ÎCCJ, Decizia nr. 142/2004

Asupra recursurilor de față.

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 10 decembrie 1999, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată, pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen.

S-a reținut că inculpatul T.C.V. a redactat un Memorandum, pe care l-a citit în cadrul unei conferințe de presă, organizată de Partidul R.N.M., la data de 24 aprilie 1998, iar, ulterior, l-a și publicat, în revista R.N.M. din 1 mai 1998, conținutul acestuia ajungând, astfel, la cunoștință publică.

În cuprinsul acestui memorandum, inculpatul T.C.V. a făcut afirmații denigratoare la adresa părții vătămate Z.P., consilier prezidențial în acea perioadă, imputându-i că ar avea legături cu lumea interlopă, de la care ar fi primit sume mari de bani, precum și că, potrivit mărturisirilor unui important om de afaceri, ar fi încasat, numai în legătură cu privatizarea Combinatului de ciment R.C.M., suma de 5 milioane dolari SUA, în două valize, din care o parte a dat-o mai departe.

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin sentința nr. 54 din 10 decembrie 2002, a reținut aceeași situație de fapt și, făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen., cu referire la art. 18

1

C. pen., a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În baza art. 91 lit. c) C. pen., s-a aplicat inculpatului sancțiunea cu caracter administrativ, amenda în sumă de 1.000.000 lei.

Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile Z.P. suma de 250.000.000 lei, reprezentând daune morale.

S-a reținut, prin sentință, pe baza materialului probator administrat, că inculpatul a dat citire Memorandumului la conferința de presă din 24 aprilie 1998, după care l-a publicat în revista R.N.M. din 1 mai 1998, afirmând pe această cale, în public, între altele, că, potrivit mărturiei unui important om de afaceri, consilierul prezidențial Z.P. ar fi primit suma de 5 milioane de dolari, pentru privatizarea ilegală a Combinatului de ciment R.C.M., o parte din bani dându-i altor persoane.

S-a motivat că inculpatul, care nu a contestat că a făcut publicitate Memorandumului, nu a reușit să dovedească veridicitatea afirmațiilor și imputărilor din cuprinsul acelui document, deoarece nici unul dintre martorii ascultați la cererea sa nu a declarat că ar cunoaște date certe în această privință, ci au relatat că au luat cunoștință de asemenea lucruri, doar din zvonurile ce se vehiculau sau de la persoane pe care nu le-au putut identifica.

Conchizându-se, s-a arătat că această faptă a inculpatului constituie latura obiectivă a infracțiunii de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen.

S-a relevat, însă, că, în raport cu împrejurările concrete în care au fost făcute afirmațiile denigratoare și de scopul preponderent politic urmărit de inculpat, se poate aprecia că atingerea adusă demnității persoanei vătămate este minimă, astfel că se impune concluzia că fapta săvârșită de el, fiind lipsită în mod vădit de importanță în accepțiunea prevederilor art. 18

1

C. pen., nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Cu privire la cererea de despăgubiri, s-a învederat că, din probe, rezultă că partea vătămată, cadru universitar, a suferit daune morale, apreciate, prin echivalență, la 250.000.000 lei, deoarece, prin imputările ce i s-au adus public, a fost supusă la tensiuni și suspiciuni de natură a-i afecta prestigiul, corespunzând funcțiilor deținute în învățământ și în aparatul administrației prezidențiale.

Împotriva sentinței, au declarat recurs, atât partea civilă, cât și inculpatul.

- Prin motivele de recurs, formulate de partea civilă Z.P., este invocat cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen., susținându-se că nu era cazul să se aplice dispozițiile art. 18

1

C. pen., deoarece, afirmațiile defăimătoare făcute pe nedrept la adresa sa și imputările ce i s-au adus public de inculpat, i-au produs o stare de suferință deosebită și au fost stânjenitoare pentru familie, astfel că fapta reținută nu poate fi considerată lipsită în mod vădit de importanță și nici că nu ar prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, s-a susținut că, în raport cu gravele atingeri aduse prestigiului, demnității și reputației părții vătămate prin fapta săvârșită, se impunea ca inculpatul să fie obligat la daune morale în sumă de 450.000.000 lei, cât s-a solicitat prin plângere, iar nu doar în cuantum de 250.000.000 lei, ce s-a stabilit de prima instanță.

- La rândul său, inculpatul T.C.V., invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385 alin. (1) pct. 2 și în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen., a formulat două motive de recurs.

