ÎCCJ, Decizia nr. 2/2005

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul din 11 august 1999, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de ofensă adusă autorității, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. și de comunicare de informații false, prevăzută de art. 168 1 C. pen.

S-au reținut următoarele fapte: 1. În cadrul conferinței de presă organizată la data de 19 decembrie 1997, de Partidul România Mare, inculpatul T.C.V., care a participat în calitate de președinte al acestei formațiuni politice, referindu-se la E.C., Președintele României, a afirmat că „principalul agent străin este chiar E.C., că plătește, acum, notele de plată celor ce l-au adus la putere”, că „acționează pentru mulțumirea grupurilor de interese din străinătate” și „că deține informații precise, conform cărora Președintele României l-a instrumentat și ațâțat pe ministrul de externe A.S., să lanseze diversiunea cu spionii. Susținerile menționate, precum și alte afirmații, făcute de inculpatul T.C.V., au fost publicate de mai multe ziare centrale.

Astfel, ziarul A. din 20 decembrie 1997, în articolul intitulat „T.C.V. îl acuză pe președintele E.C. că ar fi agent străin”, a publicat următoarele afirmații făcute de inculpat: - „Principalul agent străin este chiar E.C., care plătește acum notele de plată celor care l-au adus la putere”; - „Președintele României l-a instrumentat și ațâțat pe ministrul de externe A.S., să lanseze diversiunea cu spionii” și „acționează pentru mulțumirea grupurilor de interese din străinătate”; - „România e condusă către dezastru, de o bandă de răufăcători și trădători de țară”. La rândul său, Ziarul N. din 22 decembrie 1997 a publicat, sub titlul „C.V.T. îl amenință pe E.C.”, o scrisoare deschisă adresată Președintelui României, în cuprinsul căreia inculpatul a făcut următoarele afirmații: - „E.C.

a patronat prăbușirea țării la toate capitolele…” - „Prestația dumneavoastră de până acum a fost nu slabă, ci catastrofală…” - „În fond, acestea vor fi cele trei capete de acuzare, dacă nu vă vor duce la eșafod, ceea ce eu nu vă doresc, în mod sigur vă vor băga, pentru tot restul zilelor dumneavoastră, în temniță, eventual chiar în celula în care îl țineți dumneavoastră acum pe M.C.: 1. sabotarea economiei naționale; 2. genocid; 3. înaltă trădare de Țară”. - „Epoca dumneavoastră este una de adâncă rușine națională”. - „Nu sunteți un reformator, cum vă amăgiți să credeți, ci un Demolator, România este condusă de o bandă de răufăcători și trădători de Țară”. - „Ați fost creat artificial în niște laboratoare străine, care v-au gâdilat glanda megalomană și v-au dat voie să vă afișați marota, de a copia poza unui personaj istoric, iubitul prinț al Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

Numai că diferența dintre dumneavoastră și Cuza este cam aceeași dintre Ana Ipătescu și o femeie gonflabilă”. - „La ora actuală nu mai reprezentați pe nimeni în țara asta, nici măcar pe cei care v-au notat și care acum bagă capul în pământ, rușinați de cacialmaua pe care au înghițit-o”. 2. În cadrul unei alte conferințe de presă, organizată de Partidul România Mare, la data de 24 aprilie 1998, inculpatul T.C.V. a dat citire unui document intitulat „Memorandum”, având subtitlul „România este condusă de structuri de tip mafiot”, cu care ocazie a făcut următoarele afirmații denigratoare la adresa Președintelui României: - „Astfel, încep să iasă la lumină tot mai multe cazuri de implicare a președintelui E.C., în afaceri necinstite, nedemne de un șef de stat.

Tot mai mult circulă informația că, pentru a închide ochii la jefuirea flotei maritime și a flotei aeriene a României, președintele ar fi primit mită în noiembrie 1997, suma de 2 milioane de dolari SUA”.

