ÎCCJ, Decizia nr. 2/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 2/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 11

august 1999, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de

ofensă adusă autorității, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. și de

comunicare de informații false, prevăzută de art. 168

1

C. pen.

S-au reținut următoarele

fapte:

presă organizată la data de 19 decembrie 1997, de Partidul România Mare,

inculpatul T.C.V., care a participat în calitate de președinte al acestei

formațiuni politice, referindu-se la E.C., Președintele României, a afirmat că

„principalul agent străin este chiar E.C., că plătește, acum, notele de plată

celor ce l-au adus la putere”, că „acționează pentru mulțumirea grupurilor de

interese din străinătate” și „că deține informații precise, conform cărora

Președintele României l-a instrumentat și ațâțat pe ministrul de externe A.S.,

să lanseze diversiunea cu spionii.

Susținerile menționate,

precum și alte afirmații, făcute de inculpatul T.C.V., au fost publicate de mai

multe ziare centrale.

Astfel, ziarul A. din 20

decembrie 1997, în articolul intitulat „T.C.V. îl acuză pe președintele E.C. că

ar fi agent străin”, a publicat următoarele afirmații făcute de inculpat:

- „Principalul agent străin

este chiar E.C., care plătește acum notele de plată celor care l-au adus la

putere”;

- „Președintele României l-a

instrumentat și ațâțat pe ministrul de externe A.S., să lanseze diversiunea cu

spionii” și „acționează pentru mulțumirea grupurilor de interese din

străinătate”;

- „România e condusă către

dezastru, de o bandă de răufăcători și trădători de țară”.

La rândul său, Ziarul N. din

22 decembrie 1997 a publicat, sub titlul „C.V.T. îl amenință pe E.C.”, o

scrisoare deschisă adresată Președintelui României, în cuprinsul căreia

inculpatul a făcut următoarele afirmații:

- „E.C. a patronat

prăbușirea țării la toate capitolele…”

- „Prestația dumneavoastră

de până acum a fost nu slabă, ci catastrofală…”

- „În fond, acestea vor fi

cele trei capete de acuzare, dacă nu vă vor duce la eșafod, ceea ce eu nu vă

doresc, în mod sigur vă vor băga, pentru tot restul zilelor dumneavoastră, în

temniță, eventual chiar în celula în care îl țineți dumneavoastră acum pe M.C.:

- „Epoca dumneavoastră este

una de adâncă rușine națională”.

- „Nu sunteți un reformator,

cum vă amăgiți să credeți, ci un Demolator, România este condusă de o bandă de

răufăcători și trădători de Țară”.

- „Ați fost creat artificial

în niște laboratoare străine, care v-au gâdilat glanda megalomană și v-au dat

voie să vă afișați marota, de a copia poza unui personaj istoric, iubitul prinț

al Unirii, Alexandru Ioan Cuza. Numai că diferența dintre dumneavoastră și Cuza

este cam aceeași dintre Ana Ipătescu și o femeie gonflabilă”.

- „La ora actuală nu mai

reprezentați pe nimeni în țara asta, nici măcar pe cei care v-au notat și care

acum bagă capul în pământ, rușinați de cacialmaua pe care au înghițit-o”.

conferințe de presă, organizată de Partidul România Mare, la data de 24 aprilie

1998, inculpatul T.C.V. a dat citire unui document intitulat „Memorandum”,

având subtitlul „România este condusă de structuri de tip mafiot”, cu care

ocazie a făcut următoarele afirmații denigratoare la adresa Președintelui

României:

- „Astfel, încep să iasă la

lumină tot mai multe cazuri de implicare a președintelui E.C., în afaceri

necinstite, nedemne de un șef de stat. Tot mai mult circulă informația că,

pentru a închide ochii la jefuirea flotei maritime și a flotei aeriene a

României, președintele ar fi primit mită în noiembrie 1997, suma de 2 milioane

de dolari SUA”.

- „Chiar în aceste zile în

România a izbucnit un scandal de proporții, datorită contrabandei cu țigări

practicate de mafia română și mafia ucraineană, în mod concret este vorba de

aterizarea pe Aeroportul Militar Otopeni, în noaptea de 16 spre 17 aprilie

1998, a unui avion ucrainean, din care detașamente cu cagule negre au

descărcat, ca într-un film de groază, 3.000 de baxuri de țigări străine, în

valoare totală de cca 35 de miliarde lei, cu complicitatea directă a unor

oameni de casă ai președintelui E.C.; un general activ al Serviciilor Secrete

Românești ne-a informat că au existat astfel de transporturi și că aceștia sunt

bani negri, pentru campania electorală a domnului E.C.”;

