ÎCCJ, Decizia nr. 98/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 224/P/1998 din 27 iulie 1999, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția anticorupție, urmărire penală și criminalistică, a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului T.C.V.  pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie, prevăzute de art. 205 alin. (1) și art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Prin actul de sesizare a instanței de judecată, s-a reținut că, prin două plângeri penale înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, sub nr. 225/P/1996 și 225/P/1998, partea vătămată D.M.M., consilier prezidențial, a solicitat efectuarea de cercetări penale și trimiterea în judecată a senatorului T.C.V., pentru săvârșirea infracțiunilor de insultă și calomnie, constând în afirmații făcute în seara zilei de 25 aprilie1998, în cadrul emisiunii F.L., de pe postul privat de televiziune S.N., cât și prin textul unui „Memorandum” difuzat în sala de conferințe a Partidului R.N., al cărui președinte este inculpatul și care, ulterior, a fost publicat în săptămânalul „R.N.” nr. 407 din 1 mai 1998.

Afirmațiile injurioase și calomnioase, proferate cu prilejurile menționate, cu referire la partea vătămată D.M.M., aveau în vedere faptul că acesta se ocupă, aproape în exclusivitate, de afaceri murdare. De asemenea, acestea priveau trimiterea consilierului prezidențial în arestul din Timișoara, cu scopul de a-l convinge pe mafiotul arab Z.I., să nu mai continue declarațiile referitoare la susținerea financiară masivă a campaniei electorale a lui E.C. și a C.D.R., pe care acesta din urmă, aflat în arestul menționat, a început să le dea, constatând că nu este ajutat de cei pe care îi sprijinise. Același consilier prezidențial, aflat în relații de prietenie cu un alt mafiot arab, F.T., l-a întâlnit pe acesta din urmă la Londra și, asigurându-l că nu i se va întâmpla nimic, i-a spus că se poate întoarce liniștit în România. Totodată, inculpatul a afirmat că D.M.M. are relații stranii, dubioase, cu anumiți membri ai familiei C.

Luând cunoștință de conținutul plângerilor penale formulate împotriva sa, de încadrarea juridică a faptelor și de toate celelalte acte și lucrări efectuate în dosar, învinuitul T.C.V. a declarat în cadrul audierii că:

- nu retractează nimic în privința mafiei;

- D.M.M. stă în spatele afacerii Ț.Ț., însuși general S.I.E C.G. mărturisind că numele consilierului prezidențial este implicat în contrabanda de țigări de la A.O.;

- consilierul prezidențial menționat a avut relații de tip mafiot și cu D.B., primarul infractor al orașului Arad;

- numele acestuia apare în foarte multe afaceri legate de traficul vamal;

- relația extraconjugală pe care D.M.M. o are cu fiica președintelui E.C., este de notorietate.

S-a apreciat, prin rechizitoriu, că apărarea invocată de învinuit, privitoare la „interesul legitim ca un asemenea infractor să nu mai ocupe o funcție de consilier prezidențial,„ urmează a fi înlăturată, în raport de neconfirmarea prin alte surse a celor afirmate, de faptul că obiectul afirmațiilor sau imputărilor trebuie să fie adevărat și că, în atare situație, proba verității este inadmisibilă.”

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin sentința nr. 43 din 14 mai 2003, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în aceeași infracțiune prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul T.C.V., pentru infracțiunea de calomnie prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 346 alin. (2) teza finală C. proc. pen., a obligat pe inculpat să plătească părții civile D.M.M. suma de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., cu referire la art. 18

1

C. pen., a achitat pe inculpatul T.C.V., pentru infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen. În baza art. 18

1

alin. (3), raportat la art. 91 lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 13 din același cod, a aplicat inculpatului amenda administrativă în sumă de 500.000 lei.