- „Chiar în aceste zile în România a izbucnit un scandal de proporții, datorită contrabandei cu țigări practicate de mafia română și mafia ucraineană, în mod concret este vorba de aterizarea pe Aeroportul Militar Otopeni, în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1998, a unui avion ucrainean, din care detașamente cu cagule negre au descărcat, ca într-un film de groază, 3.000 de baxuri de țigări străine, în valoare totală de cca 35 de miliarde lei, cu complicitatea directă a unor oameni de casă ai președintelui E.C.; un general activ al Serviciilor Secrete Românești ne-a informat că au existat astfel de transporturi și că aceștia sunt bani negri, pentru campania electorală a domnului E.C.”; - „E vorba de apropiata campanie electorală, fiindcă în legătură cu cea precedentă, din 1996, există indicii clare că aceasta a fost sponsorizată de doi dintre cei mai cunoscuți gangsteri din România, care au făcut mărturii în acest sens: arabul Z.I.

(în prezent arestat) și românul S.M. (arestat și, apoi, eliberat, dar Justiția din Elveția a cerut, în această săptămână, extrădarea lui)”; - „Tot mai mulți angajați cinstiți de la Palatul Cotroceni ni se plâng că, înaintea unor vizite pe care le face în străinătate, dl. E.C. dispune să se facă rost de bani, cu orice preț, pentru aceasta vânzându-se chiar obiecte scumpe, din Patrimoniul Național”. 3. În același scop, de denigrare a Președintelui României, în publicația România Mare, al cărei redactor-șef era, inculpatul a afirmat următoarele, la rubrica săptămâna pe scurt, din 17 aprilie 1998: „Președintele României a primit șpagă 2 milioane de dolari SUA, pentru a închide ochii la matrapazlâcurile lui P.R., T.B., R., B. și T. Suma i-a fost livrată în bani gheață, prin d-na consilier prezidențial Z.P.

Avem informații că o bună parte din cei 5 milioane de dolari SUA, primiți de aceeași femeie, ca șpagă pentru privatizarea frauduloasă a SC R. SA, a fost deversată tot către dl. președinte E.C.”. S-a motivat că aceste fapte ale inculpatului care, prin mijloace mass-media, a adus atingere onoarei Președintelui României și l-a amenințat, răspândind, totodată, informații false la adresa sa, de natură a dăuna relațiilor internaționale ale României, întrunesc, sub aspectul laturii obiective și al celei subiective, elementele constitutive ale infracțiunilor de ofensă adusă autorității, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. și de comunicare de informații false, prevăzută de art. 168 1 C. pen. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin sentința nr. 47 din 20 mai 2003, făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen., a achitat pe inculpatul T.C.V., pentru săvârșirea infracțiunii de comunicare de informații false prevăzută de art. 168 1 C. pen. Totodată, schimbându-se încadrarea juridică, din infracțiunea de ofensă adusă autorității, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal, pentru această din urmă infracțiune, conform art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Admițându-se acțiunea civilă formulată de partea civilă E.C., inculpatul a fost obligat să plătească, acestei părți, suma de 100 milioane lei cu titlu de daune morale, precum și 5 milioane lei cheltuieli judiciare.

S-a motivat că afirmațiile din cadrul conferinței de presă de la data de 19 decembrie 1997, făcute de inculpat, în sensul că „principalul agent străin este E.C., care plătește acum notele de plată celor ce l-au adus la putere”, precum și cele din articolul intitulat „Scrisoare deschisă adresată D-lui E.C.”, prin care a susținut că „România este condusă către dezastru, de o bandă de răufăcători și trădători de țară”, ca importanță și semnificație nu au produs reacții de amploare pe plan intern și internațional și nici nu au fost de natură să aducă vreo atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale, cu atât mai puțin în mod real și efectiv, astfel că, lipsind unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv latura obiectivă, se impune să se dispună achitarea sa pentru infracțiunea prevăzută de art. 168 1 C. pen.