Prin unul din motive, inculpatul a susținut că instanța nu a fost sesizată legal, fiind încălcate dispozițiile art. 69 din Constituție și ale art. 169 din Regulamentul Senatului, conform cărora deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată penală, fără încuviințarea Camerei din care face parte.

În acest sens, făcându-se referire la decizia Curții Constituționale nr. 63 din 2 aprilie 1997, dată în aplicarea dispozițiilor menționate, prin care s-a considerat că „odată cu încetarea mandatului, încetează și imunitatea a cărei protecție o asigură”, iar „unui nou mandat îi corespunde o nouă imunitate, ceea ce ar presupune ridicarea ei potrivit dispozițiilor regulamentare și nu constatarea ridicării imunității într-un mandat anterior”, s-a susținut că sesizarea instanței nu are valabilitate, câtă vreme nu a fost ridicată imunitatea dobândită între timp, prin noul mandat în Parlament. S-a mai relevat, prin acest motiv de casare, că au fost încălcate și dispozițiile art. 70 din Constituție, prin care se prevede că deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, cum este și memorandumul la care inculpatul s-a referit, deoarece acesta exprimă opinia politică a celor 27 parlamentari care l-au semnat.

- Prin cel de al doilea motiv de casare, inculpatul a susținut că reținerea faptei de calomnie în sarcina sa este consecința greșitei aplicări a legii, deoarece a dovedit, prin articolele din ziare pe care le-a prezentat, precum și prin martorii audiați, că afirmațiile ce le-a făcut, în cadrul conferinței de presă și prin memorandum, sunt pe deplin justificate.

S-a făcut referire, în acest sens, la unele articole publicate în ziarele D.A. din 17 septembrie 1997, C.N. din 19 august 2003, A.L. din 18 august 2003 și G.L. din 22 august 2003, precum și la declarațiile martorilor M.A., D.B.A. și D.D.Z., învederându-se că acestea se coroborează cu poziția adoptată constant în Parlament și prin articolele publicate în presă de către inculpat, din care rezultă că el nu a urmărit decât să combată orice tendință spre corupție și să asigure promovarea unui climat de cinste în activitatea tuturor autorităților din România.

În concluzie, inculpatul a solicitat să se constate că nu poate fi reținută nici o infracțiune în sarcina sa, iar, pe cale de consecință să fie achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și să se dispună respingerea cererii de despăgubiri, formulată de partea vătămată, ca fiind lipsită de temei.

Din examinarea hotărârii atacate, în raport cu criticile ce i s-au adus, prin motivele de casare invocate de inculpat și de partea civilă, se constată următoarele:

- Cu privire la legalitatea sesizării instanței, în raport cu dobândirea de către inculpat a unui nou mandat de senator, după ridicarea imunității parlamentare avute în baza mandatului anterior de membru al Parlamentului

Sub acest aspect, este de reținut că, prin hotărârea nr. 7 din 23 martie 1999, publicată în M. Of., Partea I, nr. 124 din 25 martie 1999, Senatul României a autorizat trimiterea în judecată penală a senatorului T.C.V., în mai multe cauze, între care și în dosarul nr. 226/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ce face obiectul procesului de față (dosar urmărire penală).

Mai este de observat că, pe baza acestei autorizări, inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată, prin rechizitoriul din 10 decembrie 1999, emis în dosarul nr. 226/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii calomnie, prevăzută de art. 206 alin. (1) C. pen.

În acest mod, au fost respectate cerințele înscrise în art. 69 alin. (1) din Constituția în vigoare atunci, prin care se prevedea că „deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată, penală sau contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa”.

Este adevărat că, durând mai mult judecarea cauzei, aceasta a fost soluționată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, abia prin sentința nr. 57 din 10 decembrie 2002, iar, între timp, în urma alegerilor parlamentare din noiembrie 2000, inculpatul a dobândit un nou mandat de senator.

Dar, din prevederea că deputatul sau senatorul nu poate fi trimis în judecată fără încuviințarea Camerei din care face parte, astfel cum era formulată prin art. 69 alin. (1) din Constituția de atunci, nu rezultă că după consumarea momentului procesual al trimiterii în judecată, continuarea judecării cauzei ar mai fi condiționată de obținerea de alte autorizări succesive, în ipoteza în care acea persoană ar accede, între timp, la un nou mandat de parlamentar.