Conform art. 346 alin. (2) teza I din C. proc. pen., a obligat pe inculpat să plătească părții civile D.M.M., 25.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că inculpatul T.C.V. a afirmat, la 24 aprilie 1998, în cadrul unei emisiuni televizate și apoi printr-un Memorandum difuzat în sala de conferințe a Partidului R.N. și care, ulterior, la data de 1 mai 1998, a fost publicat în săptămânalul R.N., că D.M.M., consilier prezidențial:

- a fost implicat în afacerea Ț.Ț.Ș., prin care se obțineau bani pentru campania electorală a lui E.C.;

- a încercat să convingă pe numitul Z.I., aflat în arestul Poliției Timișoara, să nu vorbească despre contribuția sa financiară la campania electorală a lui E.C.;

- aflat în America, acesta a strâns suma de 32.000 dolari S.U.A., neimpozitați, cu aceeași destinație, prin licitație publică organizată în cadrul comunității românești;

- a asigurat pe mafiotul arab F.T., fugit din România, că se poate întoarce liniștit în țară, unde nu i se va întâmpla nimic.

Inculpatul, susținând că despre faptele consilierului prezidențial D.M.M. a aflat de la senatorii R.T. și I.H., de la membri ai Partidului R.N., Filiala Timișoara, precum și de la câțiva ofițeri S.R.I., prin declarațiile date în cursul procesului penal nu a negat aceste imputări.

În legătură cu participarea consilierului prezidențial la acțiunea Ț.Ț.Ș., martora B.A.D. a declarat că acesta a fost coordonatorul activității menționate, situație în legătură cu care a fost informată de foste cadre, precum și cadre active ale S.P.P., care asigurau protecția contrainformativă a părții vătămate. Potrivit declarației aceluiași martor, această situație a rezultat și din documentele puse la dispoziție de Comisia de Apărare, Ordine Publică și Siguranță Națională din Senatul României.

Martora B.A.D. a mai arătat că partea vătămată a avut legături directe de afaceri, în perioada 1997-1998, cu Z.I. și că, atunci când acesta din urmă a refuzat să mai cotizeze la campania electorală a lui E.C., D.M.M. a dispus cercetarea penală a omului de afaceri.

Martorul H.I. a declarat că, urmare audierilor în comisiile pentru cercetarea abuzurilor din Camera Deputaților și, ulterior, din Senat, a șapte dintre inculpații din procesul Ț.Ț.Ș., a aflat că D.M.M. era în posesia unei casete ce avea înregistrată acțiunea de contrabandă de pe A.O., pe care nu a pus-o la dispoziția organelor judiciare. Din aceleași audieri a rezultat că, personal, consilierul prezidențial D.M.M., însoțit de D.C., se afla într-un autoturism în aeroport.

Martorul a mai arătat că în comisie s-a concluzionat, în raport de amploarea acțiunii Ț.Ț.Ș., că aceasta nu putea fi condusă de T.Ș., fără cunoștința consilierului prezidențial care coordona Serviciul de Protecție și Pază și de la care primea lunar rapoarte de activitate. Totodată, martorul menționat a arătat că toți inculpații audiați în comisie au precizat că asupra lor și a familiilor acestora s-au făcut presiuni sau au fost amenințați, pentru a nu face referiri la alte persoane implicate în afacerea Ț.Ț.Ș. și pentru a-și limita depozițiile numai la cercul restrâns al lui T.Ș.

Din coroborarea probelor, a rezultat că inculpatul, afirmând în public, în două împrejurări distincte, unele fapte determinate, privitoare la activitatea părții vătămate a dorit ca, în calitatea sa de senator, fondator și președinte de partid, precum și de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, să contribuie în acest mod la eradicarea corupției, deziderat major impus pentru intrarea țării noastre în N.A.T.O.

Ca atare, instanța a constatat existența unui interes legitim care trebuie apărat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 207 C. pen., așa încât faptei îi lipsește unul din elementele esențiale, respectiv vinovăția, fără de care nu poate exista infracțiunea de calomnie.

În consecință, inculpatul urmează a fi achitat, pentru infracțiunea de calomnie.

Însă, afirmațiile făcute de inculpat au fost de natură a-i produce părții vătămate unele prejudicii morale, astfel că se impune obligarea acestuia la daune morale.

În raport de probatoriul administrat, instanța de fond a mai reținut, cu referire la infracțiunea de insultă, că inculpatul a făcut unele afirmații cu privire la partea vătămată, fără a face dovada acestora. Aceste afirmații au fost de natură a aduce atingere reputației părții vătămate. Însă, prin conținutul lor concret și prin mijloacele folosite, și anume presa, inculpatul și-a exprimat opiniile în calitate de ziarist, astfel că fapta sa nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, situație în care se impune înlocuirea răspunderii cu o sancțiune administrativă.