Făcându-se referire la abrogarea, prin O.U.G.

nr. 58/2002, a dispozițiilor art. 238 C. pen., s-a relevat că ofensa adusă autorității este o infracțiune complexă în ambele sale variante, deoarece în conținutul ei intră, ca element component, o acțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală, fie sub forma insultei [art. 205 alin. (1) C. pen.] sau a amenințării (art. 193 C. pen.), în cazul variantei de la alin. (1), fie sub forma lovirii sau a altor violențe (art. 180 C. pen.), în cazul variantei de la alin. (2). Ca urmare, motivându-se că din probele administrate rezultă că inculpatul a adus atingere onoarei și reputației părții vătămate, atât sub aspect subiectiv - al sentimentului onoarei propriu fiecărei persoane, cât și sub aspect obiectiv - al stimei acordate persoanei de către cei din jur, s-a ajuns la concluzia să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a învederat că, în concret, actele repetate de atingere aduse onoarei și reputației părții vătămate E.C., reținute ca fiind susceptibile de a fi încadrate în infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constau în următoarele: - afirmațiile de la conferința de presă din 24 aprilie 1998, din articolele intitulate „Nu vă mai bateți joc de popor”, „Manifest de Anul Nou” și în subtitlul „Săptămâna pe scurt”, publicate în săptămânalul R.M. din 6 ianuarie 1998, din 17 aprilie 1998, precum și în articolul „Manifest”, publicat în revista P. din 25 aprilie 1998, prin care a susținut că președintele de atunci al României a fost implicat în afaceri necinstite, nedemne de un șef de stat, că a închis ochii la jefuirea flotei maritime și aeriene, precum și că a primit mită 2 milioane dolari SUA, prin consilierul prezidențial Z.P.

și o parte din cei 5 milioane dolari SUA încasați de aceeași persoană, pentru privatizarea frauduloasă a SC R. SA; - afirmațiile făcute, în aceleași publicații, că la cererea președintelui E.C. s-ar fi vândut obiecte scumpe, din patrimoniul național, pentru a-i asigura sumele necesare vizitelor făcute în străinătate; - menționarea numelui președintelui E.C., în „Lista mafioților”, publicată în revista P., despre care a afirmat că „de când au pus jugul pe umerii poporului român, au jefuit sume colosale ori au fost complici la tâlhărie sau s-au lăsat mituiți”.

În legătură cu schimbarea încadrării juridice, în infracțiunea prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., s-a ajuns la concluzia că în raport cu ultimul act al acestei infracțiuni continuate, care a fost comis la data de 25 aprilie 1998, se impune să se constate că a intervenit prescripția răspunderii penale, conform art. 121 și art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., ceea ce atrage încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. S-a mai motivat că în raport cu fapta reținută și valorile sociale lezate, acțiunea civilă este fondată, astfel că în temeiul art. 346 C. proc. pen., se impune admiterea acesteia, în sensul obligării inculpatului să plătească părții civile, suma de 100 milioane lei, cu titlu de daune morale, nejustificându-se pretenția ca daunele respective să fie stabilite în cuantum de un miliard de lei, cât s-a cerut.

Împotriva sentinței, au declarat recurs, procurorul, partea civilă E.C. și inculpatul. - Prin motivele de casare formulate de procuror, sentința este criticată, atât cu privire la soluția de achitare a inculpatului, pentru infracțiunea de comunicare de informații false, prevăzută de art. 168 1 C. pen., cât și cu privire la încadrarea juridică a celei de a doua fapte, în infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a susținut, în esență, că aprecierea dată de prima instanță, faptelor încadrate prin rechizitoriu, în infracțiunea prevăzută de art. 168 1 C. pen., este greșită, deoarece publicarea în presă și transmiterea către unele foruri internaționale, a memorandumului în cuprinsul căruia s-a afirmat despre E.C., președintele de atunci al României, că ar fi primit mită suma de 2 milioane dolari SUA, pentru a închide ochii la jefuirea flotei maritime și aeriene, că ar fi fost implicat în contrabanda cu țigări, folosind banii rezultați pentru campania electorală, că ar fi primit și el o parte din cei 5 milioane de dolari SUA luați „șpagă” de Z.P., pentru privatizarea frauduloasă a SC R. SA, precum și că ar fi vândut unele obiecte din patrimoniul național, în condițiile în care calitatea de senator a inculpatului le asigura o anumită credibilitate, nu puteau fi considerate ca fapte fără relevanță penală doar pe motiv că, prin reacțiile produse pe plan intern și internațional, aceste afirmații nu s-ar fi repercutat în mod real și efectiv asupra stabilității statului sau asupra relațiilor sale internaționale.