De aceea, cât timp actul procesual al trimiterii în judecată s-a realizat cu respectarea tuturor condițiilor cerute de lege la momentul respectiv, instanța nu mai putea fi împiedicată de a judeca, pe motiv că au intervenit schimbări cu privire la calitatea de parlamentar a inculpatului, în sensul că, datorită prelungirii soluționării procesului, i-a expirat mandatul de parlamentar deținut și, eventual, a fost învestit cu un nou mandat.

Dobândirea unui nou mandat parlamentar, ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu, potrivit art. 264 din C. proc. pen., nu putea impune repetarea procedurilor prevăzute în art. 69 alin. (1) din Constituția de atunci și în art. 149 din Regulamentul Senatului, cât timp instanța, conformându-se dispozițiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., a verificat la prima înfățișare actul de sesizare și a constatat regularitatea învestirii cu judecarea cauzei.

De altfel, prin Hotărârea nr. 11 din 13 martie 1997 a Senatului României, făcându-se referire la o altă cauză, privind pe același inculpat, s-a decis că ridicarea imunității parlamentare printr-o hotărâre a Senatului își „produce efectele până la soluționarea definitivă a proceselor penale respective”.

Pe de altă parte, nefiind făcută în această privință nici o distincție în cadrul legii, nici judecătorul nu poate distinge, în raport cu împrejurarea dacă deputatul sau senatorul, căruia i s-a ridicat imunitatea parlamentară, a dobândit ulterior, până la judecarea definitivă a procesului penal în care este inculpat, un nou mandat în Parlament.

Așa fiind, față de caracterul definitiv și nesusceptibil de reexaminare a hotărârii de ridicare a imunității parlamentare, se impune concluzia că situațiile ce se pot ivi ulterior nu mai pot produce efecte, în sensul anulării actului de sesizare a instanței, cu atât mai mult cu cât fiecare ridicare de imunitate se referă la fapte strict determinate ale parlamentarului, iar nu la persoana sa în ansamblu.

A institui cerința, nereglementată prin lege, ca de fiecare dată, după dobândirea unui nou mandat, să fie reluată procedura încuviințării trimiterii în judecată, ar însemna să se admită, implicit, și posibilitatea respingerii demersului în acest sens, ceea ce, în principiu, ar fi complet străin de spiritul protecției instituite, a cărei finalitate nu poate fi decât garantarea independenței opiniilor politice exprimate de deputați și senatori în exercitarea mandatului, așa cum se prevedea la art. 70 alin. (1) din Constituția anterioară

[

art. 72 alin. (1) din actuala Constituție], iar nu în alte scopuri.

Așadar, în condițiile în care instanța competentă să judece a fost sesizată cu stricta respectare a dispozițiilor legale aplicabile, iar textul constituțional invocat nu reglementează nici o împiedicare, decurgând din imunitatea parlamentară, pentru continuarea judecății până la finalizarea procesului penal, prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este evident că schimbarea ulterioară din situația parlamentarului nu poate determina repetarea procedurii, în vederea obținerii unei noi încuviințări de trimitere în judecată.

Totodată, față de caracterul procedural al textului constituțional în discuție, în lipsa unei norme exprese, nu s-ar putea considera că alegerile parlamentare ar duce la anularea de drept a hotărârilor adoptate în această privință de Camerele Parlamentului anterior.

Prin urmare, motivul de casare prin care s-a invocat lipsa încuviințării pentru trimiterea în judecată și continuarea procesului penal, în raport cu calitatea de senator, redobândită de inculpat la alegerile parlamentare din 26 noiembrie 2000, este vădit nefondat.

- Cu privire la reținerea faptei de calomnie, pentru care s-a dispus achitarea, pe motiv că aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni

Sub acest aspect, este de observat că inculpatul a susținut că a făcut afirmațiile imputate la modul dubitativ și că nu a urmărit prin acestea să defăimeze sau să expună pe partea vătămată vreunei măsuri ori disprețului public. A învederat, în acest sens, că a preluat afirmațiile, la care s-a referit în Memorandum și în săptămânalul „R.N.M.”, de la persoane ce le considera informate în domeniul respectiv, precum și din materialele apărute în alte publicații, iar scopul ce l-a urmărit a fost în exclusivitate politic și de combatere a corupției în activitatea de privatizare a societăților comerciale cu capital de stat (dosar instanță).