Inculpatul este însă în culpă, constând în neverificarea serioasă a surselor de informații, așa încât, acesta urmează a răspunde, potrivit legii civile, pentru atingerile dreptului la propria imagine a părții vătămate.

Împotriva hotărârii primei instanțe, au declarat recurs atât inculpatul T.C.V., cât și partea vătămată D.M.M.

Partea vătămată a invocat cazul de casare, prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen., susținând că, prin hotărârea criticată, s-a făcut o greșită aplicare a legii cu referire la:

- achitarea inculpatului, pentru infracțiunea de calomnie, cu motivarea că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracțiunii în plan subiectiv;

- aprecierea greșită a gradului de pericol social, în ceea ce privește infracțiunea de insultă;

- modul de soluționare a laturii civile, în ceea ce privește cuantumul derizoriu al daunelor morale acordate, în raport de gravitatea faptelor.

Recurentul a susținut că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de calomnie, astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, neexistând nici un element care să permită reținerea concluziei că imputările au fost făcute pentru apărarea unui interes legitim.

Totodată, probându-se întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de insultă, coroborat cu faptul că defăimarea și înjosirea părții vătămate a generat acesteia o stare de suferință deosebită, precum și o stare stânjenitoare pentru întreaga familie, iar pentru înlăturarea acestei false imagini a fost necesară o lungă perioadă de timp, recurentul a susținut că, în mod greșit, s-a apreciat de către prima instanță cu privire la pericolul social al faptei.

Din motivele arătate, daunele morale acordate nu sunt în măsură a da satisfacție, în acest caz, dispozițiilor art. 998  C. civ.

În concluzie, partea vătămată a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei de către instanța de control judiciar, condamnarea inculpatului pentru cele două infracțiuni săvârșite și obligarea acestuia la plata daunelor morale solicitate.

Inculpatul a declarat recurs, întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 10 și 17

1

C. proc. pen.

Inculpatul a susținut că și-a exprimat opiniile politice, în raport de care este incidentă cauza de imunitate prevăzută de art. 70 din Constituția României. Totodată, sub aspectul menționat, sesizarea instanței de judecată apare ca fiind nelegală, în raport de neridicarea imunității parlamentare.

Pe de altă parte, aspectele aduse la cunoștința publică au avut loc în raport de poziția constantă a acestuia, ca lider politic, în politica internă și externă a României, îndreptată împotriva corupției. Totodată, dezvăluirile încriminate au fost făcute cu bună credință, în calitatea sa de ziarist. Ca atare, în mod greșit, s-a reținut că demersurile politice făcute în lupta împotriva corupției pot atrage incidența legii penale, cu atât mai mult cu cât, prin admiterea probei verității, s-a demonstrat că afirmațiile făcute, atât în cadrul conferinței de presă, cât și în Memorandum, sunt pe deplin justificate. În același timp, în presa română au apărut diferite articole referitoare la implicarea lui D.M. în afacerea „Ț.Ț.Ș.”, astfel că această problemă avea deja caracter de notorietate. Subsumat acestui aspect, în mod eronat, s-a respins administrarea probei cu caseta audio, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 91

4

, raportat la art. 91

1

C. proc. pen. Astfel, pe de o parte, procurorul nu putea autoriza efectuarea înregistrărilor audio pe teritoriul altui stat. Pe de altă parte, în alte cauze penale, astfel de înregistrări au fost admise ca probă de către instanța supremă.

În concluzie, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în fond, achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., precum și respingerea cererii părții vătămate privitoare la acordarea daunelor morale.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:

I - Cu privire la sesizarea nelegală a instanței de judecată.

Prima instanță, în temeiul art. 300 alin. (1) C. proc. pen., a verificat regularitatea actului de sesizare și a constatat că trimiterea în judecată a inculpatului T.V.M. s-a făcut cu respectarea art. 69 din Constituția României, ca urmare a încuviințării din 23 martie 1999, cuprinsă în Hotărârea Senatului nr. 7, publicată în M. Of. al României nr. 124 din 25 martie 1999.