Conchizându-se, s-a relevat că fapta menționată a fost aptă să aducă atingere relațiilor internaționale ale României, astfel că, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 168 1 C. pen., prin soluția de achitare a inculpatului, pentru această infracțiune, s-a făcut o greșită aplicare a legii. S-a mai susținut că schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea de ofensă adusă autorității prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., este greșită, deoarece, prin conținutul lor concret, afirmațiile făcute de inculpat, în sensul că E.C.

ar fi principalul agent străin care plătește notele de plată celor ce l-au adus la putere și că acționează pentru mulțumirea grupurilor de interese din străinătate, ca și faptul de a-i fi atribuit comiterea actelor de luare de mită la care s-a făcut referire, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care s-a formulat plângerea de către partea vătămată. În fine, printr-un ultim motiv de casare s-a susținut că termenul de prescripție a răspunderii penale s-ar fi împlinit, chiar și pentru infracțiunea de insultă, abia la data de 24 septembrie 2003, deoarece acel termen a fost suspendat în perioada 25 aprilie 1998 / 25 martie 1999, când a fost publicată autorizarea dată de Senat, pentru trimiterea inculpatului în judecată.

În concluzie, s-a cerut casarea sentinței și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de comunicare de informații false, prevăzută de art. 168 1 C. pen. și de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen., pentru ambele infracțiuni cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acela;i cod, precum și să se constate grațierea pedepsei pentru a doua infracțiune, conform Legii nr. 543/2002. - Prin motivele de recurs formulate de partea civilă E.C., au fost invocate cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 și 17 C. proc. pen.

În dezvoltarea primului motiv, s-a susținut că, prin achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de comunicare de informații false, s-a făcut o greșită aplicare a legii penale, deoarece, în raport cu semnificația informațiilor cuprinse în afirmațiile inculpatului, a fost realizată cerința esențială înscrisă în art. 168 1 C. pen., potrivit căreia este suficient ca fapta să fie de natură a aduce atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale ale României, nefiind necesar ca asemenea efecte să se și producă. În cadrul celui de al doilea motiv de recurs, partea civilă E.C. a mai susținut că, datorită caracterului determinat al faptelor ce i s-au imputat în public de către inculpat, fapta acestuia trebuia încadrată în infracțiunea de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., iar nu în aceea de insultă prevăzută de art. 205 C. pen.

În fine, printr-un ultim motiv de recurs s-a susținut de E.C., că, față de modul vădit umilitor și ofensator de a-l ridiculiza, în scopul de a-l expune disprețului colectiv și a discredita instituția prezidențială, inculpatul i-a adus daune morale grave, astfel că stabilirea cuantumului acestora, la numai 100 milioane de lei, nu poate acoperi prejudiciul real suferit. - Prin motivele de recurs formulate de inculpat, au fost invocate cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 2 și 17 1 C. proc. pen. În dezvoltarea primului motiv s-a susținut că sesizarea instanței s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la imunitatea parlamentară, deoarece nu s-a ținut seama că inculpatul, obținând un nou mandat de senator, a dobândit o nouă imunitate parlamentară, astfel că nu putea fi judecat decât după ridicarea acestei noi imunități.

În dezvoltarea celui de al doilea motiv s-a susținut că, din moment ce, pentru infracțiunea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din oficiu, față de prevederea de la art. 317 C. proc. pen., că „judecata se mărginește la fapta și la persoana din actul de sesizare”, nu se justifică introducerea în cauză a părții vătămate E.C., pentru a-și preciza poziția, în raport cu abrogarea art. 238 C. pen., în sensul dacă înțelege să formuleze plângere penală împotriva inculpatului. S-a relevat că prin punerea în discuție a aplicabilității dispozițiilor art. 286 C. proc. pen. și invitarea părții vătămate pentru a preciza dacă formulează plângere penală pentru infracțiunea de calomnie, judecătorii pot fi prezumați că s-au pronunțat anticipat asupra modului de soluționare a cauzei.