- „E vorba de apropiata

campanie electorală, fiindcă în legătură cu cea precedentă, din 1996, există

indicii clare că aceasta a fost sponsorizată de doi dintre cei mai cunoscuți

gangsteri din România, care au făcut mărturii în acest sens: arabul Z.I. (în

prezent arestat) și românul S.M. (arestat și, apoi, eliberat, dar Justiția din

Elveția a cerut, în această săptămână, extrădarea lui)”;

- „Tot mai mulți angajați

cinstiți de la Palatul Cotroceni ni se plâng că, înaintea unor vizite pe care

le face în străinătate, dl. E.C. dispune să se facă rost de bani, cu orice

preț, pentru aceasta vânzându-se chiar obiecte scumpe, din Patrimoniul

Național”.

denigrare a Președintelui României, în publicația România Mare, al cărei

redactor-șef era, inculpatul a afirmat următoarele, la rubrica săptămâna pe

scurt, din 17 aprilie 1998: „Președintele României a primit șpagă 2 milioane de

dolari SUA, pentru a închide ochii la matrapazlâcurile lui P.R., T.B., R., B.

și T. Suma i-a fost livrată în bani gheață, prin d-na consilier prezidențial Z.P.

Avem informații că o bună parte din cei 5 milioane de dolari SUA, primiți de

aceeași femeie, ca șpagă pentru privatizarea frauduloasă a SC R. SA, a fost

deversată tot către dl. președinte E.C.”.

S-a motivat că aceste fapte

ale inculpatului care, prin mijloace mass-media, a adus atingere onoarei

Președintelui României și l-a amenințat, răspândind, totodată, informații false

la adresa sa, de natură a dăuna relațiilor internaționale ale României,

întrunesc, sub aspectul laturii obiective și al celei subiective, elementele

constitutive ale infracțiunilor de ofensă adusă autorității, prevăzută de art. 238

alin. (1) C. pen. și de comunicare de informații false, prevăzută de art. 168

1

C. pen.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin sentința nr. 47 din 20 mai 2003, făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit.

a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul T.C.V.,

pentru săvârșirea infracțiunii de comunicare de informații false prevăzută de art.

168

1

C. pen.

Totodată, schimbându-se

încadrarea juridică, din infracțiunea de ofensă adusă autorității, prevăzută de

art. 238 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin.

(1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., s-a dispus încetarea procesului

penal, pentru această din urmă infracțiune, conform art. 11 pct. 2 lit. b),

raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., ca urmare a intervenirii

prescripției răspunderii penale.

Admițându-se acțiunea civilă

formulată de partea civilă E.C., inculpatul a fost obligat să plătească,

acestei părți, suma de 100 milioane lei cu titlu de daune morale, precum și 5

milioane lei cheltuieli judiciare.

S-a motivat că afirmațiile

din cadrul conferinței de presă de la data de 19 decembrie 1997, făcute de

inculpat, în sensul că „principalul agent străin este E.C., care plătește acum

notele de plată celor ce l-au adus la putere”, precum și cele din articolul

intitulat „Scrisoare deschisă adresată D-lui E.C.”, prin care a susținut că

„România este condusă către dezastru, de o bandă de răufăcători și trădători de

țară”, ca importanță și semnificație nu au produs reacții de amploare pe plan

intern și internațional și nici nu au fost de natură să aducă vreo atingere

siguranței statului sau relațiilor internaționale, cu atât mai puțin în mod

real și efectiv, astfel că, lipsind unul din elementele constitutive ale

infracțiunii, respectiv latura obiectivă, se impune să se dispună achitarea sa

pentru infracțiunea prevăzută de art. 168

1

C. pen.

Făcându-se referire la

abrogarea, prin O.U.G. nr. 58/2002, a dispozițiilor art. 238 C. pen., s-a

relevat că ofensa adusă autorității este o infracțiune complexă în ambele sale

variante, deoarece în conținutul ei intră, ca element component, o acțiune care

constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală, fie sub forma

insultei [art. 205 alin. (1) C. pen.] sau a amenințării (art. 193 C. pen.), în

cazul variantei de la alin. (1), fie sub forma lovirii sau a altor violențe (art.

