ÎCCJ, Decizia nr. 102/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 611 din 24 octombrie 2000, Tribunalul Cluj, secția penală, a condamnat pe inculpatul

C.V. la 1 an închisoare, pentru participație improprie la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută de art. 31 alin. (2), raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., suspendând condiționat executarea pedepsei, pe durată termenului de încercare de 3 ani.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe același inculpat pentru folosirea cu rea credință a creditului societății, prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 215

1

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că inculpatul este acționar al SC I.I.P. SA, deținând 98% din capitalul social al acesteia. Totodată, acesta îndeplinește și funcția de administrator al societății comerciale menționate.

Această societate comercială are ca obiect principal de activitate comerțul cu ridicata a combustibililor solizi, lichizi și gazoși, precum și a produselor derivate, desfășurând activitatea comercială prin două stații.

Cu privire la activitatea comercială efectiv desfășurată, angajații celor două stații întocmeau zilnic rapoarte de gestiune.

Din declarațiile martorilor ascultați în cauză și rapoartele de gestiune examinate, a rezultat că inculpatul se prezenta zilnic la punctele de vânzare, iar uneori de mai multe ori pe zi și lua diferite sume de bani din încasările zilnice, fără a întocmi nici un document justificativ.

La data de 19 ianuarie 1998, inculpatul a luat un împrumut, în nume personal, de la numitul T.I., în sumă de 90.000.000 lei. Pentru rambursarea acestui împrumut, inculpatul a dat dispoziție vânzătorilor de la pompe să înmâneze împrumutătorului, din încasările provenite din vânzările zilnice, diferite sume de bani.

Toate aceste sume, evidențiate în rapoartele de gestiune predate contabilului societății, erau înregistrate de acesta din urmă în contul „avansuri de trezorerie”. Sumele nedecontate de inculpat erau înscrise în balanța lunară, prezentată acestuia pentru semnare.

În apărare, inculpatul a susținut că toate aceste sume reprezentau restituiri din fondurile bănești cu care a creditat societatea. Apărarea nu este confirmată de evidențele contabile ale societății, din care nu rezultă nici o sumă depusă cu acest titlu. Din declarațiile martorilor a rezultat, însă, că inculpatul obișnuia să achite, din bani personali, unele datorii ale societății.

Ca atare, instanța a reținut că, potrivit probatoriului administrat, inculpatul nu a folosit creditul societății în scop personal ci în interesul societății comerciale al cărei administrator era și, în consecință, fapta sa nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, privind societățile comerciale.

Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că nu s-a dovedit însușirea sau traficarea de bunuri sau alte valori ale societății pe care o administrează, așa încât a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de delapidare, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, în infracțiunea prevăzută de art. 266 alin. (2) din Legea nr. .31/1990 și, pentru considerentele arătate, a dispus achitarea acestuia.

Prin actul de sesizare al instanței de judecată s-a mai reținut că, în scopul justificării sumei de 875.000.000 lei, din suma totală de 1.397.000.000 lei, delapidată anterior, în modul arătat, inculpatul a falsificat un contract de vânzare-cumpărare, încheiat între societatea comercială menționată și martorul V.B., având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 17,5 ha teren agricol, pe care apoi l-a înregistrat în evidența contabilă.

Cu referire la acest contract, instanța de fond a reținut că, chiar dacă martorul nu a semnat contractul, această împrejurare nu a produs nici o consecință, deoarece actul juridic consemnat în înscrisul amintit este unul real, în sensul că vânzătorul a înstrăinat inculpatului terenul în discuție, pentru prețul înscris în act, preț ce a fost achitat integral la momentul redactării înscrisului.

Instanța de fond a mai reținut că, în cursul lunii iunie 1998, Garda Financiară a efectuat un control la societatea comercială administrată de inculpat și a constatat că acesta a decontat un număr de 2.121 de cupoane agricole, a căror proveniență nu a putut fi justificată.

În vederea încasării valorii acestor cupoane, inculpatul a dispus să se întocmească în fals rapoarte de gestiune și facturi fiscale către persoane fizice, fără indicarea numelui acestora, care au fost depuse la bancă.

Pentru a justifica o parte din plusul de cupoane agricole, achiziționate de inculpat și depuse la societate, acesta a dispus întocmirea în fals a două facturi fiscale către SC N.O. SRL și, respectiv, SC A.C.I. SRL, consemnând livrarea de produse petroliere și efectuarea plății, prin remitere de cupoane agricole.

Instanța de fond a apreciat că faptele descrise întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a dispus condamnarea acestuia la 1 an închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, pentru participație improprie la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, fără a se dispune, însă, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj și inculpatul C.V.