S-a mai învederat că, din moment ce ridicarea imunității parlamentare a inculpatului a fost cerută și încuviințată pentru infracțiunea prevăzută de art. 238 C. pen., iar nu pentru infracțiunea prevăzută de art. 206 C. pen., care are alt obiect juridic, decât infracțiunea de ofensă adusă autorității, se impunea ca prima instanță să ia act că E.C. a formulat plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie, să constate că nu este legal sesizată cu judecarea acestei infracțiuni și, în consecință, să dispună sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Din examinarea hotărârii atacate, în raport cu criticile formulate prin motivele de casare invocate de procuror, de partea civilă și de inculpat, se constată următoarele: - Cu privire la legalitatea sesizării instanței, în raport cu dobândirea de către inculpat, a unui nou mandat de senator, după ridicarea imunității parlamentare avute în baza mandatului anterior de membru al Parlamentului.

Sub acest aspect, este de reținut că prin hotărârea nr. 7 din 23 martie 1999 (M. Of. nr. 124/25.03.1999), Senatul României a autorizat trimiterea în judecată penală a senatorului T.C.V., în mai multe cauze, între care și în dosarele nr. 719/P/1997 și nr. 222/P/1998, ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care au fost conexate, făcând obiectul procesului de față. Mai este de observat că, pe baza acestei autorizări, inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul din 11 august 1999, emis în dosarul nr. 719/P/1997 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pentru săvârșirea infracțiunilor de ofensă adusă autorității prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen.

și de comunicare de informații false prevăzută de art. 168 1 C. pen. În acest mod, au fost respectate cerințele înscrise în art. 69 alin. (1) din Constituția în vigoare atunci, prin care se prevedea că „deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată, penală sau contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa”. Este adevărat că, durând mai mult judecarea cauzei, aceasta a fost soluționată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, abia prin sentința nr. 47 din 20 mai 2003, iar între timp, în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2000, inculpatul a dobândit un nou mandat de senator.

Dar, din prevederea că deputatul sau senatorul nu poate fi trimis în judecată fără încuviințarea Camerei din care face parte, astfel cum era formulată prin art. 69 alin. (1) din Constituția de atunci, nu rezultă că după consumarea momentului procesual al trimiterii în judecată, continuarea judecării cauzei ar mai fi fost condiționată de obținerea de alte autorizări, succesive, în ipoteza în care acea persoană ar fi dobândit, între timp, un nou mandat de parlamentar. De aceea, cât timp actul procesual al trimiterii în judecată s-a realizat cu respectarea tuturor condițiilor cerute de lege la momentul respectiv, instanța nu mai putea fi împiedicată de a judeca, pe motiv că au intervenit schimbări cu privire la calitatea de parlamentar a inculpatului, în sensul că datorită prelungirii soluționării procesului, i-a expirat mandatul de parlamentar deținut și, eventual, a fost învestit cu un nou mandat.

Dobândirea unui nou mandat parlamentar, ulterior sesizării instanței, prin rechizitoriu, potrivit art. 264 C. proc. pen., nu putea impune repetarea procedurilor prevăzute în art. 69 alin. (1) din Constituția de atunci și în art. 149 din Regulamentul Senatului, cât timp instanța, conformându-se dispozițiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., a verificat la prima înfățișare actul de sesizare și a constatat regularitatea învestirii cu judecarea cauzei. De altfel, prin Hotărârea nr. 11 din 13 martie 1997, a Senatului României, făcându-se referire la o altă cauză, privind pe același inculpat, s-a decis că ridicarea imunității parlamentare printr-o hotărâre a Senatului își „produce efectele, până la soluționarea definitivă a proceselor penale respective”.

Pe de altă parte, nefiind făcută în această privință nici o distincție în cadrul legii, nici judecătorul nu poate distinge în raport cu împrejurarea dacă deputatul sau senatorul, căruia i s-a ridicat imunitatea parlamentară, a dobândit ulterior, până la judecarea definitivă a procesului penal în care este inculpat, un nou mandat în Parlament. Așa fiind, față de caracterul definitiv și nesusceptibil de reexaminare a hotărârii de ridicare a imunității parlamentare, se impune concluzia că situațiile ce se ivesc ulterior, nu mai pot produce efecte, în sensul anulării actului de sesizare a instanței, cu atât mai mult, cu cât fiecare ridicare de imunitate se referă la fapte strict determinate ale parlamentarului, iar nu la persoana sa în ansamblu.