180 C. pen.), în cazul variantei de la alin. (2).

Ca urmare, motivându-se că

din probele administrate rezultă că inculpatul a adus atingere onoarei și

reputației părții vătămate, atât sub aspect subiectiv - al sentimentului

onoarei propriu fiecărei persoane, cât și sub aspect obiectiv - al stimei

acordate persoanei de către cei din jur, s-a ajuns la concluzia să se dispună

schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea prevăzută de art. 238

alin. (1) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 205 alin. (1), cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a învederat că, în

concret, actele repetate de atingere aduse onoarei și reputației părții

vătămate E.C., reținute ca fiind susceptibile de a fi încadrate în infracțiunea

de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., constau în următoarele:

- afirmațiile de la

conferința de presă din 24 aprilie 1998, din articolele intitulate „Nu vă mai

bateți joc de popor”, „Manifest de Anul Nou” și în subtitlul „Săptămâna pe

scurt”, publicate în săptămânalul R.M. din 6 ianuarie 1998, din 17 aprilie

1998, precum și în articolul „Manifest”, publicat în revista P. din 25 aprilie

1998, prin care a susținut că președintele de atunci al României a fost

implicat în afaceri necinstite, nedemne de un șef de stat, că a închis ochii la

jefuirea flotei maritime și aeriene, precum și că a primit mită 2 milioane

dolari SUA, prin consilierul prezidențial Z.P. și o parte din cei 5 milioane

dolari SUA încasați de aceeași persoană, pentru privatizarea frauduloasă a SC R.

SA;

- afirmațiile făcute, în

aceleași publicații, că la cererea președintelui E.C. s-ar fi vândut obiecte

scumpe, din patrimoniul național, pentru a-i asigura sumele necesare vizitelor

făcute în străinătate;

- menționarea numelui

președintelui E.C., în „Lista mafioților”, publicată în revista P., despre care

a afirmat că „de când au pus jugul pe umerii poporului român, au jefuit sume

colosale ori au fost complici la tâlhărie sau s-au lăsat mituiți”.

În legătură cu schimbarea

încadrării juridice, în infracțiunea prevăzută de art. 205 alin. (1), cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., s-a ajuns la concluzia că în raport cu

ultimul act al acestei infracțiuni continuate, care a fost comis la data de 25

aprilie 1998, se impune să se constate că a intervenit prescripția răspunderii

penale, conform art. 121 și art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., ceea ce atrage

încetarea procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

lit. g) C. proc. pen.

S-a mai motivat că în raport

cu fapta reținută și valorile sociale lezate, acțiunea civilă este fondată,

astfel că în temeiul art. 346 C. proc. pen., se impune admiterea acesteia, în

sensul obligării inculpatului să plătească părții civile, suma de 100 milioane

lei, cu titlu de daune morale, nejustificându-se pretenția ca daunele

respective să fie stabilite în cuantum de un miliard de lei, cât s-a cerut.

Împotriva sentinței, au

declarat recurs, procurorul, partea civilă E.C. și inculpatul.

- Prin motivele de casare

formulate de procuror, sentința este criticată, atât cu privire la soluția de

achitare a inculpatului, pentru infracțiunea de comunicare de informații false,

prevăzută de art. 168

1

C. pen., cât și cu privire la încadrarea

juridică a celei de a doua fapte, în infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205

alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a susținut, în esență, că

aprecierea dată de prima instanță, faptelor încadrate prin rechizitoriu, în

infracțiunea prevăzută de art. 168

1

C. pen., este greșită, deoarece

publicarea în presă și transmiterea către unele foruri internaționale, a

memorandumului în cuprinsul căruia s-a afirmat despre E.C., președintele de

atunci al României, că ar fi primit mită suma de 2 milioane dolari SUA, pentru

a închide ochii la jefuirea flotei maritime și aeriene, că ar fi fost implicat

în contrabanda cu țigări, folosind banii rezultați pentru campania electorală,

că ar fi primit și el o parte din cei 5 milioane de dolari SUA luați „șpagă” de

Z.P., pentru privatizarea frauduloasă a SC R. SA, precum și că ar fi vândut

unele obiecte din patrimoniul național, în condițiile în care calitatea de

senator a inculpatului le asigura o anumită credibilitate, nu puteau fi

considerate ca fapte fără relevanță penală doar pe motiv că, prin reacțiile

produse pe plan intern și internațional, aceste afirmații nu s-ar fi repercutat

în mod real și efectiv asupra stabilității statului sau asupra relațiilor sale

internaționale.

Conchizându-se, s-a relevat

că fapta menționată a fost aptă să aducă atingere relațiilor internaționale ale

României, astfel că, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 168

1

C. pen., prin soluția de achitare a

inculpatului, pentru această infracțiune, s-a făcut o greșită aplicare a legii.

S-a mai susținut că

schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea de ofensă adusă autorității

prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de insultă prevăzută

de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., este greșită,

deoarece, prin conținutul lor concret, afirmațiile făcute de inculpat, în sensul

că E.C. ar fi principalul agent străin care plătește notele de plată celor ce

l-au adus la putere și că acționează pentru mulțumirea grupurilor de interese

din străinătate, ca și faptul de a-i fi atribuit comiterea actelor de luare de

mită la care s-a făcut referire, întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen., pentru care s-a formulat plângerea de către partea vătămată.

