ÎCCJ, Decizia nr. 79/2003

Greșita achitare a inculpatului în temeiul art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen.

Cuantumul amenzii administrative aplicate inculpatului este în afara limitelor prevăzute de lege.

Omisiunea instanței de a dispune obligarea inculpatului la plata cheltuielilor avansate de stat.S-a susținut că în mod greșit, reținând presupusa intenție a părților de a se împăca, instanța s-a pronunțat în sensul achitării inculpatului, deși acest argument nu constituie criteriul legal de analiză a pericolului social. Totodată, în raport de starea de fapt reținută, instanța a apreciat greșit că fapta comisă de inculpat este în mod vădit lipsită de importanță și nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. S-a mai susținut că, în raport de săvârșirea faptelor la 17 aprilie 1998, amenda putea fi aplicată în limitele cuprinse între 100.000 lei și 1.000.000 lei, stabilite de art. 91 C. pen. Totodată, s-a mai arătat că, deși achitat, inculpatul a fost obligat la repararea pagubei, așa încât acesta trebuia obligat și la plata cheltuielilor judiciare. Inculpatul a solicitat admiterea recursului și încetarea procesului penal pentru nelegalitatea sesizării sau casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, în ipoteza respingerii acestui motiv de casare. În subsidiar, acesta a solicitat admiterea recursului, casarea cu reținere și în rejudecare achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând motivele de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 2, pct. 14 și pct. 17 1 C. proc. pen., precum și dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. c) din același cod. Totodată, acesta a solicitat respingerea cererii de daune morale, ca nedovedită de partea vătămată. Invocând obținerea unui nou mandat de parlamentar, raportat la Decizia nr. 63 din 2 aprilie 1997 a Curții Constituționale, inculpatul a susținut că instanța a fost nelegal sesizată, prin încălcarea dispozițiilor legale referitoare la imunitatea parlamentară. S-a mai susținut că, respingând cererea inculpatului de acordare a unui termen pentru audierea martorilor D.I.T. și T.A., instanța a abdicat de la obligația de a clarifica împrejurări care erau esențiale și în legătură directă cu obiectul cauzei penale. În fine, s-a mai susținut că amenda administrativă aplicată inculpatului, în raport de dispozițiile art. 13 C. pen., depășea cuantumul prevăzut de art. 91 din același cod. Inculpatul a mai arătat că hotărârea atacată este nelegală, instanța neobservând că afirmațiile, făcute anterior în presă, au fost preluate dubitativ și că acestea se înscriu în limitele liberei exprimări acceptate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Partea vătămată a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecare condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie. Recurentul a susținut că săvârșirea infracțiunilor a fost corect reținută de prima instanță, care a greșit însă reținând avansarea unei propuneri de împăcare și că aceasta ar avea aptitudinea răpirii caracterului penal al faptelor comise de către inculpat. Partea vătămată a mai arătat că daunele morale suferite ca urmare a faptelor săvârșite de către inculpat depășesc cu mult expresia lor bănească la care s-a oprit prima instanță, însă înțelege să nu critice sentința sub acest aspect. La termenul de judecată din 9 iunie 2003 s-a susținut de către procuror că, referitor la infracțiunea de insultă, s-a împlinit termenul de prescripție specială prevăzut de art. 124 C. pen. raportat la art. 122 alin. (1) lit. e) din același cod. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: 1.Cu privire la limitele sesizării La data de 23 aprilie 1998, partea vătămată D.G. a formulat o plângere prin care a solicitat declanșarea formalităților legale și trimiterea în judecată a senatorului T.C.V. pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie prevăzute de art. 205 și art. 206 C. pen., constând în aceea că, în conferința de presă din 17 aprilie 1998 a P.R.M., a făcut afirmații insultătoare și calomnioase la adresa sa. Examinând plângerea prealabilă și stenograma cuvântării președintelui P.R.M., anexată acesteia, se constată că partea vătămată apreciază cu privire la săvârșirea infracțiunii de insultă prin folosirea expresiilor „om rău și complexat", „torționar" și insinuărilor de genul „poliția privatizată de matale" și „dacă mai ai vreo fărâmă de creier și vreo brumă de rușine", de natură a-l expune la batjocură. Pe de altă parte, plângerea părții vătămate vizează săvârșirea de către președintele P.R.M. a infracțiunii de calomnie prin afirmarea în public a faptului că partea vătămată și-ar „fi turnat fratele la securitate", afirmație care, dacă ar fi adevărată, ar expune-o disprețului public. Mai mult, partea vătămată arată că aceste afirmații au implicații în plan personal, dar și în plan public, ținând cont de calitatea sa de cetățean, dar și de ministru de interne în Guvernul României. Prin rezoluția din 21 mai 1998 s-a dispus începerea urmăririi penale față de senatorul T.C.V. pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie. Efectuând urmărirea penală s-a constatat că faptele există și au fost săvârșite de către învinuit. Din probatoriul administrat la judecarea în fond a cauzei a rezultat aceeași situație de fapt. Prin actul de sesizare a instanței de judecată s-a reținut că afirmațiile și imputările menționate au fost reiterate și în revista „România Mare” nr. 407 din 1 mai 1998. În raport de dispozițiile art. 221 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 205 alin. (3) și art. 206 alin. (2) C. pen., cu referire la obiectul plângerii prealabile a părții vătămate, reiterarea afirmațiilor și imputărilor incriminate constituie doar element de circumstanțiere în stabilirea rezoluției infracționale. Din considerentele sentinței pronunțate la judecarea în fond a cauzei rezultă că faptele inculpatului, de a fi preluat expresiile insultătoare și calomnioase de la Sibiu, fără verificarea autenticității acestora și de a le fi făcut publice în conferința de presă din 17 aprilie 1998, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată . Cu privire la nelegala sesizare a instanței de judecată: Prin Hotărârea nr. 7 din 23 martie 1999, Senatul României a autorizat trimiterea în judecată a senatorului T.C.V. pentru mai multe infracțiuni, printre care și infracțiunile de insultă și calomnie ce fac obiectul prezentei cauze. S-a susținut de către apărare, în recurs, că inculpatul a obținut un nou mandat de senator, căruia îi corespunde o nouă imunitate, așa încât acesta poate fi judecat numai după ce se solicită ridicarea imunității în noua legislatură parlamentară. Potrivit art. 69 alin. (1) din Constituția României „deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată, penală ori contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa". Din analiza textului legal menționat rezultă că autorizarea privește, limitativ și fără posibilitate de extindere la alte situații, exclusiv trei măsuri procedurale, cu referire la parlamentari și anume: reținerea, arestarea și percheziția. Totodată, același text prevede, tot limitativ și fără posibilitate de extindere la alte situații, autorizarea măsurii procesuale a trimiterii în judecată. Așadar, continuarea judecării cauzei de către instanța legal sesizată nu este condiționată de autorizări succesive de retrimitere în judecată, în situația obținerii de către inculpat a unor noi mandate de parlamentar. Rezultă așadar, că această măsură procesuală privește exclusiv trimiterea în judecată, în sensul dispozițiilor art. 264 C. proc. pen. potrivit cărora, rechizitoriul ca act procesual prin care procurorul pune în mișcare acțiunea penală în cazul în care aceasta nu fusese pusă anterior în mișcare și dispune trimiterea în judecată a inculpatului, constituie actul de sesizare a instanței de judecată. Această măsură rămâne valabilă până la soluționarea definitivă a cauzei, în raport de împrejurarea că potrivit art. 300 alin. (1) C. proc. pen. instanța de judecată are obligația verificării din oficiu, la prima înfățișare, a regularității actului de sesizare. În concluzie, dobândirea unui nou mandat de parlamentar, fapt extraneu și posterior momentului realizării procedurilor impuse de art. 69 alin. (1) din Constituția României, art. 149 din Regulamentul Senatului și art. 300 alin. (1) C. proc. pen., nu produce efecte asupra autorizării trimiterii în judecată penală a parlamentarului și a continuării judecării cauzei de către instanța de judecată legal investită. Pe de altă parte, în lipsa unui text de lege privitor la infirmarea de drept prin alegerile parlamentare a actelor Parlamentului din legislatura anterioară, lipsește temeiul legal al lipsirii de efecte a actului