A institui cerința, nereglementată prin lege, ca de fiecare dată, după dobândirea unui nou mandat, să fie reluată procedura încuviințării trimiterii în judecată, ar însemna să se admită implicit și posibilitatea respingerii demersului în acest sens, ceea ce în principiu ar fi complet străin de spiritul protecției instituite, a cărei finalitate nu poate fi decât garantarea independenței opiniilor politice exprimate de deputați și senatori în exercitarea mandatului, așa cum se prevedea la art. 70 alin. (1) din Constituția anterioară [art. 72 alin. (1) din actuala Constituție], iar nu în alte scopuri.

Așadar, în condițiile în care instanța competentă să judece, a fost sesizată cu stricta respectare a dispozițiilor legale aplicabile, iar textul constituțional invocat nu reglementează nici o împiedicare, decurgând din imunitatea parlamentară, pentru continuarea judecății până la finalizarea procesului penal, prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este evident că schimbarea ulterioară din situația parlamentarului nu poate determina repetarea procedurii, în vederea obținerii unei noi încuviințări de trimitere în judecată. Totodată, față de caracterul procedural al textului constituțional în discuție, în lipsa unei norme exprese nu s-ar putea considera că alegerile parlamentare ar duce la anularea de drept a hotărârilor adoptate în această privință de Camerele Parlamentului anterior.

Prin urmare, motivul de casare prin care inculpatul a invocat lipsa încuviințării pentru trimiterea în judecată și continuarea procesului penal în raport cu calitatea de senator, redobândită de el la alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000, este vădit nefondat. - Cu privire la introducerea în cauză a părții vătămate E.C., în urma abrogării art. 238 C. pen., pentru a-și preciza poziția în sensul dacă înțelege să formuleze plângere penală împotriva inculpatului. În adevăr, din încheierea de la data de 11 iunie 2002 rezultă că prima instanță, ca urmare a abrogării art. 238 C. pen., prin O.U.G. nr. 58/2002, a pus în discuție aplicabilitatea dispozițiilor art. 286 C. proc. pen., în sensul de a chema și întreba pe E.C., în calitate de parte vătămată, dacă înțelege să facă plângere împotriva inculpatului pentru infracțiuni în cazul cărora punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângere prealabilă.

Contrar celor susținute prin motivul de casare invocat de inculpat, prin acest procedeu al primei instanțe au fost respectate prevederile art. 286 C. proc. pen., potrivit cărora, dacă se consideră că, într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală, fapta ar urma să primească o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, instanța „cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere pentru infracțiunea respectivă și, după caz, continuă sau încetează procesul penal”. Așa fiind și cum, la termenul din 15 octombrie 2002, E.C. a precizat că, în raport cu conținutul afirmațiilor neadevărate făcute la adresa sa, de către inculpat, i s-a adus atingere onoarei și reputației, se plânge împotriva acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., constituindu-se, totodată, parte civilă cu suma de un miliard de lei, nu se poate considera că prima instanță a încălcat prevederile art. 317 C. proc.

pen., referitoare la obiectul judecății și nici că judecătorii din completul de judecată s-ar fi pronunțat anticipat asupra modului de soluționare a cauzei, cum se pretinde prin motivul invocat de inculpat. - Cu privire la criticile formulate prin motivele de casare invocate de procuror și partea civilă, în legătură cu soluția de achitare a inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de comunicare de informații false prevăzută de art. 168 1 C. pen. Potrivit art. 168 1 C. pen., infracțiunea de comunicare de informații false constă în „comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori de documente falsificate, dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale ale României”.

Așa cum corect s-a relevat prin considerentele sentinței, pentru existența laturii obiective a acestei infracțiuni, atât în modalitatea săvârșirii prin comunicare, cât și în aceea a răspândirii, este necesar să fie îndeplinită o cerință esențială, și anume, ca activitățile întreprinse să fie de natură a aduce atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale ale României. S-a motivat că o atare cerință este îndeplinită, numai în măsura în care, prin importanța și semnificația știrilor, datelor, informațiilor sau documentelor ori prin amploarea ce a avut-o operațiunea de comunicare sau răspândire ori prin reacțiile produse, pe plan intern sau internațional, această operațiune s-a repercutat în mod real și efectiv asupra stabilității interne a statului sau a relațiilor sale internaționale.