Ca atare, în raport de hotărârea menționată, actul de trimitere în judecată a fost întocmit, potrivit dispozițiilor art. 279 alin. (2) lit. b), coroborate cu cele ale art. 29 pct. 1 lit. a), art. 209 alin. (3) și art. 264 C. proc. pen., așa încât, la termenul de judecată din 19 ianuarie 2000, instanța de fond a respins excepția invocată de inculpat și a dispus continuarea judecării cauzei penale.

În susținerea cazului de casare, întemeiat pe acest motiv, inculpatul a arătat că a dobândit statutul de senator, ceea ce îi conferă o nouă imunitate și a susținut că se impune încetarea procesului penal.

Dobândirea unui nou mandat de parlamentar, posterior momentului verificării din oficiu a regularității actului de sesizare, este un fapt extraneu, iar prin reluarea discuției asupra acestei chestiuni s-ar adăuga la dispozițiile art. 69 alin. (1) din Constituția României și la regulile de desfășurare a judecății.

Este de reținut că autorizarea măsurii de trimitere în judecată a unui parlamentar este un act de autoritate care, odată luată, trebuie să-și producă efectele, atâta timp cât aceasta nu a fost revocată. Pe de altă parte, dacă instanța ar reveni asupra avizului de trimitere în judecată, aceasta ar încălca principiul separației puterilor în stat.

Astfel, art. 69 alin. (1)

[

(în prezent art. 72 alin. (2)] din Constituția României prevede că un parlamentar nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată penală, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa.

Așadar, norma constituțională invocată de inculpat în recurs nu privește judecarea cauzei.

În consecință, în condițiile constatării regulatei sesizări a instanței de judecată competente, textul constituțional nu reglementează nici o condiționare, decurgând din imunitatea parlamentară, pentru continuarea judecății și finalizarea procesului penal, prin pronunțarea unei hotărâri definitive.

Totodată, dat fiind caracterul procedural al textului menționat, în lipsa unei norme exprese, nu s-ar putea aprecia că alegerile parlamentare au aptitudinea anulării de drept a hotărârilor Parlamentului, adoptate în legislaturile anterioare.

În susținerea acestui motiv de casare, inculpatul a invocat considerentele unei decizii interpretative a Curții Constituționale.

Este de reținut, sub un prim aspect, că prin decizia nr. 63 din 2 aprilie 1995, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a Hotărârii Senatului nr. 7 din 23 martie 1999.

Pe de altă parte, în considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a arătat că, „ținând seama de prevederile art. 10 lit. f) și ale art. 221 C. proc. pen., potrivit cărora punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este condiționată, printre alte elemente, de autorizarea organului competent, ceea ce presupune în cazul parlamentarilor, încuviințarea Camerei din care fac parte, prin ridicarea imunității lor parlamentare, revine autorităților judecătorești, în structura prevăzută de Constituție, să stabilească dacă hotărârea adoptată are semnificația unei asemenea aprobări”.

Rezultă, așadar, că decizia invocată nu susține punctul de vedere al recurentului, cu privire la existența unui impediment legal de continuare a judecății și posibilității reluării acesteia, numai după sesizarea instanței, în urma unei noi încuviințări de trimitere în judecată.

De altfel, chiar dacă s-ar fi dispus în alt sens prin decizia invocată, fiind o hotărâre interpretativă, acesteia i-ar lipsi caracterul obligativității sub aspectul conformării, ca urmare a faptului că, într-un asemenea caz, Curtea Constituțională s-ar pronunța într-un domeniu ce excede competenței legal atribuite acesteia.

Astfel, potrivit art. 144 lit. c) (art. 146 în prezent) din Constituția României, Curtea Constituțională hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională asigură controlul legilor, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.

Art. 2 alin. (3) teza II din același act normativ dispune, în sensul că, „de asemenea, Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și de aplicare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției”.

Așadar, în lipsa temeiului legal, privind condiționarea continuării judecării cauzei penale, de către instanța legal învestită, de dobândirea de către inculpat a unui nou mandat de parlamentar, în mod legal, prima instanță a respins excepția invocată la judecarea în fond a cauzei, așa încât hotărârea pronunțată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 2 C. proc. pen.