În fine, printr-un ultim

motiv de casare s-a susținut că termenul de prescripție a răspunderii penale

s-ar fi împlinit, chiar și pentru infracțiunea de insultă, abia la data de 24

septembrie 2003, deoarece acel termen a fost suspendat în perioada 25 aprilie

1998 / 25 martie 1999, când a fost publicată autorizarea dată de Senat, pentru

trimiterea inculpatului în judecată.

În concluzie, s-a cerut

casarea sentinței și condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor

de comunicare de informații false, prevăzută de art. 168

1

C. pen. și

de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen., pentru ambele infracțiuni cu

aplicarea art. 41 alin. (2) din acela;i cod, precum și să se constate grațierea

pedepsei pentru a doua infracțiune, conform Legii nr. 543/2002.

- Prin motivele de recurs

formulate de partea civilă E.C., au fost invocate cazurile de casare prevăzute

în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

și 17 C. proc. pen.

În dezvoltarea primului

motiv, s-a susținut că, prin achitarea inculpatului pentru săvârșirea

infracțiunii de comunicare de informații false, s-a făcut o greșită aplicare a

legii penale, deoarece, în raport cu semnificația informațiilor cuprinse în

afirmațiile inculpatului, a fost realizată cerința esențială înscrisă în art. 168

1

C. pen., potrivit căreia este suficient ca fapta să fie de natură a aduce

atingere siguranței statului sau relațiilor internaționale ale României,

nefiind necesar ca asemenea efecte să se și producă.

În cadrul celui de al doilea

motiv de recurs, partea civilă E.C. a mai susținut că, datorită caracterului

determinat al faptelor ce i s-au imputat în public de către inculpat, fapta

acestuia trebuia încadrată în infracțiunea de calomnie prevăzută de art. 206 C.

pen., iar nu în aceea de insultă prevăzută de art. 205 C. pen.

În fine, printr-un ultim

motiv de recurs s-a susținut de E.C., că, față de modul vădit umilitor și

ofensator de a-l ridiculiza, în scopul de a-l expune disprețului colectiv și a

discredita instituția prezidențială, inculpatul i-a adus daune morale grave,

astfel că stabilirea cuantumului acestora, la numai 100 milioane de lei, nu

poate acoperi prejudiciul real suferit.

- Prin motivele de recurs

formulate de inculpat, au fost invocate cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 2 și 17

1

C. proc. pen. În dezvoltarea primului motiv

s-a susținut că sesizarea instanței s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor

legale referitoare la imunitatea parlamentară, deoarece nu s-a ținut seama că

inculpatul, obținând un nou mandat de senator, a dobândit o nouă imunitate

parlamentară, astfel că nu putea fi judecat decât după ridicarea acestei noi

imunități.

În dezvoltarea celui de al

doilea motiv s-a susținut că, din moment ce, pentru infracțiunea prevăzută de art.

238 alin. (1) C. pen., punerea în mișcare a acțiunii penale s-a făcut din

oficiu, față de prevederea de la art. 317 C. proc. pen., că „judecata se

mărginește la fapta și la persoana din actul de sesizare”, nu se justifică

introducerea în cauză a părții vătămate E.C., pentru a-și preciza poziția, în

raport cu abrogarea art. 238 C. pen., în sensul dacă înțelege să formuleze

plângere penală împotriva inculpatului.

S-a relevat că prin punerea

în discuție a aplicabilității dispozițiilor art. 286 C. proc. pen. și invitarea

părții vătămate pentru a preciza dacă formulează plângere penală pentru infracțiunea

de calomnie, judecătorii pot fi prezumați că s-au pronunțat anticipat asupra

modului de soluționare a cauzei.

S-a mai învederat că, din

moment ce ridicarea imunității parlamentare a inculpatului a fost cerută și

încuviințată pentru infracțiunea prevăzută de art. 238 C. pen., iar nu pentru

infracțiunea prevăzută de art. 206 C. pen., care are alt obiect juridic, decât

infracțiunea de ofensă adusă autorității, se impunea ca prima instanță să ia

act că E.C. a formulat plângere penală pentru săvârșirea infracțiunii de

calomnie, să constate că nu este legal sesizată cu judecarea acestei

infracțiuni și, în consecință, să dispună sesizarea Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție.