Reținând că inculpatul nu a dovedit, prin probele ce s-au administrat, că afirmațiile ce le-a făcut despre E.C., ar fi reale, prima instanță a ajuns la concluzia că prin importanța și semnificația lor, nu au produs reacții de amploare pe plan intern și internațional și nici nu au fost de natură să aducă vreo atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale. Mai este de observat că, potrivit art. 70 din Constituția de atunci, deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (art. 72 din actuala Constituție). În raport cu această prevedere constituțională, este de reținut că, în condițiile informațiilor și zvonurilor ce circulau, a apariției unor articole în ziarul D. din 17 septembrie 1997 și în ziarul N. din 10 noiembrie 1997, prin care se făceau referiri la modul vădit dezavantajos în care a fost achiziționată SC R. SA, de către Concernul L.F.

și a unor articole despre implicarea președintelui E.C., în contrabanda cu țigarete, atitudinea incisivă a inculpatului și-a găsit un suport cel puțin emoțional, dacă nu și real, astfel că afirmațiile sale, chiar depășind limitele unei atitudini politice normale și ale unei decențe ce trebuia să și-o autoimpună în activitatea de orientare a conținutului publicațiilor ce le conducea, este totuși explicabilă. Pe de altă parte, din examinarea conținutului concret al afirmațiilor considerate nocive prin actul de sesizare, rezultă scopul vădit politic urmărit de inculpat, mai ales că a avut unele temeiuri să considere credibile zvonurile privind oferirea unui important comision de către firma franceză implicată în cumpărarea SC R. SA.

Examinarea articolelor publicate în presă, la care se face referire prin motivele de casare formulate de procuror și de partea civilă, nu justifică aprecierea că afirmațiile inculpatului ar fi fost de natură să aducă atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale ale României. În această privință, explicațiile date de inculpat în cadrul Emisiunii F., realizată de I.M. în seara zilei de 24 aprilie 1998, scot în evidență finalitatea eminamente politică urmărită de el prin Memorandumul pe care l-a elaborat împreună cu mai mulți parlamentari făcând parte din Partidul România Mare, ca și prin articolele pe care le-a publicat, ceea ce a susținut și prin declarațiile date în timpul urmăririi penale și în fața instanței.

Ca urmare, ținându-se seama și de relatările martorilor la care s-a făcut referire prin considerentele sentinței, se impune să se constate că aprecierea dată de prima instanță, faptelor ce au făcut obiectul sesizării instanței, cu judecarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 168 1 C. pen., este corectă, iar soluția de achitare, pronunțată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., este justă. - Cu privire la criticile aduse sentinței, referitor la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de ofensă adusă autorității, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., precum și la constatarea prescripției răspunderii penale pentru această din urmă infracțiune.

Sub acest aspect, este de observat că, așa cum s-a subliniat prin sentință, dispozițiile art. 238 C. pen. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 58/2002 (M. Of. nr. 351/27.05.2002). În raport cu abrogarea textului de lege menționat, este evident că instanța era datoare să examineze faptele reținute în raport cu conținutul altor dispoziții ale legii penale, pentru a constata dacă nu este cazul ca acestea să fie încadrate într-o altă infracțiune. Sub acest aspect, prima instanță a procedat corect. Dar, evaluarea măsurii în care faptele reținute erau susceptibile de a fi încadrate într-o altă infracțiune, chiar dacă pentru acea infracțiune a intervenit prescripția răspunderii penale, este greșită.

În adevăr, prin art. 205 alin. (1) C. pen., privind infracțiunea de insultă, în care a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor în discuție, este încriminată „atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură”. Pe de altă parte, potrivit art. 206 alin. (1) C. pen., în care se susține, de procuror și de partea civilă, că ar fi trebuit încadrate faptele respective, infracțiunea de calomnie constă în „afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului public”.