Prin apelul declarat în cauză, procurorul a susținut că hotărârea atacată este criticabilă, sub aspectul greșitei încadrări juridice date faptei comise de inculpat, precum și în ceea ce privește greșita achitare a acestuia pentru infracțiunea de delapidare. Totodată, hotărârea atacată este criticabilă și sub aspectul modalității de executare a pedepsei aplicate, pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Invocând lipsa intenției, inculpatul a solicitat achitarea și pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Curtea de Apel Cluj, secția penală, prin decizia penală nr. 223 din 26 iunie 2001, a admis apelul declarat de procuror și, rejudecând cauza, a condamnat pe inculpat la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea, în concurs, a infracțiunilor prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 și de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Totodată, în baza art. 81 C. pen., a suspendat condiționat executarea pedepsei, pe durata termenului de încercare de 4 ani.

Prin aceeași decizie, apelul declarat de inculpat, împotriva aceleași sentințe, a fost respins, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că situația de fapt stabilită prin actul de sesizare al instanței este confirmată de probatoriul administrat în cauză.

S-a mai reținut că inculpatul nu are calitatea de funcționar, în sensul dispozițiilor art. 147 C. pen., așa încât nu se poate reține încadrarea juridică dată prin rechizitoriu faptelor inculpatului.

La individualizarea pedepselor, instanța de apel a avut în vedere împrejurarea că prejudiciul a fost recuperat integral, precum și persoana inculpatului, care nu are antecedente penale.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, solicitând reaprecierea probelor și achitarea sa.

Prin decizia nr. 3505 din 4 iulie 2002, secția penală a Curții Supreme de Justiție a admis recursul declarat de inculpat, a casat hotărârile atacate și, rejudecând cauza:

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.V., pentru infracțiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a achitat pe inculpat, pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen., cu privire la contractul încheiat cu V.B.;

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b

1

) C. proc. pen. și art. 18

1

C. pen., a achitat pe același inculpat, pentru infracțiunea prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 31 alin. (2) C. pen., cu privire la cupoanele agricole.

Conform art. 91 C. pen., a aplicat inculpatului C.V. amenda administrativă de 1.000.000 lei.

În motivarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că actele dosarului trebuiau analizate în cadrul legislativ, determinat de Legea nr. 31/1990.

În speță, societatea administrată de inculpat, fiind societate pe acțiuni, capitalul social este împărțit în acțiuni, iar obligațiile sociale ale acesteia sunt garantate cu patrimoniul social, acționarii răspunzând numai în limita aportului lor.

Ca atare, în acest cadru legislativ, activitățile comerciale efectiv întreprinse de inculpat trebuiau analizate în dubla sa calitate de acționar, deținând 98% din capitalul social și de administrator al societății comerciale.

Or, din actele dosarului, a rezultat că, atât la urmărirea penală cât și pe timpul cercetării judecătorești, fie s-a ignorat, fie s-au apreciat eronat dispozițiile legale, în raport cu specificul societății comerciale administrate de inculpat, ca societate pe acțiuni și unde el a adus un aport personal aproape total de 98%, care reprezintă, valoric, peste 5 miliarde de lei și, din care, 875 milioane lei reprezintă contravaloarea terenului de 270.920 metri pătrați, cumpărat cu act autentic de la martorul V.B.

Față de aceste date și acte ale cauzei, se poate susține că inculpatul s-a autodelapidat, cu suma reținută prin actul de sesizare al instanței, ceea ce este lipsit de logică și contrar faptelor inculpatului.

Așa fiind, aceste construcții juridice teoretice nu pot fi admise, în realitate, neexistând în materialitatea lor, nici activitatea infracțională prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 și nici cea prevăzută de art. 290 C. pen., în raport de contractul real și legal, încheiat de inculpat cu martorul V.B., ci doar nereguli de evidență contabilă, dar nu de natură penală.

Ca atare, concluzia la care a ajuns instanța de apel este eronată și nejustificată, atât în fapt cât și în drept.

Cu privire la livrările de motorină, pe care societatea administrată de inculpat le-a efectuat în perioada martie-august 1998, în schimbul cupoanelor agricole și despre care, act sau fals material din lanțul infracțiunii continuate de fals, în înscrisuri sub semnătură privată, sub forma participației improprii, cele două instanțe au confirmat rechizitoriul, în sensul reținerii vinovăției penale a acestuia, potrivit art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 31 alin. (2) C. pen., se constată că această apreciere este nejustificată.

Astfel, pe de o parte, actul avut la bază, și anume, procesul verbal întocmit de Garda Financiară, privește numai o perioadă de două luni, respectiv perioada martie și aprilie 1998 și nu perioada martie-august 1998, cum eronat s-a reținut în rechizitoriu.

Pe de altă parte, această operație comercială este prevăzută în obiectul de activitate al societății comerciale administrate de inculpat.