de autoritate constând în autorizarea trimiterii în judecată a unui parlamentar. Ca atare, imunitatea dobândită prin obținerea unui nou mandat de parlamentar privește, sub aspectul examinat, exclusiv fapte ce nu au făcut obiectul procedurii de ridicare a imunității și autorizării trimiterii în judecată. Dacă s-ar admite un alt punct de vedere, cu referire la efectele dobândirii unui nou mandat de parlamentar, în sensul nesocotirii avizului dat, anterior alegerilor, pentru trimiterea în judecată, s-ar încălca dispozițiile art. 1 C. proc. pen. și art. 16 alin. (2) din Constituția României, ceea ce apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Cu privire la decizia Curții Constituționale invocată de către inculpat în susținerea acestui motiv de casare, sunt de reținut următoarele: - prin Decizia nr. 63 din 2 aprilie 1995 a Curții Constituționale excepția de neconstituționalitate a Hotărârii nr. 7 din 23 martie 1999 a Senatului României a fost respinsă: - decizia invocată, prin care se arată că „ținând seama de prevederile art. 10 lit. f) și art. 221 C. proc. pen., potrivit cărora punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este condiționată, printre alte elemente, de autorizarea organului competent, ceea ce presupune în cazul parlamentarilor, încuviințarea Camerei din care fac parte, prin ridicarea imunității parlamentare, revine autorităților judecătorești, în structura prevăzută de Constituție, să stabilească dacă hotărârea adoptată are semnificația unei asemenea aprobări", nu susține punctul de vedere al recurentului-inculpat cu privire la existența unui impediment legal de continuare a judecății și posibilității reluării acesteia numai după sesizarea instanței în urma unei noi hotărâri a Senatului de încuviințare a trimiterii în judecată; - în raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) teza II din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora „Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare a legii", chiar dacă s-ar fi dispus în alt sens, ca urmare a faptului că s-ar pronunța într-un domeniu ce excede competenței legal atribuite prin art. 144 din Constituția României și art. 2 alin. (1) din actul normativ menționat, deciziei interpretative a Curții Constituționale i-ar lipsi, sub aspectul conformării, caracterul obligativității. În consecință, criticile formulate fiind neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 2 C. proc. pen., invocat de către inculpat în recurs. 3. Cu privire la respingerea nelegală a cererii de amânare a judecății în vederea audierii martorilor : Inculpatul a susținut că hotărârea primei instanțe este criticabilă și ca urmare a faptului că i-a fost respinsă cererea privind amânarea judecății în vederea audierii martorilor D.I.T. și T.A. În adevăr, la termenul de judecată din 18 decembrie 2001, apărătorul inculpatului a solicitat amânarea judecării cauzei în vederea audierii martorului D.I.T. În temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. pen., prima instanță a dispus ca această probă să nu mai fie administrată. De altfel, cererea inculpatului privind ascultarea martorilor menționați a fost respinsă și în cursul urmăririi penale. Pentru a respinge cererea, organul de urmărire a reținut că martorul M.V.F. a susținut că nu-și amintește ca D.A. să fi afirmat față de el că a fost „turnat" la securitate de fratele său, D.G. Totodată, aceeași situație a rezultat din declarația martorului V.R. Ca atare, orice declarație dată de martorii propuși de către inculpat, cu care se dorește a se proba faptul că numitul M.V.F. ar fi afirmat față de ei că partea vătămată și-ar fi denunțat fratele, apare ca fiind irelevantă în cauză. În aplicarea art. 207 C. pen., instanța avea a stabili, pe bază de probe, dacă D.A. s-a exprimat față de alți deținuți că a fost „turnat" la securitate de fratele său D.G., parte vătămată în prezenta cauză. Potrivit art. 67 alin. (2) C. proc. pen., cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă și utilă. Cum în raport de obiectul probațiunii, audierea celor doi martori nu avea aptitudinea de a contribui la aflarea adevărului și soluționarea justă a procesului penal, în mod corect s-a reținut lipsa legăturii cu faptele și împrejurările ce trebuiau dovedite în cauză, așa încât hotărârea atacată nu este supusă casării nici sub aspectul acestor critici, invocate de către inculpat în recurs.

