotărârea atacată este nelegală, instanța neobservând că afirmațiile, făcute

anterior în presă, au fost preluate dubitativ și că acestea se înscriu în

limitele liberei exprimări acceptate de Convenția europeană pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Partea vătămată a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecare condamnarea

inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie.

Recurentul a susținut că săvârșirea

infracțiunilor a fost corect reținută de prima instanță, care a greșit însă

reținând avansarea unei propuneri de împăcare și că aceasta ar avea aptitudinea

răpirii caracterului penal al faptelor comise de către inculpat.

Partea vătămată a mai arătat că

daunele morale suferite ca urmare a faptelor săvârșite de către inculpat

depășesc cu mult expresia lor bănească la care s-a oprit prima instanță, însă

înțelege să nu critice sentința sub acest aspect.

La termenul de judecată din 9 iunie

2003 s-a susținut de către procuror că, referitor la infracțiunea de insultă,

s-a împlinit termenul de prescripție specială prevăzut de art. 124 C. pen.

raportat la art. 122 alin. (1) lit. e) din același cod.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate, se constată următoarele:

1.Cu privire la limitele sesizării

La data de 23 aprilie 1998, partea

vătămată D.G. a formulat o plângere prin care a solicitat declanșarea

formalităților legale și trimiterea în judecată a senatorului T.C.V. pentru

săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie prevăzute de art. 205 și art.

206 C. pen., constând în aceea că, în conferința de presă din 17 aprilie 1998 a

P.R.M., a făcut afirmații insultătoare și calomnioase la adresa sa.

Examinând plângerea prealabilă și

stenograma cuvântării președintelui P.R.M., anexată acesteia, se constată că

partea vătămată apreciază cu privire la săvârșirea infracțiunii de insultă prin

folosirea expresiilor „om rău și complexat", „torționar" și

insinuărilor de genul „poliția privatizată de matale" și „dacă mai ai vreo

fărâmă de creier și vreo brumă de rușine", de natură a-l expune la

batjocură.

Pe de altă parte, plângerea părții

vătămate vizează săvârșirea de către președintele P.R.M. a infracțiunii de

calomnie prin afirmarea în public a faptului că partea vătămată și-ar „fi

turnat fratele la securitate", afirmație care, dacă ar fi adevărată, ar

expune-o disprețului public. Mai mult, partea vătămată arată că aceste

afirmații au implicații în plan personal, dar și în plan public, ținând cont de

calitatea sa de cetățean, dar și de ministru de interne în Guvernul României.

Prin rezoluția din 21 mai 1998 s-a

dispus începerea urmăririi penale față de senatorul T.C.V. pentru săvârșirea

infracțiunilor de insultă și calomnie. Efectuând urmărirea penală s-a constatat

că faptele există și au fost săvârșite de către învinuit.

Din probatoriul administrat la

judecarea în fond a cauzei a rezultat aceeași situație de fapt.

Prin actul de sesizare a instanței

de judecată s-a reținut că afirmațiile și imputările menționate au fost

reiterate și în revista „România Mare” nr. 407 din 1 mai 1998.

În raport de dispozițiile art. 221

alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 205 alin. (3) și art. 206 alin. (2) C.

pen., cu referire la obiectul plângerii prealabile a părții vătămate,

reiterarea afirmațiilor și imputărilor incriminate constituie doar element de

circumstanțiere în stabilirea rezoluției infracționale.

Din considerentele sentinței

pronunțate la judecarea în fond a cauzei rezultă că faptele inculpatului, de a

fi preluat expresiile insultătoare și calomnioase de la Sibiu, fără verificarea

autenticității acestora și de a le fi făcut publice în conferința de presă din

17 aprilie 1998, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor pentru

care inculpatul a fost trimis în judecată

.