Din examinarea hotărârii

atacate, în raport cu criticile formulate prin motivele de casare invocate de

procuror, de partea civilă și de inculpat, se constată următoarele:

- Cu privire la legalitatea

sesizării instanței, în raport cu dobândirea de către inculpat, a unui nou

mandat de senator, după ridicarea imunității parlamentare avute în baza

mandatului anterior de membru al Parlamentului.

Sub acest aspect, este de

reținut că prin hotărârea nr. 7 din 23 martie 1999 (M. Of. nr. 124/25.03.1999),

Senatul României a autorizat trimiterea în judecată penală a senatorului T.C.V.,

în mai multe cauze, între care și în dosarele nr. 719/P/1997 și nr. 222/P/1998,

ale Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care au fost conexate,

făcând obiectul procesului de față.

Mai este de observat că, pe

baza acestei autorizări, inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată, prin

rechizitoriul din 11 august 1999, emis în dosarul nr. 719/P/1997 al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pentru săvârșirea infracțiunilor de

ofensă adusă autorității prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. și de

comunicare de informații false prevăzută de art. 168

1

C. pen.

În acest mod, au fost

respectate cerințele înscrise în art. 69 alin. (1) din Constituția în vigoare

atunci, prin care se prevedea că „deputatul sau senatorul nu poate fi reținut,

arestat, percheziționat sau trimis în judecată, penală sau contravențională,

fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa”.

Este adevărat că, durând mai

mult judecarea cauzei, aceasta a fost soluționată de Curtea Supremă de Justiție,

secția penală, abia prin sentința nr. 47 din 20 mai 2003, iar între timp, în

urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2000, inculpatul a dobândit un nou

mandat de senator.

Dar, din prevederea că deputatul

sau senatorul nu poate fi trimis în judecată fără încuviințarea Camerei din

care face parte, astfel cum era formulată prin art. 69 alin. (1) din

Constituția de atunci, nu rezultă că după consumarea momentului procesual al

trimiterii în judecată, continuarea judecării cauzei ar mai fi fost

condiționată de obținerea de alte autorizări, succesive, în ipoteza în care

acea persoană ar fi dobândit, între timp, un nou mandat de parlamentar.

De aceea, cât timp actul

procesual al trimiterii în judecată s-a realizat cu respectarea tuturor

condițiilor cerute de lege la momentul respectiv, instanța nu mai putea fi

împiedicată de a judeca, pe motiv că au intervenit schimbări cu privire la

calitatea de parlamentar a inculpatului, în sensul că datorită prelungirii

soluționării procesului, i-a expirat mandatul de parlamentar deținut și,

eventual, a fost învestit cu un nou mandat.

Dobândirea unui nou mandat

parlamentar, ulterior sesizării instanței, prin rechizitoriu, potrivit art. 264

C. proc. pen., nu putea impune repetarea procedurilor prevăzute în art. 69 alin.

(1) din Constituția de atunci și în art. 149 din Regulamentul Senatului, cât

timp instanța, conformându-se dispozițiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., a

verificat la prima înfățișare actul de sesizare și a constatat regularitatea

învestirii cu judecarea cauzei.

De altfel, prin Hotărârea nr.

11 din 13 martie 1997, a Senatului României, făcându-se referire la o altă

cauză, privind pe același inculpat, s-a decis că ridicarea imunității

parlamentare printr-o hotărâre a Senatului își „produce efectele, până la

soluționarea definitivă a proceselor penale respective”.

Pe de altă parte, nefiind

făcută în această privință nici o distincție în cadrul legii, nici judecătorul

nu poate distinge în raport cu împrejurarea dacă deputatul sau senatorul,

căruia i s-a ridicat imunitatea parlamentară, a dobândit ulterior, până la

judecarea definitivă a procesului penal în care este inculpat, un nou mandat în

Parlament.

Așa fiind, față de

caracterul definitiv și nesusceptibil de reexaminare a hotărârii de ridicare a

imunității parlamentare, se impune concluzia că situațiile ce se ivesc ulterior,

nu mai pot produce efecte, în sensul anulării actului de sesizare a instanței,

cu atât mai mult, cu cât fiecare ridicare de imunitate se referă la fapte

strict determinate ale parlamentarului, iar nu la persoana sa în ansamblu.

A institui cerința,

nereglementată prin lege, ca de fiecare dată, după dobândirea unui nou mandat,

să fie reluată procedura încuviințării trimiterii în judecată, ar însemna să se

admită implicit și posibilitatea respingerii demersului în acest sens, ceea ce

în principiu ar fi complet străin de spiritul protecției instituite, a cărei

finalitate nu poate fi decât garantarea independenței opiniilor politice

exprimate de deputați și senatori în exercitarea mandatului, așa cum se

prevedea la art. 70 alin. (1) din Constituția anterioară [art. 72 alin. (1) din

actuala Constituție], iar nu în alte scopuri.