Este semnificativ că, prin declarațiile pe care le-au făcut în fața instanței, deputații M.A., D.B.A., C.C. și M.S. au confirmat susținerile inculpatului (dosar primă instanță), iar martorul Z.D.D. a relevat că i-a adus la cunoștință inculpatului, în scopul ca acesta să ia poziție prin mijloacele specifice pe care le putea folosi, faptul că a aflat, în calitatea sa de șef al biroului industrie din cadrul S.R.I., că se discuta de către oameni de afaceri, că firma franceză L.F. era dispusă să ofere un comision de 10 milioane dolari pentru privatizarea R.C.M., precum și că se vehicula ideea că de acest comision ar fi beneficiat și partea vătămată Z.P.

Mai mult, din extrasele prezentate în timpul urmăririi penale și în fața instanței, rezultă că în mai multe ziare, între care A.L., C.L., P.L. și G.L., au fost publicate articole cu conținut similar dezvăluirilor făcute prin Memorandum și articolele ce au apărut sub semnătura sau cu acceptarea inculpatului în săptămânalul „R.N.M.”.

Or, în raport cu aceste probe, este evident că scopul urmărit de inculpat, prin afirmațiile făcute, referitor la partea vătămată, a fost exclusiv politic, precum și că a avut temeiuri ce l-au determinat să considere că era credibil zvonul, privind oferirea comisionului de către firma franceză implicată în cumpărarea SC R.C.M.

În aceste condiții, redactarea și citirea Memorandumului la conferința de presă organizată de Partidul R.N.M., la data de 24 aprilie 1998, precum și publicarea lui ulterioară, în revista R.N.M. din 1 mai 1998, a constituit, în concepția inculpatului, un semnal de alarmă necesar pentru combaterea relațiilor necontrolate, dintre firmele interesate și factorii ce puteau influența luarea deciziilor, în cadrul acțiunii de privatizare a unor sectoare economice importante.

Zvonurile ce circulau cu insistență în acea perioadă și, mai ales, numeroasele articole din diferite cotidiene, care alimentau ideea că unele persoane ce ocupau funcții importante în stat obțineau, datorită influențelor ce le exercitau, comisioane consistente cu ocazia privatizării marilor societăți comerciale cu capital de stat, l-au determinat pe inculpat ca, în calitatea sa de senator, de fondator și președinte al unui partid politic parlamentar, precum și de membru al Uniunii Parlamentare a Consiliului Europei, să se considere îndreptățit să aibă inițiativa de a elabora și face public un memorandum destinat demascării și eradicării corupției din acel domeniu.

Este semnificativ că, din cuprinsul Memorandumului, act eminamente politic, rezultă că, împreună cu alți parlamentari și oameni politici, inculpatul a urmărit să atragă atenția opiniei publice interne și organismelor internaționale asupra pericolelor la care era expusă țara noastră în acea perioadă, prin înstrăinarea din interese meschine, în scopul obținerii de avantaje necuvenite, a unor obiective economice de importanță majoră.

Mai este relevant că Memorandumul, constituit într-un protest politico-social, cu privire la anumite stări de lucruri din România, a fost adresat Parlamentului European, Uniunii Europei Occidentale, N.A.T.O., Consiliului Uniunii Europene, Comisiei Europene, Curții de Justiție a Comunității Europene și Mediatorului European (dosar urmărire penală).

Or, chiar însuși faptul că Memorandumul a fost trimis unor organisme internaționale de mare prestigiu, demonstrează că inculpatul nu a urmărit decât să atragă atenția asupra pericolelor la care era expusă economia românească, între care referirile la consilierul prezidențial Z.P. constituiau doar un aspect.

De aceea, câtă vreme existau zvonuri în acest sens, confirmate de oameni politici și ofițeri S.R.I., precum și de frecvente referiri în ziare, la pretinsul comision încasat de consilierul prezidențial Z.P., inițiativa inculpatului, în calitate de parlamentar și director de ziar, de a elabora, împreună cu alți parlamentari, Memorandumul și a-i asigura publicitatea în modul arătat, nu poate constitui decât o formă de protest politic nesusceptibil a fi considerat act de calomnie.Ca urmare, atitudinea inculpatului a constituit o reacție firească pentru un om politic de formația sa, în scopul combaterii actelor de corupție, cu privire la care existau nu numai zvonuri, ci și bănuieli întemeiate pe numeroase semnalări apărute în presa scrisă, precum și pe relatările unor persoane ce treceau drept informate.