Cu privire la nelegala sesizare a instanței de judecată:

Prin Hotărârea nr. 7 din 23 martie

1999, Senatul României a autorizat trimiterea în judecată a senatorului T.C.V.

pentru mai multe infracțiuni, printre care și infracțiunile de insultă și

calomnie ce fac obiectul prezentei cauze. S-a susținut de către apărare, în

recurs, că inculpatul a obținut un nou mandat de senator, căruia îi corespunde

o nouă imunitate, așa încât acesta poate fi judecat numai după ce se solicită

ridicarea imunității în noua legislatură parlamentară.

Potrivit art. 69 alin. (1) din

Constituția României „deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat,

percheziționat sau trimis în judecată, penală ori contravențională, fără

încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa".

Din analiza textului legal menționat

rezultă că autorizarea privește, limitativ și fără posibilitate de extindere la

alte situații, exclusiv trei măsuri procedurale, cu referire la parlamentari și

anume: reținerea, arestarea și percheziția. Totodată, același text prevede, tot

limitativ și fără posibilitate de extindere la alte situații, autorizarea

măsurii procesuale a trimiterii în judecată.

Așadar, continuarea judecării cauzei

de către instanța legal sesizată nu este condiționată de autorizări succesive

de retrimitere în judecată, în situația obținerii de către inculpat a unor noi

mandate de parlamentar.

Rezultă așadar, că această măsură

procesuală privește exclusiv trimiterea în judecată, în sensul dispozițiilor

art. 264 C. proc. pen. potrivit cărora, rechizitoriul ca act procesual prin

care procurorul pune în mișcare acțiunea penală în cazul în care aceasta nu

fusese pusă anterior în mișcare și dispune trimiterea în judecată a

inculpatului, constituie actul de sesizare a instanței de judecată.

Această măsură rămâne valabilă până

la soluționarea definitivă a cauzei, în raport de împrejurarea că potrivit art.

300 alin. (1) C. proc. pen. instanța de judecată are obligația verificării din

oficiu, la prima înfățișare, a regularității actului de sesizare.

În concluzie, dobândirea unui nou

mandat de parlamentar, fapt extraneu și posterior momentului realizării

procedurilor impuse de art. 69 alin. (1) din Constituția României, art. 149 din

Regulamentul Senatului și art. 300 alin. (1) C. proc. pen., nu produce efecte

asupra autorizării trimiterii în judecată penală a parlamentarului și a

continuării judecării cauzei de către instanța de judecată legal investită.

Pe de altă parte, în lipsa unui text

de lege privitor la infirmarea de drept prin alegerile parlamentare a actelor

Parlamentului din legislatura anterioară, lipsește temeiul legal al lipsirii de

efecte a actului de autoritate constând în autorizarea trimiterii în judecată a

unui parlamentar.

Ca atare, imunitatea dobândită prin

obținerea unui nou mandat de parlamentar privește, sub aspectul examinat,

exclusiv fapte ce nu au făcut obiectul procedurii de ridicare a imunității și

autorizării trimiterii în judecată.

Dacă s-ar admite un alt punct de

vedere, cu referire la efectele dobândirii unui nou mandat de parlamentar, în

sensul nesocotirii avizului dat, anterior alegerilor, pentru trimiterea în

judecată, s-ar încălca dispozițiile art. 1 C. proc. pen. și art. 16 alin. (2)

din Constituția României, ceea ce apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de

drept.

Cu privire la decizia Curții

Constituționale invocată de către inculpat în susținerea acestui motiv de

casare, sunt de reținut următoarele:

- prin Decizia nr. 63 din 2 aprilie

1995 a Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate a Hotărârii nr.