Din analiza comparativă a reglementării date celor două infracțiuni, prin textele de lege menționate, rezultă conținutul diferit al acestora, actele pe care le încriminează nefiind identice. Ca urmare, se impune a se reține că în conținutul infracțiunii complexe de ofensă adusă autorității prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., ce a format obiectul sesizării instanței, prin rechizitoriu, sunt incluse numai actele de „atingere adusă onoarei”, ce corespund uneia din formele de săvârșire a infracțiunii de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., în care prima instanță a schimbat încadrarea juridică, iar nu și actele ce fac parte din conținutul infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., care constau în afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune ori disprețului public.

Or, în aceste condiții, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de ofensă adusă autorității, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de calomnie prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., pentru care partea civilă E.C. a formulat plângere penală, nu este posibilă în raport cu dispozițiile art. 317 C. proc. pen., potrivit cărora „judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a instanței”.

În adevăr, din moment ce obiectul judecății l-au constituit, în limitele prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., faptele de atingere adusă onoarei părții civile, iar nu și cele de afirmare sau imputare a unei fapte determinate, de natură a expune persoana vizată, dacă acea faptă ar fi adevărată, unei sancțiuni sau disprețului public, la care se referă art. 206 alin. (1) C. pen., nu putea fi schimbată încadrarea juridică în infracțiunea de calomnie, deoarece instanța nu a fost sesizată, prin rechizitoriu, cu actele încriminate prin acest din urmă text de lege și nici nu s-a extins procesul penal în privința lor.

Pe de altă parte, mai este de observat că partea civilă nu a formulat plângere penală pentru faptele de „atingere adusă onoarei sale”, ce face obiectul infracțiunii complexe prevăzute de art. 238 alin. (1) C. pen., care sunt susceptibile de a fi încadrate și în infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., ci numai pentru faptele ce constituie obiectul infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen. Cum, potrivit art. 205 alin. (3) C. pen., pentru infracțiunea de insultă, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar prin art. 284 alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul”, se impunea ca prima instanță să se conformeze dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen. și să înceteze procesul penal, pentru această infracțiune, datorită lipsei plângerii prealabile a persoanei vătămate. Totodată, ca urmare a aplicabilității dispozițiilor referitoare la încetarea procesului penal, datorită lipsei plângerii prealabile, nu putea fi soluționată acțiunea civilă, alăturată celei penale, cu privire la daunele morale pretinse de partea civilă pentru prejudiciul ce i s-ar fi cauzat prin săvârșirea infracțiunii pentru care nu a făcut plângere prealabilă.

În raport cu aceste considerente, devine inutilă examinarea criticilor aduse sentinței, prin motivele de casare formulate de procuror și de partea civilă, cu privire la schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen. În consecință, constatându-se că sub aspectul menționat, sentința este supusă cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. („instanța nu a fost sesizată legal”), urmează ca în baza art. 385 15 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., să se dispună admiterea recursului declarat de inculpat, în sensul încetării procesului penal pentru infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C. proc.

pen. Totodată, ca urmare a încetării procesului penal în temeiul menționat, pentru infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., se va dispune înlăturarea dispozițiilor de obligare a inculpatului la daune morale și cheltuieli judiciare către partea civilă, precum și de obligare la cheltuieli judiciare față de stat. Constatându-se în același timp, pentru argumentele enunțate, că motivele de casare invocate de procuror și partea civilă nu sunt fondate, precum și că din examinarea cauzei, în ansamblu, nu rezultă alte motive, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, urmează ca aceste două recursuri, declarate de procuror și de partea civilă, să fie respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul T.C.V., împotriva sentinței nr. 47 din 20 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală. Casează sentința atacată, numai cu privire la temeiul încetării procesului penal și la obligarea inculpatului să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale și cheltuieli judiciare. Schimbă temeiul încetării procesului penal, din art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., cu referire la art. 284 alin. (1) din același cod, iar în baza acestor din urmă texte de lege, încetează procesul penal față de inculpatul T.C.V., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Înlătură dispozițiile de obligare a inculpatului la daune morale și cheltuieli judiciare către partea civilă E.C., precum și de obligare să plătească cheltuieli judiciare statului. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate, împotriva aceleiași sentințe, de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și de partea civilă E.C. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.