Așadar, în condițiile în

care instanța competentă să judece, a fost sesizată cu stricta respectare a

dispozițiilor legale aplicabile, iar textul constituțional invocat nu

reglementează nici o împiedicare, decurgând din imunitatea parlamentară, pentru

continuarea judecății până la finalizarea procesului penal, prin pronunțarea

unei hotărâri definitive, este evident că schimbarea ulterioară din situația

parlamentarului nu poate determina repetarea procedurii, în vederea obținerii

unei noi încuviințări de trimitere în judecată.

Totodată, față de caracterul

procedural al textului constituțional în discuție, în lipsa unei norme exprese

nu s-ar putea considera că alegerile parlamentare ar duce la anularea de drept

a hotărârilor adoptate în această privință de Camerele Parlamentului anterior.

Prin urmare, motivul de casare

prin care inculpatul a invocat lipsa încuviințării pentru trimiterea în

judecată și continuarea procesului penal în raport cu calitatea de senator,

redobândită de el la alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000, este vădit

nefondat.

- Cu privire la introducerea

în cauză a părții vătămate E.C., în urma abrogării art. 238 C. pen., pentru

a-și preciza poziția în sensul dacă înțelege să formuleze plângere penală

împotriva inculpatului.

În adevăr, din încheierea de

la data de 11 iunie 2002 rezultă că prima instanță, ca urmare a abrogării art. 238

C. pen., prin O.U.G. nr. 58/2002, a pus în discuție aplicabilitatea

dispozițiilor art. 286 C. proc. pen., în sensul de a chema și întreba pe E.C.,

în calitate de parte vătămată, dacă înțelege să facă plângere împotriva inculpatului

pentru infracțiuni în cazul cărora punerea în mișcare a acțiunii penale se face

numai la plângere prealabilă.

Contrar celor susținute prin

motivul de casare invocat de inculpat, prin acest procedeu al primei instanțe

au fost respectate prevederile art. 286 C. proc. pen., potrivit cărora, dacă se

consideră că, într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală, fapta ar

urma să primească o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea

prealabilă, instanța „cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să

facă plângere pentru infracțiunea respectivă și, după caz, continuă sau

încetează procesul penal”.

Așa fiind și cum, la

termenul din 15 octombrie 2002, E.C. a precizat că, în raport cu conținutul

afirmațiilor neadevărate făcute la adresa sa, de către inculpat, i s-a adus

atingere onoarei și reputației, se plânge împotriva acestuia pentru săvârșirea

infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., constituindu-se,

totodată, parte civilă cu suma de un miliard de lei, nu se poate considera că

prima instanță a încălcat prevederile art. 317 C. proc. pen., referitoare la

obiectul judecății și nici că judecătorii din completul de judecată s-ar fi

pronunțat anticipat asupra modului de soluționare a cauzei, cum se pretinde

prin motivul invocat de inculpat.

- Cu privire la criticile

formulate prin motivele de casare invocate de procuror și partea civilă, în

legătură cu soluția de achitare a inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii

de comunicare de informații false prevăzută de art. 168

1

C. pen.

Potrivit art. 168

1

C. pen., infracțiunea de comunicare de informații false constă în „comunicarea

sau răspândirea, prin orice mijloace, de știri, date sau informații false ori

de documente falsificate, dacă fapta este de natură să aducă atingere

siguranței statului sau relațiilor internaționale ale României”.

Așa cum corect s-a relevat

prin considerentele sentinței, pentru existența laturii obiective a acestei

infracțiuni, atât în modalitatea săvârșirii prin comunicare, cât și în aceea a

răspândirii, este necesar să fie îndeplinită o cerință esențială, și anume, ca

activitățile întreprinse să fie de natură a aduce atingere siguranței statului

sau relațiilor internaționale ale României.

S-a motivat că o atare

cerință este îndeplinită, numai în măsura în care, prin importanța și

semnificația știrilor, datelor, informațiilor sau documentelor ori prin

amploarea ce a avut-o operațiunea de comunicare sau răspândire ori prin

reacțiile produse, pe plan intern sau internațional, această operațiune s-a repercutat

în mod real și efectiv asupra stabilității interne a statului sau a relațiilor

sale internaționale.

Reținând că inculpatul nu a

dovedit, prin probele ce s-au administrat, că afirmațiile ce le-a făcut despre E.C.,

ar fi reale, prima instanță a ajuns la concluzia că prin importanța și

semnificația lor, nu au produs reacții de amploare pe plan intern și

internațional și nici nu au fost de natură să aducă vreo atingere siguranței

statului sau relațiilor internaționale.