În fine, comparând procesul verbal al Gărzii Financiare cu rapoartele zilnice ale societății comerciale, aferente perioadei de 2 luni, rezultă o diferență în plus de numai 381 cupoane agricole.

Ca atare, acest fapt material de modificare a unor documente contabile privind vânzările de motorină în schimbul unor cupoane agricole și care nu se justifică în limita susmenționată, precum și neregulile de înregistrare în evidența contabilă a două facturi, fără a exista vreo pagubă, se apreciază că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

S-a susținut că, ignorând deficiențele majore ale materialului probator, instanțele au comis o gravă eroare de fapt, când au dispus achitarea inculpatului.

Astfel, din interpretarea dispozițiilor art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, cu referire la prevederile art. 345 alin. (2), art. 65 alin. (1) și art. 66 alin. (1) C. proc. pen., rezultă că achitarea pentru această infracțiune este condiționată de dovedirea, fără echivoc, a inexistenței faptei.

Pentru stabilirea cu certitudine a existenței faptei și elementului material al infracțiunii, prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, trebuia administrate toate probele necesare.

În acest sens, se impune completarea probatoriului, prin efectuarea unei expertize judiciar-contabile, prin care să se clarifice caracterul licit sau ilicit al acțiunilor inculpatului, natura și funcționarea contului 542, precum și existența sau inexistența unui prejudiciu.

Pe de altă parte, necesitatea efectuării unei expertize se impune pentru a stabili cu exactitate livrările de combustibil pe care societatea comercială administrată de inculpat le-a efectuat, pe bază de cupoane agricole, pentru înlăturarea oricărui dubiu privind perioada vizată și numărul acestora, elemente esențiale în analiza existenței sau inexistenței infracțiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată.

De altfel, chiar inculpatul, declarând recurs, a motivat calea de atac ordinară exercitată, inclusiv prin aceea că cercetarea penală este incompletă, impunându-se lămurirea acelorași aspecte de către un expert contabil.

În consecință, a susținut procurorul general, urmărirea penală nu este completă, impunându-se refacerea acesteia, prin restituirea cauzei la organul de urmărire penală, completarea ei de către instanța de judecată nefiind posibilă decât cu mare întârziere.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și restituirea cauzei la procuror.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanțele au stabilit situația de fapt, prin administrarea de probe. În raport de probele administrate, instanța a confirmat prezumția de nevinovăție, cu referire la infracțiunile prevăzute de art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și art. 290 C. pen. și s-a înlocuit răspunderea penală, aplicându-se o sancțiune cu caracter administrativ, constatând că fapta nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni, cu referire la infracțiunea prevăzută de art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 31 alin. (2) C. pen., privitoare la cupoanele agricole.

Or, cazul de casare invocat, prin recursul în anulare, implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe, și anume: să se fi comis o eroare în stabilirea faptelor și această eroare să fie gravă.

Eroarea în stabilirea faptelor trebuie să fie evidentă, în sensul că situația de fapt, în raport de probele administrate, este alta decât cea reținută de instanță, cerință care nu se constată a fi îndeplinită.

Necesitatea administrării de noi probe, invocată de procurorul general, în raport de care s-ar schimba eventual situația de fapt, nu constituie o eroare de fapt, în sensul prevăzut de textul invocat în calea extraordinară de atac.

Cu alte cuvinte, prima condiție menționată impune ca eroarea să se stabilească în raport de probele administrate și nu dintr-o omisiune în administrarea unor probe concludente și utile.

Potrivit celei de a doua cerințe menționate, nu orice eroare asupra faptelor este de natură a atrage incidența acestui caz de casare, ci numai acea eroare care a influențat soluția procesului.

Ca atare, partea care invocă eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare, trebuie să indice probele din dosar care au fost denaturate, prin precizarea mijloacelor de probă din care provin și în raport de care soluția adoptată de instanță nu este susținută de probatoriul administrat în cauză.

În consecință, pentru considerentele ce preced, criticile formulate prin recursul în anulare, în susținerea cazului de casare invocat, se constată a fi neîntemeiate.

Pe de altă parte, potrivit art. 333 C. proc. pen., „în tot cursul judecății, instanța se poate desesiza și restitui dosarul procurorului, când, din administrarea probelor sau din dezbateri, rezultă că urmărirea penală nu este completă și că, în fața instanței nu s-ar putea face completarea acesteia, decât cu mare întârziere”.

Cum, cazul de casare invocat, prin recursul în anulare, privește probele aflate la dosar și exclude omisiunea administrării de noi probe, respectiv caracterul incomplet al urmăririi penale, restituirea cauzei la procuror nu este o soluție compatibilă cu acesta, așa încât, chiar și în situația în care recursul ar fi fost fondat, instanța de control judiciar nu ar fi putut dispune, în sensul vizat de titularul acestei căi de atac.