Cu privire la lipsa caracterului penal al faptelor comise inculpatul a susținut lipsa caracterului penal al faptelor reținute în sarcina sa în raport de împrejurarea că afirmațiile imputate au fost făcute anterior de alte persoane, că acestea au fost preluate dubitativ și că știrea publicată se înscrie în normele care reglementează libera exprimare. Sub un prim aspect, este de reținut că expresiile și insinuările întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de insultă nu au făcut obiectul invocatei preluări a campaniei de la Sibiu, de denigrare a părții vătămate, așa încât aceste critici urmează a fi examinate exclusiv sub aspectul săvârșirii infracțiunii de calomnie. Or, eventuala săvârșire de către alte persoane, anterior, a aceleiași infracțiuni, îi lipsește aptitudinea legală de înlăturare a angajării răspunderii penale a inculpatului pentru fapta proprie, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie, așa cum corect a reținut prima instanță, în raport de principiul fundamental al personalității răspunderii penale, potrivit căruia răspunderea revine persoanei care nu și-a îndeplinit obligația, ce decurge dintr-o normă penală, de a avea o anumită conduită. Din stenograma conferinței de presă rezultă că inculpatul a afirmat că partea vătămată este un om rău, printre altele „datorită păcatului originar de a-ți fi turnat la securitate fratele, prin anii '50, acesta fiind arestat în munți și executat". Așadar, imputarea determinată privitoare la denunțarea fratelui său de către partea vătămată reprezintă o afirmație fermă, categorică, ca expresie a unei certitudini. Ca atare, neconstituind echivalentul legal al obligației de verificare a unei știri, anterior dării acesteia publicității, rezervele ulterioare, invocate de către inculpat și reale de altfel, nu înlătură caracterul penal al faptei. Pe de altă parte, dreptul la libera exprimare este supus exigențelor de exercitare reglementate de art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 5 din Rezoluția nr. 1003 din 1 iulie 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană pentru apăraea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Examinând stenograma conferinței de presă, se constată că dreptul la libera exprimare invocat de către inculpat a fost exercitat într-un mod ce nu corespunde condițiilor legale menționate, contrar scopului în care acesta a fost reglementat și garantat. În consecință, criticile fiind neîntemeiate, hotărârea atacată nu este supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., invocat de către inculpat.

Cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 18 1 C. pen. Prima instanță a reținut corect că faptele inculpatului de a fi preluat, la conferința de presă din 17 aprilie 1998 a P.R.M., expresiile insultătoare și calomnioase (de la Sibiu), chiar dubitativ, dar fără verificarea anterioară a autenticității acestora, întrunesc în drept elementele constitutive ale infracțiunilor de insultă și calomnie. Pentru a aprecia că faptele incriminate nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, instanța de fond a reținut presupusa manifestare a părților în sensul împăcării. Prin recursul Parchetului, precum și al părții vătămate, se susține că în mod greșit prima instanță a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen., arătând că intenția de împăcare nu constituie criteriu de evaluare a pericolului social. Din dispozițiile art. 17 C. pen. rezultă că, o primă trăsătură esențială a infracțiunii, este aceea ca fapta să prezinte pericol social. Prin art. 18 din același cod s-au consacrat criteriile legale de diferențiere a pericolului social al infracțiunii de pericolul social al încălcării normelor legale extrapenale, în sensul că prin fapta comisă se aduce atingere valorilor sociale importante prevăzute de art. 1 C. pen. și că pentru sancționarea unor astfel de fapte este necesară aplicarea unei pedepse. Pericolul social concret ce-l prezintă o faptă determinată săvârșită de o persoană, este apreciat de instanța de judecată, acesta nefiind identic cu pericolul social generic apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei în legea penală, ca infracțiune. Ca atare, urmare a acestei aprecieri, instanța de judecată ar putea constata că fapta săvârșită nu prezintă, în concret, pericolul social al unei infracțiuni și, drept urmare, nu este infracțiune. În considerarea acestei situații, prin art. 18 1 C. pen. s-a stabilit că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală dacă, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Însă, pentru a se evita dezincriminarea judiciară arbitrară, prin alin. (2) al art. 18 1 C. pen. au fost stabilite criteriile legale de care instanța de judecată trebuie să țină seama cumulativ la stabilirea în concret a gradului de pericol social al faptei cu a cărei judecare aceasta a fost sesizată. Or, intenția de împăcare a părților, cu referire la infracțiunile în cazul cărora acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, nu este prevăzută ca un criteriu de apreciere a pericolului social concret al faptei. Astfel, art. 18 1 alin. (2) C. pen. enumeră următoarele criterii pentru stabilirea în concret a pericolului social: modul și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, persoana și conduita făptuitorului. Ținând cont de aceste criterii, prima instanță a stabilit că faptele comise de către inculpat întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de insultă și calomnie pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar pentru a face aplicarea art. 18 1 C. pen. a ținut cont de un criteriu neprevăzut de legea penală. În consecință, criticile formulate fiind întemeiate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și partea vătămată D.G. urmează a fi admise, hotărârea atacată fiind supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen. Ca urmare, celelalte două motive de casare invocate în recursul Parchetului nu mai apar necesar necesar a fi examinate.