7 din 23 martie 1999 a Senatului României a fost respinsă:

- decizia invocată, prin care se

arată că „ținând seama de prevederile art. 10 lit. f) și art. 221 C. proc.

pen., potrivit cărora punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este

condiționată, printre alte elemente, de autorizarea organului competent, ceea

ce presupune în cazul parlamentarilor, încuviințarea Camerei din care fac

parte, prin ridicarea imunității parlamentare, revine autorităților

judecătorești, în structura prevăzută de Constituție, să stabilească dacă

hotărârea adoptată are semnificația unei asemenea aprobări", nu susține

punctul de vedere al recurentului-inculpat cu privire la existența unui

impediment legal de continuare a judecății și posibilității reluării acesteia

numai după sesizarea instanței în urma unei noi hotărâri a Senatului de

încuviințare a trimiterii în judecată;

- în raport de dispozițiile art. 2

alin. (2) teza II din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora „Curtea Constituțională

nu se poate pronunța asupra modului de interpretare a legii", chiar dacă

s-ar fi dispus în alt sens, ca urmare a faptului că s-ar pronunța într-un domeniu

ce excede competenței legal atribuite prin art. 144 din Constituția României și

art. 2 alin. (1) din actul normativ menționat, deciziei interpretative a Curții

Constituționale i-ar lipsi, sub aspectul conformării, caracterul

obligativității.

În consecință, criticile formulate

fiind neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 2 C. proc. pen., invocat de către inculpat în

recurs.

nelegală a cererii de amânare a judecății în vederea audierii martorilor

:

Inculpatul a susținut că hotărârea

primei instanțe este criticabilă și ca urmare a faptului că i-a fost respinsă

cererea privind amânarea judecății în vederea audierii martorilor D.I.T. și

T.A.

În adevăr, la termenul de judecată

din 18 decembrie 2001, apărătorul inculpatului a solicitat amânarea judecării

cauzei în vederea audierii martorului D.I.T.

În temeiul art. 329 alin. (3) C.

proc. pen., prima instanță a dispus ca această probă să nu mai fie

administrată.

De altfel, cererea inculpatului

privind ascultarea martorilor menționați a fost respinsă și în cursul urmăririi

penale.

Pentru a respinge cererea, organul

de urmărire a reținut că martorul M.V.F. a susținut că nu-și amintește ca D.A.

să fi afirmat față de el că a fost „turnat" la securitate de fratele său,

D.G.

Totodată, aceeași situație a

rezultat din declarația martorului V.R.

Ca atare, orice declarație dată de

martorii propuși de către inculpat, cu care se dorește a se proba faptul că

numitul M.V.F. ar fi afirmat față de ei că partea vătămată și-ar fi denunțat

fratele, apare ca fiind irelevantă în cauză.

În aplicarea art. 207 C. pen.,

instanța avea a stabili, pe bază de probe, dacă D.A. s-a exprimat față de alți

deținuți că a fost „turnat" la securitate de fratele său D.G., parte

vătămată în prezenta cauză.

Potrivit art. 67 alin. (2) C. proc.

pen., cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba

este concludentă și utilă.

Cum în raport de obiectul probațiunii, audierea

celor doi martori nu avea aptitudinea de a contribui la aflarea adevărului și

soluționarea justă a procesului penal, în mod corect s-a reținut lipsa

legăturii cu faptele și împrejurările ce trebuiau dovedite în cauză, așa încât

hotărârea atacată nu este supusă casării nici sub aspectul acestor critici,

invocate de către inculpat în recurs.

penal al faptelor comise

inculpatul a susținut

lipsa caracterului penal al faptelor reținute în sarcina sa în raport de

împrejurarea că afirmațiile imputate au fost făcute anterior de alte persoane,

că acestea au fost preluate dubitativ și că știrea publicată se înscrie în

normele care reglementează libera exprimare.

Sub un prim aspect, este de reținut

că expresiile și insinuările întrunind elementele constitutive ale infracțiunii

de insultă nu au făcut obiectul invocatei preluări a campaniei de la Sibiu, de

denigrare a părții vătămate, așa încât aceste critici urmează a fi examinate

exclusiv sub aspectul săvârșirii infracțiunii de calomnie.