Totodată, nu poate fi primit nici cazul de casare invocat de către inculpat, prin apărătorul ales, pentru următoarele motive:

Așa cum, în mod corect, a reținut instanța de recurs, învestită cu soluționarea unei cauze penale, instanța de judecată este obligată a o examina, dând eficiență dispozițiilor legale aplicabile activității comerciale.

Astfel, pentru exercitarea activității comerciale, legiuitorul a stabilit un ansamblu de reguli menit a asigura un cadru corespunzător acesteia.

Prin instituirea acestor reguli, s-a urmărit apărarea intereselor publice, a creditului comercial, protejarea intereselor terților și ale comercianților înșiși.

S-a avut în vedere, în acest sens, imperativul, potrivit căruia, în relațiile sociale, nici o persoană fizică sau juridică nu poate avea privilegiul de a se afla în afara normelor de drept sau deasupra legii.

Acest imperativ dă substanță obligației tuturor persoanelor, de a se conforma comandamentelor prescrise de normele legale și care decurge din libertatea acestora de a acționa nestingherite de nimic altceva decât de conștiința proprie, dar și de grija de a nu vătăma nepermis pe altul, în raport de care ideea de libertate se coroborează cu ideea de constrângere.

Din examinarea legislației civile și legislației comerciale, rezultă că, urmare îndeplinirii formalităților prescrise de lege, societatea comercială dobândește personalitate juridică, devenind subiect autonom de drept.

Ca persoană juridică, societatea comercială are o voință de sine stătătoare, care nu se confundă cu voințele acționarilor sau asociaților care o compun.

Aceștia, la rându-l lor, au statut juridic propriu sub aspectul drepturilor și obligațiilor, distinct de cel al societății comerciale.

Totodată, societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaților sau acționarilor ce o compun, supus unor reglementări precise și menit a asigura realizarea obiectului de activitate, având în același timp și rolul de a asigura gajul creditorilor societății comerciale.

Ca atare, orice faptă dedusă judecății, în vederea constatării îndeplinirii condițiilor angajării răspunderii juridice și a naturii acesteia, se examinează funcție de normele legale stabilite pentru cele trei categorii distincte de raporturi juridice, și anume: raporturile dintre societari, acționari sau asociați, după caz, cele dintre societatea comercială, ca entitate juridică și membrii care o compun și cele dintre societate și terți, cadru relațional, juridic determinat, în care, în cazul neconformării normelor legale, dispozițiile art. 150 (fost 108) din legea societăților comerciale, republicată, are o aplicabilitate redusă, corespunzătoare prevederilor părții speciale a Codului penal.

Cu referire la cauză, prin legea societăților comerciale au fost încriminate un număr de 35 fapte, cuprinse în 16 articole, intrând sub incidența legii penale.

Subiectul pasiv al infracțiunilor privitoare la societățile comerciale este, pe de o parte, statul, societatea în ansamblul său, pe de altă parte, societatea comercială și persoanele fizice, în detrimentul cărora au fost comise faptele respective.

În cazul acestor infracțiuni, forma de vinovăție este intenția.

Cum, încriminarea nu este identică cu infracțiunea, aceasta constituind numai posibilitatea legală ca, în condiții determinate, fapta prevăzută de lege să fie infracțiune, întotdeauna va trebui dovedită, fără echivoc, îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii penale.

Infracțiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 privește traficarea capitalului și valorilor societății, de către administratori și directori, în interesul lor, ceea ce, în cauză, nu s-a dovedit, așa încât soluția de achitare pe temeiul reținut de către instanța de recurs este legală.

Este de reținut, ca o constatare pe care materialul probator administrat în cauză o impune, că actele și faptele reținute în sarcina inculpatului nu dovedesc conformarea acestuia prescripțiilor legislației comerciale și financiar-contabile, ceea ce justifică angajarea răspunderii juridice a acestuia, însă, aceste încălcări nu sunt de natură, în raport de sfera relațiilor sociale vătămate și regimul sancționator aplicabil, a atrage incidența legii penale.

Totodată, cu referire atât la infracțiunea menționată, cât și la celelalte infracțiuni prevăzute de legea societăților comerciale, pentru considerentele ce preced, nu se justifică legal încetarea procesului penal, pe temeiul invocat de inculpat.

În consecință, conform art. 414

1

, cu referire la art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței penale nr. 611 din 24 octombrie 2000 a Tribunalului Cluj, secția penală, deciziei penale nr. 223 din 26 iunie 2001 a Curții de Apel Cluj, secția penală și deciziei nr. 3505 din 4 iulie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul C.V., ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.