II - Cu privire la nelegalitatea hotărârii, în raport de respingerea cererii de încuviințare și administrare a unor probe, eronat apreciate ca fiind inadmisibile.

Din examinarea dispozițiilor art. 1 C. proc. pen., rezultă caracterul procesului penal, de activitate reglementată de lege, având ca scop constatarea la timp și, în mod complet, a adevărului cu privire la fapte ce constituie infracțiuni, în vederea realizării finalității acestuia, constând în apărarea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, prin pronunțarea unei hotărâri definitive, temeinice și legale.

Ca atare, în vederea aflării adevărului, organele judiciare au nevoie de elemente de fapt cu relevanță informativă sub toate aspectele cauzei, care să ducă la concluzia existenței sau inexistenței faptei săvârșite care, potrivit art. 17 C. pen., prezintă pericol social și este prevăzută de legea penală.

Totodată, potrivit art. 63 C. proc. pen., acestea trebuie să conducă la identificarea persoanei care a săvârșit infracțiunea și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

În acest sens, art. 62 C. proc. pen. prevede că, în vederea aflării adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza, pe bază de probe.

Ca urmare, dat fiind scopul probațiunii, constituie condiții de admisibilitate a probelor legătura acestora cu faptele și împrejurările ce trebuie dovedite în cauză, aptitudinea lor de a contribui la aflarea adevărului și soluționarea justă a procesului penal.

Totodată, în raport de condiționarea înfăptuirii justiției de sistemul probator, C. proc. pen. a fixat un anumit regim procesual, cu privire la admisibilitatea și administrarea probelor.

Critica hotărârii pronunțate în cauză, sub acest aspect, privește respingerea de către instanța de fond a cererii inculpatului, privind administrarea probei cu caseta audio.

În acest sens, cu referire la critica formulată, prin cap.V

1

C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 141/1996, s-a condiționat admisibilitatea înregistrărilor audio sau video, între altele, de realizarea acestora cu autorizarea prealabilă, motivată, a procurorului desemnat în acest scop.

Cum, în acest caz, autorizarea prealabilă nu a existat, iar aceasta constituie o condiție de legalitate și nu una de oportunitate, sub aspectul posibilității sau imposibilității preconstituirii probei, așa cum susține recurentul, în mod legal, cererea privind încuviințarea acestei probe a fost respinsă de către instanța de fond, așa încât recursul declarat de inculpat se constată a fi nefondat și sub aspectul acestei critici.

III - Cu privire la cuantumul daunelor morale.

Este adevărat că exercițiul drepturilor, privitoare la libertatea de exprimare și libertatea presei, cu referire la infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 C. pen., poate avea loc, potrivit legilor, și în spiritul disciplinei juridice a vieții sociale, fără a prejudicia demnitatea persoanei, onoarea și viața particulară a acesteia și nici dreptul la propria imagine.

În acest sens, este de reținut că dreptul la libera exprimare este supus exigențelor de exercitare, reglementate de art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 3 din Decretul nr. 31/1954, art. 5 din Rezoluția nr. 1003 din iulie 1993 din 1 iulie 1993 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Ca atare, ori de câte ori dreptul subiectiv, reprezentând concomitent temeiul juridicește garantat de a cere altora un anumit comportament, dar și măsura propriei conduite, a responsabilității sociale, este exercitat într-un scop contrar celui reglementat sau în condiții neconforme normelor legale menționate, fapta apare ca ilicită, ca abuz de drept și este de natură a prejudicia partea vătămată care, în temeiul art. 14 și 346 C. proc. pen., cu referire la art. 998 C. civ., are dreptul la dezdăunare, inclusiv prin obligarea inculpatului la plata de daune morale.

Astfel, art. 998 C. civ., la care dispozițiile art. 14 C. proc. pen. fac trimitere, reglementează obligația reparării de către cel care, prin orice faptă a sa, a cauzat altuia un prejudiciu, fără a distinge după cum prejudiciul este material sau moral.

Potrivit art. 1084 C. civ., daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită și beneficiul de care partea a fost lipsită.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, însă, legea civilă nu prevede criterii de determinare.