Mai este de observat că,

potrivit art. 70 din Constituția de atunci, deputații și senatorii nu pot fi

trași la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice

exprimate în exercitarea mandatului (art. 72 din actuala Constituție).

În raport cu această

prevedere constituțională, este de reținut că, în condițiile informațiilor și

zvonurilor ce circulau, a apariției unor articole în ziarul D. din 17

septembrie 1997 și în ziarul N. din 10 noiembrie 1997, prin care se făceau

referiri la modul vădit dezavantajos în care a fost achiziționată SC R. SA, de

către Concernul L.F. și a unor articole despre implicarea președintelui E.C.,

în contrabanda cu țigarete, atitudinea incisivă a inculpatului și-a găsit un

suport cel puțin emoțional, dacă nu și real, astfel că afirmațiile sale, chiar

depășind limitele unei atitudini politice normale și ale unei decențe ce

trebuia să și-o autoimpună în activitatea de orientare a conținutului

publicațiilor ce le conducea, este totuși explicabilă.

Pe de altă parte, din

examinarea conținutului concret al afirmațiilor considerate nocive prin actul

de sesizare, rezultă scopul vădit politic urmărit de inculpat, mai ales că a

avut unele temeiuri să considere credibile zvonurile privind oferirea unui

important comision de către firma franceză implicată în cumpărarea SC R. SA.

Examinarea articolelor

publicate în presă, la care se face referire prin motivele de casare formulate

de procuror și de partea civilă, nu justifică aprecierea că afirmațiile

inculpatului ar fi fost de natură să aducă atingere siguranței statului sau

relațiilor internaționale ale României.

În această privință,

explicațiile date de inculpat în cadrul Emisiunii F., realizată de I.M. în

seara zilei de 24 aprilie 1998, scot în evidență finalitatea eminamente

politică urmărită de el prin Memorandumul pe care l-a elaborat împreună cu mai

mulți parlamentari făcând parte din Partidul România Mare, ca și prin

articolele pe care le-a publicat, ceea ce a susținut și prin declarațiile date

în timpul urmăririi penale și în fața instanței.

Ca urmare, ținându-se seama

și de relatările martorilor la care s-a făcut referire prin considerentele

sentinței, se impune să se constate că aprecierea dată de prima instanță,

faptelor ce au făcut obiectul sesizării instanței, cu judecarea inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 168

1

C. pen., este

corectă, iar soluția de achitare, pronunțată în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., este justă.

- Cu privire la criticile

aduse sentinței, referitor la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea

de ofensă adusă autorității, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în

infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., precum și la

constatarea prescripției răspunderii penale pentru această din urmă infracțiune.

Sub acest aspect, este de

observat că, așa cum s-a subliniat prin sentință, dispozițiile art. 238 C. pen.

au fost abrogate prin O.U.G. nr. 58/2002 (M. Of. nr. 351/27.05.2002).

În raport cu abrogarea

textului de lege menționat, este evident că instanța era datoare să examineze

faptele reținute în raport cu conținutul altor dispoziții ale legii penale,

pentru a constata dacă nu este cazul ca acestea să fie încadrate într-o altă

infracțiune.

Sub acest aspect, prima

instanță a procedat corect.

Dar, evaluarea măsurii în

care faptele reținute erau susceptibile de a fi încadrate într-o altă

infracțiune, chiar dacă pentru acea infracțiune a intervenit prescripția

răspunderii penale, este greșită.

În adevăr, prin art. 205 alin.

(1) C. pen., privind infracțiunea de insultă, în care a fost schimbată

încadrarea juridică a faptelor în discuție, este încriminată „atingerea adusă

onoarei ori reputației unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice

alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură”.

Pe de altă parte, potrivit art.

206 alin. (1) C. pen., în care se susține, de procuror și de partea civilă, că

ar fi trebuit încadrate faptele respective, infracțiunea de calomnie constă în

„afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate

privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană

la o sancțiune penală, administrativă sau disciplinară, ori disprețului

public”.

Din analiza comparativă a

reglementării date celor două infracțiuni, prin textele de lege menționate,

rezultă conținutul diferit al acestora, actele pe care le încriminează nefiind

identice.

Ca urmare, se impune a se

reține că în conținutul infracțiunii complexe de ofensă adusă autorității

prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., ce a format obiectul sesizării

instanței, prin rechizitoriu, sunt incluse numai actele de „atingere adusă

onoarei”, ce corespund uneia din formele de săvârșire a infracțiunii de insultă

prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., în care prima instanță a schimbat

încadrarea juridică, iar nu și actele ce fac parte din conținutul infracțiunii

de calomnie prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen., care constau în afirmarea

sau imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană,

care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sancțiune ori

disprețului public.