Cu privire la aplicarea art. 121-124 C. pen. raportat la art. 13 din același cod : În ședința de judecată din 9 iunie 2003, procurorul a susținut că în cauză, cu referire la infracțiunea de insultă, a intervenit prescripția specială a răspunderii penale. Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de insultă și a unei infracțiuni de calomnie. La data soluționării cauzei penale în primă instanță, săvârșirea infracțiunii de insultă era pedepsită cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă. Prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 58/2002, art. 205 C. pen. a fost modificat în sensul că atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu amendă. Comparând cele două texte, în raport de criteriul pedepsei principale, se constată că art. 205 C. pen., modificat prin ordonanța menționată, are caracter de lege penală mai favorabilă. Cum cauza penală nu a fost judecată definitiv,sunt incidente dispozițiile art. 13 C. pen. privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile. Infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată a fost săvârșită la data de 17 aprilie 1998, când inculpatul a făcut afirmații insultătoare la adresa părții vătămate D.G., în conferința de presă a P.R.M. Potrivit art. 121 C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală. În raport de legea mai favorabilă, privind pedepsirea cu amendă a săvârșirii infracțiunii de insultă, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 3 ani. Totodată, potrivit art. 124 din același cod, prescripția înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut de art. 122 C. pen. este depășit cu încă jumătate. În cauză, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 122 C. pen., a fost depășit cu încă jumătate la 17 octombrie 2002. Ca atare, în cauză a intervenit prescripția specială a angajării răspunderii penale, așa încât hotărârea atacată este supusă, sub acest aspect, cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 16 C. proc. pen. În consecință, se impune și admiterea recursului declarat de către inculpat, exclusiv pentru motivul invocat de procuror.

Cu privire la daunele morale, inculpatul a solicitat respingerea acțiunii civile, invocând nedove- direa prejudiciului suferit. Or, cu privire la acordarea daunelor morale, în latura civilă a procesului penal, dispozițiile art. 14 C. proc. pen. fac trimitere la legea civilă. Art. 998 C. civ. reglementează obligația reparării de către cel care, prin orice faptă a sa, a cauzat altuia un prejudiciu, fără a distinge după cum prejudiciul este material sau moral. Potrivit art. 1084 C. civ., daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită și beneficiul de care partea a fost lipsită. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral însă, legea civilă nu prevede criterii de determinare. În consecință, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura afectării, precum și măsura în care părții vătămate i-a fost afectată situația familială, profesională sau socială. În vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, acesta fiind obligat doar a produce acel minim de argumente și indicii din care să rezulte afectarea drepturilor sale nepatrimoniale, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale. Partea vătămată a produs aceste minime argumente, arătând că expresiile și insinuările inculpatului, precum și afirmarea faptului de o gravitate deosebită privitor la denunțarea de către aceasta a fratelui său, având ca urmare arestarea și executarea acestuia, l-au prejudiciat moral, atât în componenta afectivă, cât și cea socială a personalității sale. Ca atare, în mod legal prima instanță a admis acțiunea civilă exercitată de partea vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, având ca obiect acordarea daunelor morale. Însă, în cuantificarea prejudiciului moral, aplicarea criteriilor menționate anterior este subordonată condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs părții lezate, reglementată prin art. 41 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11, ratificat de țara noastră prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995. În raport de criteriile și condiția enunțate, instanța apreciază că suma de 300.000.000 lei reprezintă o reparație echitabilă, așa încât daunele acordate de prima instanță vor fi reduse la acest cuantum. În consecință, pentru considerentele ce preced, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe, pe care o va casa, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului pentru infracțiunile de insultă și calomnie și, în latura civilă, numai cu privire la cuantumul daunelor morale. Rejudecând cauza, în aceste limite, va înceta procesul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., față de inculpat, pentru infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., va înlătura aplicarea art. 18 1 C. pen. și, în baza art. 206 cu aplicarea art. 13 C. pen. va condamna pe inculpat la 10.000.000 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie. Văzând că prin art. 1 din Legea nr. 543/2002 au fost grațiate pedepsele cu închisoare până la 5 ani, precum și pedepsele cu amendă aplicate de instanțele de judecată, Curtea va constata grațiată în întregime pedeapsa de 10.000.000 lei aplicată inculpatului, căruia îi va pune în vedere prevederile art. 7 din același act normativ, potrivit cărora persoanele grațiate care, în curs de 3 ani, săvârșesc cu intenție o infracțiune, vor executa pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracțiune și pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării legii de grațiere. Totodată, în latura civilă, cuantumul daunelor morale va fi redus de la 500.000.000 lei la 300.000.000 lei, pe care inculpatul va fi obligat să le plătească părții vătămate.