În consecință, cuantumul daunelor morale se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor subiective, referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura afectării, precum și măsura în care părții vătămate i-a fost afectată situația profesională sau socială.

În vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, acesta fiind obligat a produce acel minim de argumente și indicii din care să rezulte afectarea drepturilor sale nepatrimoniale, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.

Partea vătămată a produs aceste minime argumente și, ca atare, în mod legal, prima instanță a admis acțiunea civilă exercitată de aceasta, constituită parte civilă în procesul penal, având ca obiect acordarea daunelor morale.

Ca atare, sub acest aspect, cu referire la obligarea inculpatului să plătească părții civile suma de 25 milioane lei, cu titlu de daune morale, criticile formulate de inculpat în recurs se constată a fi neîntemeiate.

Însă, în cuantificarea prejudiciului moral, aplicarea criteriilor menționate este subordonată aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs părții lezate, reglementată prin art. 41

1

din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Or, în raport de criteriile și condiția enunțate, instanța apreciază că suma de 25 milioane lei constituie o reparație echitabilă, așa încât criticile formulate de partea vătămată în recurs se constată a fi neîntemeiate.

IV - Cu privire la greșita achitare pentru infracțiunea de calomnie.

Pentru a dispune achitarea inculpatului care în două împrejurări distincte a afirmat în public fapte determinate, privitoare la activitatea consilierului prezidențial D.M., instanța de fond a reținut existența interesului legitim care trebuie apărat, în sensul dispozițiilor art. 207 C. pen., respectiv interesul inculpatului, în calitate de senator, fondator și președinte al unui partid politic parlamentar și de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, de a contribui la eradicarea corupției, apreciată ca un deziderat major impus țării noastre, pentru intrarea în Uniunea Europeană și N.A.T.O.

Această soluție este în concordanță și cu dispozițiile art. 70 (în prezent 72) din Constituția României, constituind o corectă aplicare a acestora, deși instanța de fond nu face trimitere la acest text.

Ca atare, hotărârea primei instanțe este nesusceptibilă de critică, recursul declarat de partea vătămată constatându-se a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

Însă, din dispozițiile art. 14 coroborat cu art. 15 C. proc. pen., rezultă că acțiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în vederea reparării juste și integrale a pagubelor cauzate părții vătămate prin infracțiune.

Așadar, admisibilitatea acțiunii civile în procesul penal este condiționată de săvârșirea unei infracțiuni.

Or, constatând că faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, inculpatul acționând în realizarea unui interes legitim ce trebuie apărat, în mod greșit instanța a dispus în sensul obligării acestuia la plata sumei de 50 milioane lei, cu titlu de daune morale, așa încât recursul declarat de inculpatul menționat se constată a fi întemeiat sub acest aspect. În consecință, se impune admiterea recursului declarat de inculpat și înlăturarea obligației de plată menționate.

V - Cu privire la greșita achitare pentru infracțiunea de insultă, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. proc. pen., cu referire la art. 18

1

C. pen.

Prima instanță a reținut corect că, prin conținutul lor concret și prin mijloacele folosite, inculpatul și-a exprimat opiniile în calitate de ziarist, astfel că fapta sa nu prezintă pericolul social al unei infracțiuni, respectiv cea de insultă și a dispus, în sensul înlocuirii răspunderii penale, cu o sancțiune administrativă.

Într-adevăr, din dispozițiile art. 17 C. pen., rezultă că o primă trăsătură esențială a infracțiunii este aceea ca fapta să prezinte pericol social.

Prin art. 18 din același cod, s-au consacrat criteriile legale de diferențierea pericolului social al infracțiunii de pericolul social al încălcării normelor legale extrapenale, în sensul că, prin fapta comisă, se aduce atingere valorilor sociale importante, prevăzute de art. 1 C. pen. și că pentru sancționarea unor astfel de fapte este necesară aplicarea unei pedepse.

Pericolul social concret, pe care îl prezintă o faptă determinată săvârșită de o persoană, este apreciat de instanța de judecată, acesta nefiind identic cu pericolul social generic apreciat de legiuitor, în momentul înscrierii faptei în legea penală, ca infracțiune.

Ca atare, urmare acestei aprecieri, instanța de judecată ar putea să constate că fapta săvârșită nu prezintă, în concret, pericolul social al unei infracțiuni și, drept urmare, nu este infracțiune.