Or, în aceste condiții,

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de ofensă adusă autorității,

prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracțiunea de calomnie prevăzută

de art. 206 alin. (1) C. pen., pentru care partea civilă E.C. a formulat

plângere penală, nu este posibilă în raport cu dispozițiile art. 317 C. proc.

pen., potrivit cărora „judecata se mărginește la fapta și la persoana arătată

în actul de sesizare a instanței”.

În adevăr, din moment ce

obiectul judecății l-au constituit, în limitele prevăzute de art. 238 alin. (1)

C. pen., faptele de atingere adusă onoarei părții civile, iar nu și cele de

afirmare sau imputare a unei fapte determinate, de natură a expune persoana

vizată, dacă acea faptă ar fi adevărată, unei sancțiuni sau disprețului public,

la care se referă art. 206 alin. (1) C. pen., nu putea fi schimbată încadrarea

juridică în infracțiunea de calomnie, deoarece instanța nu a fost sesizată,

prin rechizitoriu, cu actele încriminate prin acest din urmă text de lege și

nici nu s-a extins procesul penal în privința lor.

Pe de altă parte, mai este

de observat că partea civilă nu a formulat plângere penală pentru faptele de

„atingere adusă onoarei sale”, ce face obiectul infracțiunii complexe prevăzute

de art. 238 alin. (1) C. pen., care sunt susceptibile de a fi încadrate și în infracțiunea

de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., ci numai pentru faptele ce

constituie obiectul infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 alin. (1) C.

pen.

Cum, potrivit art. 205 alin.

(3) C. pen., pentru infracțiunea de insultă, acțiunea penală se pune în mișcare

la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar prin art. 284 alin. (1) C.

proc. pen. se prevede că „în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că

este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen

de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul”, se

impunea ca prima instanță să se conformeze dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b),

raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen. și să înceteze procesul penal, pentru

această infracțiune, datorită lipsei plângerii prealabile a persoanei vătămate.

Totodată, ca urmare a

aplicabilității dispozițiilor referitoare la încetarea procesului penal,

datorită lipsei plângerii prealabile, nu putea fi soluționată acțiunea civilă,

alăturată celei penale, cu privire la daunele morale pretinse de partea civilă

pentru prejudiciul ce i s-ar fi cauzat prin săvârșirea infracțiunii pentru care

nu a făcut plângere prealabilă.

În raport cu aceste

considerente, devine inutilă examinarea criticilor aduse sentinței, prin

motivele de casare formulate de procuror și de partea civilă, cu privire la

schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea prevăzută de art. 238 alin.

(1) C. pen., în infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.

În consecință,

constatându-se că sub aspectul menționat, sentința este supusă cazului de

casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. („instanța

nu a fost sesizată legal”), urmează ca în baza art. 385

15

pct. 2 lit.

b) C. proc. pen., să se dispună admiterea recursului declarat de inculpat, în

sensul încetării procesului penal pentru infracțiunea de insultă prevăzută de art.

205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2

lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen.

Totodată, ca urmare a

încetării procesului penal în temeiul menționat, pentru infracțiunea de insultă

prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., se va

dispune înlăturarea dispozițiilor de obligare a inculpatului la daune morale și

cheltuieli judiciare către partea civilă, precum și de obligare la cheltuieli

judiciare față de stat.

Constatându-se în același

timp, pentru argumentele enunțate, că motivele de casare invocate de procuror

și partea civilă nu sunt fondate, precum și că din examinarea cauzei, în

ansamblu, nu rezultă alte motive, susceptibile a fi luate în considerare din

oficiu, urmează ca aceste două recursuri, declarate de procuror și de partea

civilă, să fie respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

inculpatul T.C.V., împotriva sentinței nr. 47 din 20 mai 2003 a Curții Supreme

de Justiție, secția penală.

Casează sentința atacată,

numai cu privire la temeiul încetării procesului penal și la obligarea

inculpatului să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale și cheltuieli

judiciare.

Schimbă temeiul încetării

procesului penal, din art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C.

proc. pen., în art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C. proc.

pen., cu referire la art. 284 alin. (1) din același cod, iar în baza acestor

din urmă texte de lege, încetează procesul penal față de inculpatul T.C.V.,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen.

Înlătură dispozițiile de

obligare a inculpatului la daune morale și cheltuieli judiciare către partea

civilă E.C., precum și de obligare să plătească cheltuieli judiciare statului.

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate, împotriva aceleiași sentințe, de Parchetul de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție și de partea civilă E.C.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 ianuarie 2005.