Or, eventuala săvârșire de către

alte persoane, anterior, a aceleiași infracțiuni, îi lipsește aptitudinea

legală de înlăturare a angajării răspunderii penale a inculpatului pentru fapta

proprie, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie, așa

cum corect a reținut prima instanță, în raport de principiul fundamental al

personalității răspunderii penale, potrivit căruia răspunderea revine persoanei

care nu și-a îndeplinit obligația, ce decurge dintr-o normă penală, de a avea o

anumită conduită.

Din stenograma conferinței de presă rezultă că

inculpatul a afirmat că partea vătămată este un om rău, printre altele

„datorită păcatului originar de a-ți fi turnat la securitate fratele, prin anii

'50, acesta fiind arestat în munți și executat".

Așadar, imputarea determinată privitoare

la denunțarea fratelui său de către partea vătămată reprezintă o afirmație

fermă, categorică, ca expresie a unei certitudini.

Ca atare, neconstituind echivalentul

legal al obligației de verificare a unei știri, anterior dării acesteia

publicității, rezervele ulterioare, invocate de către inculpat și reale de

altfel, nu înlătură caracterul penal al faptei.

Pe de altă parte, dreptul la libera

exprimare este supus exigențelor de exercitare reglementate de art. 30 alin.

(6) din Constituția României, art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 5 din

Rezoluția nr. 1003 din 1 iulie 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană pentru apăraea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Examinând stenograma conferinței de

presă, se constată că dreptul la libera exprimare invocat de către inculpat a

fost exercitat într-un mod ce nu corespunde condițiilor legale menționate,

contrar scopului în care acesta a fost reglementat și garantat.

În consecință, criticile fiind

neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă nici cazului de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., invocat de către

inculpat.

dispozițiilor art. 18

1

C. pen.

Prima instanță a reținut corect că

faptele inculpatului de a fi preluat, la conferința de presă din 17 aprilie

1998 a P.R.M., expresiile insultătoare și calomnioase (de la Sibiu), chiar

dubitativ, dar fără verificarea anterioară a autenticității acestora, întrunesc

în drept elementele constitutive ale infracțiunilor de insultă și calomnie.

Pentru a aprecia că faptele

incriminate nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, instanța

de fond a reținut presupusa manifestare a părților în sensul împăcării.

Prin recursul Parchetului, precum și

al părții vătămate, se susține că în mod greșit prima instanță a dispus

achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen.,

arătând că intenția de împăcare nu constituie criteriu de evaluare a

pericolului social.

Din dispozițiile art. 17 C. pen.

rezultă că, o primă trăsătură esențială a infracțiunii, este aceea ca fapta să

prezinte pericol social.

Prin art. 18 din același cod s-au

consacrat criteriile legale de diferențiere a pericolului social al

infracțiunii de pericolul social al încălcării normelor legale extrapenale, în

sensul că prin fapta comisă se aduce atingere valorilor sociale importante

prevăzute de art. 1 C. pen. și că pentru sancționarea unor astfel de fapte este

necesară aplicarea unei pedepse.

Pericolul social concret ce-l

prezintă o faptă determinată săvârșită de o persoană, este apreciat de instanța

de judecată, acesta nefiind identic cu pericolul social generic apreciat de

legiuitor în momentul înscrierii faptei în legea penală, ca infracțiune.

Ca atare, urmare a acestei

aprecieri, instanța de judecată ar putea constata că fapta săvârșită nu

prezintă, în concret, pericolul social al unei infracțiuni și, drept urmare, nu

este infracțiune.

În considerarea acestei situații,

prin art. 18

1

C. pen. s-a stabilit că nu constituie infracțiune

fapta prevăzută de legea penală dacă, prin atingerea minimă adusă uneia din

valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod

vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Însă, pentru a se evita

dezincriminarea judiciară arbitrară, prin alin. (2) al art. 18

1

C.

pen. au fost stabilite criteriile legale de care instanța de judecată trebuie

să țină seama cumulativ la stabilirea în concret a gradului de pericol social

al faptei cu a cărei judecare aceasta a fost sesizată.