În considerarea acestei situații, prin art. 18

1

C. pen. s-a stabilit că nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Or, instanța a examinat cauza, în raport de criteriile menționate, și a dispus corect prin hotărârea atacată, așa încât criticile formulate de partea vătămată în recurs se constată a fi neîntemeiate.

Totodată, și criticile formulate de inculpat în recurs, în sensul că în mod greșit nu s-a dispus achitarea și, în acest caz, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., apar ca fiind neîntemeiate, interesul legitim reținut cu privire la infracțiunea de calomnie, neconstituind cauză de impunitate și în acest caz.

VI - Cu privire la aplicarea art. 121-124 C. pen., raportat la art. 13 din același cod.

În ședința de judecată din 15 martie 2003, procurorul a susținut că, în cauză, cu referire la infracțiunea de insultă, a intervenit prescripția specială a răspunderii penale.

Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de insultă și a unei infracțiuni de calomnie.

La data săvârșirii faptei, infracțiunea de insultă era pedepsită cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

Prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 58/2002, art. 205 C. pen. a fost modificat, în sensul că atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, se pedepsește cu amendă.

Comparând cele două texte, în raport de criteriul pedepsei principale, se constată că art. 205 C. pen., modificat prin ordonanța menționată, are caracter de lege penală mai favorabilă.

Cum cauza penală nu a fost judecată definitiv, sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. pen., privitoare la aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile.

Infracțiunea de insultă, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, a fost săvârșită la data de 24 aprilie 1998 și, respectiv, 1 mai 1998, în modalitățile arătate prin rechizitoriu, astfel cum acestea au fost reținute de instanța de fond.

Potrivit art. 121 C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală.

În raport de legea penală mai favorabilă, privind pedeapsa cu amendă pentru săvârșirea infracțiunii de insultă, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 3 ani.

Totodată, potrivit art. 124 din același cod, prescripția înlătură răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul prevăzut de art. 122 C. pen. este depășit cu încă jumătate.

În cauză, termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 122 C. pen., a fost depășit cu încă jumătate, la 1 noiembrie 2002.

Ca atare, în cauză a intervenit prescripția specială a angajării răspunderii penale, hotărârea atacată este supusă, sub acest aspect, cazului de casare, prevăzut de art. 385

9

pct. 16 C. proc. pen., așa încât se impune admiterea recursului declarat de inculpat și pentru motivul invocat de procuror.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpat și va casa sentința atacată, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului pentru infracțiunea de insultă, iar în latura civilă, numai cu privire la obligarea inculpatului la plata de daune morale, cu referire la infracțiunea de calomnie.

Urmare casării în parte, în limitele arătate, va înceta procesul penal față de inculpatul C.V.T., pentru infracțiunea de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen., cu aplicarea art. 13 din același cod, în baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. Totodată, va înlătura obligația stabilită prin sentința atacată, în sarcina aceluiași inculpat, de a plăti părții civile D.M.M. suma de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale. Celelalte dispoziții ale sentinței atacate vor fi menținute.

În același timp, pentru considerentele arătate, Înalta Curtea va respinge recursul declarat, împotriva aceleași hotărâri de partea vătămată care, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul T.C.V., împotriva sentinței nr. 43 din 14 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Casează sentința atacată, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului, pentru infracțiunea de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b

1

) C. pen. și în latura civilă, cu referire la infracțiunea de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen., numai cu privire la obligarea inculpatului T.C.V. la plata daunelor morale și, în consecință;

I – În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., încetează procesul penal, față de inculpatul T.C.V., pentru infracțiunea de insultă, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

II – Înlătură amenda administrativă, în sumă de 500.000 lei, aplicată inculpatului T.C.V., în baza art. 18

1

alin. (3), raportat la art. 91 lit. c), cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru infracțiunea de insultă, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.

III – Înlătură obligația stabilită prin sentința atacată în sarcina inculpatului T.C.V., de a plăti părții civile D.M.M,. suma de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Respinge recursul declarat de partea vătămată D.M.M., împotriva sentinței nr. 43 din 14 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat.

Obligă partea vătămată D.M.M. să plătească statului 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.