În atare situație, se impunea ca prima instanță să constate că „imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim”, în accepțiunea prevederilor art. 207 C. pen., iar nu în scopul de a expune persoana vizată disprețului public ori unor măsuri pentru fapte despre care inculpatul ar fi știut că aceasta nu le-a comis.

Sub acest aspect, trebuia observat că atitudinea inculpatului era întemeiată pe prevederile art. 30 alin. (1) din Constituția României, potrivit cărora libertatea de exprimare a gândurilor și a opiniilor prin mijloace de comunicare în public sunt inviolabile, iar aceste prevederi corespund principiului libertății de exprimare, instituit prin art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Mai mult, activitatea inculpatului de a elabora și da publicității un act eminamente politic, cum este Memorandumul, care a fost semnat și de alți parlamentari, este în concordanță cu dispozițiile art. 70 (în prezent art. 72) din Constituția României, prin care se prevede că „deputații și senatorii nu pot fi trași la răspundere juridică pentru (…) opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”.

Or, din moment ce elaborarea și darea publicității a Memorandumului au constituit o modalitate prin care inculpatul și-a exprimat, alături de alți parlamentari, o anumită opinie politică în calitatea sa de senator în exercițiul mandatului, nu se justifică soluția primei instanțe de achitare a inculpatului, doar pe motiv că ar fi aplicabile dispozițiile art. 18

1

C. pen., datorită împrejurării că fapta săvârșită, prin conținutul ei concret, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Așa fiind, se impunea să se constate că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute în art. 19 alin. (2) pct. 1 lit. a) și b) C. pen., referitoare la latura subiectivă, sub forma intenției directe sau indirecte, astfel că, sub acest aspect, fapta inculpatului, constând într-o acțiune cu caracter politic, ce nu poate fi asimilată, ca scop, cu actele specifice de calomnie, nu întrunește elementele constitutive ale acestei infracțiuni și nici ale vreunei alte infracțiuni.

Ca urmare, nejustificându-se soluția de achitare a inculpatului, în temeiul art. 18

1

C. pen., se impune ca achitarea să fie dispusă în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Ca efect al acestei soluții de achitare, în raport cu dispozițiile art. 14, cu referire la art. 15 C. proc. pen., din care rezultă că acțiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în vederea reparării juste și integrale a pagubelor cauzate părții vătămate prin infracțiune, se constată că nu mai există temei pentru admiterea cererii părții civile de a i se acorda daune morale.

În adevăr, din moment ce admisibilitatea acțiunii civile în procesul penal este condiționată de existența unei infracțiuni, iar faptei inculpatului îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie ce i s-a imputat, deoarece, el a acționat, în exercitarea mandatului ce i se încredințase, pentru apărarea unui interes legitim, se apreciază că, în mod greșit, s-a dispus obligarea lui la plata sumei de 250.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

Față de aceste considerente, care impun schimbarea temeiului achitării inculpatului, în sensul ca aceasta să fie dispusă în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., precum și exonerarea sa de obligația de a plăti despăgubiri, a devenit inutilă examinarea motivelor de casare formulate de partea civilă, prin care se cere aplicarea unei sancțiuni penale, iar nu administrative, precum și majorarea cuantumului daunelor morale acordate.

În consecință, constatându-se că motivul de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc. pen., este fondat, urmează a se admite recursul declarat de inculpat, a se casa sentința, cu privire la temeiul achitării și la obligarea sa la daune morale și a se dispune achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., precum și înlăturarea obligării la despăgubiri, cu titlu de daune morale.

De asemenea, constatându-se că, față de motivele ce au determinat admiterea recursului inculpatului, recursul părții civile a devenit nefondat, urmează ca acest recurs să fie respins, cu obligarea părții civile la plata către stat a cheltuielilor judiciare efectuate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Admite recursul declarat de inculpatul T.C.V., împotriva sentinței nr. 57 din 10 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Casează hotărârea atacată, cu privire la temeiul achitării inculpatului, pentru infracțiunea de calomnie și la obligarea acestuia să plătească părții civile daune morale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul T.C.V., pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen., iar, ca urmare, înlătură amenda administrativă de 1.000.000 lei, ce i s-a aplicat conform art. 91 lit. c) C. pen.

Înlătură dispoziția de obligare a inculpatului să plătească părții civile Z.P. suma de 250.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

II. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă Z.P., împotriva aceleiași sentințe.

Obligă pe partea civilă să plătească statului suma de 500.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi, 26 aprilie 2004.