Or, intenția de împăcare a părților,

cu referire la infracțiunile în cazul cărora acțiunea penală se pune în mișcare

la plângerea prealabilă a părții vătămate, nu este prevăzută ca un criteriu de

apreciere a pericolului social concret al faptei.

Astfel, art. 18

1

alin.

(2) C. pen. enumeră următoarele criterii pentru stabilirea în concret a

pericolului social: modul și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit,

împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi

putut produce, persoana și conduita făptuitorului.

Ținând cont de aceste criterii,

prima instanță a stabilit că faptele comise de către inculpat întrunesc

elementele constitutive ale infracțiunilor de insultă și calomnie pentru care

acesta a fost trimis în judecată, iar pentru a face aplicarea art. 18

1

C. pen. a ținut cont de un criteriu neprevăzut de legea penală.

În consecință, criticile formulate

fiind întemeiate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție și partea vătămată D.G. urmează a fi admise, hotărârea atacată

fiind supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Ca urmare, celelalte două motive de

casare invocate în recursul Parchetului nu mai apar necesar necesar a fi examinate.

121-124 C. pen. raportat la art. 13 din același cod

:

În ședința de judecată din 9 iunie

2003, procurorul a susținut că în cauză, cu referire la infracțiunea de

insultă, a intervenit prescripția specială a răspunderii penale.

Astfel, inculpatul a fost trimis în

judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de insultă și a unei infracțiuni de

calomnie.

La data soluționării cauzei penale

în primă instanță, săvârșirea infracțiunii de insultă era pedepsită cu

închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

Prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr.

58/2002, art. 205 C. pen. a fost modificat în sensul că atingerea adusă onoarei

ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte

mijloace ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu amendă.

Comparând cele două texte, în raport

de criteriul pedepsei principale, se constată că art. 205 C. pen., modificat

prin ordonanța menționată, are caracter de lege penală mai favorabilă.

Cum cauza penală nu a fost judecată

definitiv,sunt incidente dispozițiile art. 13 C. pen. privitoare la aplicarea

legii penale mai favorabile.

Infracțiunea pentru care inculpatul

a fost trimis în judecată a fost săvârșită la data de 17 aprilie 1998, când

inculpatul a făcut afirmații insultătoare la adresa părții vătămate D.G., în

conferința de presă a P.R.M.

Potrivit art. 121 C. pen.,

prescripția înlătură răspunderea penală.

În raport de legea mai favorabilă,

privind pedepsirea cu amendă a săvârșirii infracțiunii de insultă, termenul de

prescripție a răspunderii penale este de 3 ani.

Totodată, potrivit art. 124 din

același cod, prescripția înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar

interveni, dacă termenul prevăzut de art. 122 C. pen. este depășit cu încă

jumătate.

În cauză, termenul de prescripție de

3 ani, prevăzut de art. 122 C. pen., a fost depășit cu încă jumătate la 17

octombrie 2002.

Ca atare, în cauză a intervenit

prescripția specială a angajării răspunderii penale, așa încât hotărârea

atacată este supusă, sub acest aspect, cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 16 C. proc. pen.

În consecință, se impune și

admiterea recursului declarat de către inculpat, exclusiv pentru motivul

invocat de procuror.

solicitat respingerea acțiunii civile, invocând nedove- direa prejudiciului

suferit.

Or, cu privire la acordarea daunelor

morale, în latura civilă a procesului penal, dispozițiile art. 14 C. proc. pen.

fac trimitere la legea civilă.

Art. 998 C. civ. reglementează

obligația reparării de către cel care, prin orice faptă a sa, a cauzat altuia

un prejudiciu, fără a distinge după cum prejudiciul este material sau moral.

Potrivit art. 1084 C. civ., daunele

materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită și beneficiul de care

partea a fost lipsită. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral însă,

legea civilă nu prevede criterii de determinare.

În consecință, cuantumul daunelor

morale se stabilește, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de

judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în

cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura lezării

lor, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura

afectării, precum și măsura în care părții vătămate i-a fost afectată situația

familială, profesională sau socială.

În vederea acordării daunelor

morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect

valoric, acesta fiind obligat doar a produce acel minim de argumente și indicii

din care să rezulte afectarea drepturilor sale nepatrimoniale, de natură a duce

la concluzia prejudicierii morale.

Partea vătămată a produs aceste

minime argumente, arătând că expresiile și insinuările inculpatului, precum și

afirmarea faptului de o gravitate deosebită privitor la denunțarea de către

aceasta a fratelui său, având ca urmare arestarea și executarea acestuia, l-au

prejudiciat moral, atât în componenta afectivă, cât și cea socială a

personalității sale.

Ca atare, în mod legal prima

instanță a admis acțiunea civilă exercitată de partea vătămată, constituită

parte civilă în procesul penal, având ca obiect acordarea daunelor morale.

Însă, în cuantificarea prejudiciului

moral, aplicarea criteriilor menționate anterior este subordonată condiției

aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real

și efectiv produs părții lezate, reglementată prin art. 41

1

din

Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11, ratificat de țara noastră prin

Legea nr. 79 din 6 iunie 1995.

În raport de criteriile și condiția

enunțate, instanța apreciază că suma de 300.000.000 lei reprezintă o reparație

echitabilă, așa încât daunele acordate de prima instanță vor fi reduse la acest

cuantum.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea

va admite recursurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o

va casa, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului pentru

infracțiunile de insultă și calomnie și, în latura civilă, numai cu privire la

cuantumul daunelor morale.

Rejudecând cauza, în aceste limite,

va înceta procesul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10

lit. g) C. proc. pen., față de inculpat, pentru infracțiunea de insultă

prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., va înlătura aplicarea art. 18

1

C. pen. și, în baza art. 206 cu aplicarea art. 13 C. pen. va condamna pe

inculpat la 10.000.000 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de

calomnie.

Văzând că prin art. 1 din Legea nr.

543/2002 au fost grațiate pedepsele cu închisoare până la 5 ani, precum și

pedepsele cu amendă aplicate de instanțele de judecată, Curtea va constata

grațiată în întregime pedeapsa de 10.000.000 lei aplicată inculpatului, căruia

îi va pune în vedere prevederile art. 7 din același act normativ, potrivit

cărora persoanele grațiate care, în curs de 3 ani, săvârșesc cu intenție o

infracțiune, vor executa pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracțiune și

pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării legii de

grațiere.

Totodată, în latura civilă,

cuantumul daunelor morale va fi redus de la 500.000.000 lei la 300.000.000 lei,

pe care inculpatul va fi obligat să le plătească părții vătămate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, inculpatul T.C.V. și

partea civilă D.G. împotriva sentinței nr. 49 din 18 decembrie 2001 a curții

Supreme de Justiție, secția penală, pe care o casează în latura penală numai cu

privire la achitarea inculpatului pentru infracțiunile prevăzute de art. 205,

precum și de art. 206 C. pen. cu aplicarea art. 18

1

C. pen. și în

latura civilă numai cu privire la cuantumul daunelor morale și în consecință:

raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. încetează procesul penal față de

inculpatul T.C.V. pentru infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin.

(1) C. pen.

1

C. pen., cu referire la infracțiunea de calomnie.

În baza art. 206 cu aplicarea art.

13 C. pen. condamnă pe inculpatul T.C.V. la 10.000.000 lei amendă penală pentru

săvârșirea infracțiunii de calomnie. În baza art. 1 din Legea nr. 543/2002

constată grațiată în întregime pedeapsa de 10.000.000 lei amendă penală

aplicată inculpatului T.C.V.

Pune în vedere inculpatului

prevederile art. 7 din Legea nr. 543/2002.

în sensul că obligă pe inculpatul T.C.V. să plătească părții civile D.G.

300.000.000 lei cu titlu de daune morale în loc de 500.000.000 lei cu acest

titlu.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iunie 2003.