ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1179/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 3

august 2000, reclamanta, SC M.U.N. SA, a chemat în judecată pe pârâta, SC A.G.R.

SA București, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 26.704.205 lei, achitată în avans,

cu penalități de întârziere în plată în același cuantum, precum și cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că a plătit în avans pârâtei, în schimbul recoltei de floarea soarelui

pe anul 1997, conform contractului nr. 2470907/1997, suma de 26.704.205 lei,

pentru înființarea unei culturi de floarea soarelui și că, deși somată în mai

multe rânduri, pârâta a refuzat să-și onoreze obligațiile contractuale, astfel

că aceasta îi datorează sumele pretinse prin cerere.

Tribunalul București, secția

comercială, prin sentința nr. 5588 din 27 septembrie 2000, a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și, ca urmare, a

respins acțiunea ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că, în baza contractului nr. 2474/1997,

reclamanta, SC M.U.N. SA, a livrat pârâtei, SC A.G.R. SA București, pentru

înființarea unei culturi de floarea soarelui hibrid, saci P.V.C. și erbicid,

urmând ca pârâta să-i livreze, în compensare, 202 tone semințe de floarea

soarelui din recolta anului 1997, obligație neîndeplinită.

A mai reținut instanța că, potrivit art.

129 alin. ultim C. proc. civ., cererea reclamantei urmează a fi calificată ca o

cerere în restituirea avansului plătit cu factura nr. 516628 din 9 iulie 1997,

astfel că, față de cele de mai sus, introducerea acțiunii în restituirea

avansului, în sumă de 26.704.205 lei, abia la data de 3 august 2000, s-a făcut

cu depășirea termenului legal de prescripție, de 3 ani, prevăzut de

dispozițiile coroborate ale art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (1), cu referire

și la art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Apelul declarat, împotriva acestei

sentințe, de reclamanta, SC M.U.N. SA București, a fost admis prin decizia nr. 3387

din 27 noiembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

comercială, și, ca urmare, hotărârea primei instanțe a fost desființată, cu

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la același tribunal care a judecat pricina

cu lipsă de procedură în ceea ce o privește pe reclamantă.

În rejudecare, după desființare,

Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 1453 din 23

februarie 2001, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, ca

urmare, a respins acțiunea ca prescrisă, reținând, în plus, față de cele avute

în vedere la pronunțarea primei sentințe (nr. 5588 din 27 septembrie 2000), că

susținerea reclamantei, în sensul că dreptul la acțiune s-a născut în momentul

recoltării culturii de floarea soarelui în județele menționate în adresa nr. 499

(26 ianuarie 2001 de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, nu pot

fi primite în lipsa unor dispoziții contractuale, privitoare la termen și a

unor mențiuni cu privire la sămânța recoltată de pe un teren situat într-unul

din județele menționate în adresa la care s-a făcut referire mai sus, apreciind,

în final, că, de altfel, între conținutul adresei menționate și pretențiile

reclamantei nu poate exista nici o legătură, cu consecința decalării termenului

de prescripție a dreptului la acțiune, din moment ce, în contractul încheiat de

părți, nu s-a prevăzut locul, respectiv, județul pe raza căruia pârâta trebuia

să înființeze cultura de floarea soarelui și de unde trebuia să livreze

semințele în compensarea obligațiilor asumate față de reclamantă.

Apelul declarat de reclamanta, SC M.U.N.

SA București, împotriva sus menționatei sentințe, a fost respins, ca nefondat,

prin decizia nr. 1295 din 28 septembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, cu motivarea că bine tribunalul a apreciat

că, în raport cu obiectul cererii (restituirea sumei de 26.704.205 lei, plătiți

în avans, prin livrarea unor mărfuri) dreptul material la acțiune al

reclamantei a început să curgă de la data emiterii facturii nr. 516628 – 5 din

7 iulie 1997 și, deci, că, față de această dată, termenul de prescripție, de 3

ani, prevăzut de art. 1 și art. 3, cu trimitere și la art. 7 din Decretul nr. 167/1958,

s-a împlinit la 9 iulie 2000, astfel că introducerea cererii abia la data de 3

august 2000, s-a făcut cu depășirea termenului menționat anterior, situație în

care se justifică soluția tribunalului, de admitere a excepției prescripției

dreptului material la acțiune și respingere a cererii reclamantei ca prescrisă.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs reclamanta, SC M.U.N. SA București, susținând, în esență, că

decizia atacată a fost dată cu încălcarea legii.

În dezvoltarea motivelor de casare,

reclamanta arată că, din moment ce termenul de livrare al semințelor de floarea

soarelui de către pârâtă a fost stabilit, potrivit clauzelor contractuale

stipulate în cap. II art. 2 din contract, în anul 1997, obligația trebuia

îndeplinită până la 31 decembrie 1997, așa cum, de altfel, s-a menționat și în

factura nr. 516628 din 9 iulie 1997, în care s-a precizat că plata prin

compensare urma a se efectua prin livrarea de semințe de floarea soarelui din

campania anilor 1997-1998, deci, cum, din cele expuse rezultă că, în cauză,

este vorba de un termen suspensiv, înseamnă că reclamanta nu putea solicita,

până la recoltarea culturii (20 august – 30 octombrie 1997 și, respectiv, 20

august – 9 noiembrie 1998) sau chiar până la sfârșitul anului 1997, obligarea

pârâtei la restituirea avansului, în sumă de 26.704.205 lei, de care a

beneficiat pârâta pentru înființarea culturii de floarea soarelui.

Ca atare, cum termenul de

prescripție a început să curgă, în opinia reclamantei, de la 31 decembrie 1997,

rezultă că introducerea cererii de restituire a sumei menționate mai sus, la

data de 3 august 2000, s-a făcut cu respectarea termenului de 3 ani (de la

nașterea dreptului la acțiune (31 decembrie 1997) prevăzut de dispozițiile

coroborate ale art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și, pe cale de consecință,

greșit ambele instanțe au considerat că dreptul material la acțiune ar fi

prescris și au dispus și, respectiv, menținut soluția de respingere a acțiunii

ca prescrisă.

În consecință, reclamanta solicită

admiterea recursului, modificarea hotărârilor și, pe fond, admiterea acțiunii,

așa cum a fost formulată.

Recursul reclamantei nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar,

rezultă că reclamanta a solicitat, prin acțiune, obligarea pârâtei la plata

sumei de 26.704.205 lei, cu penalități de întârziere în plată în același

cuantum și nu obligarea aceleiași pârâte la livrarea în natură a cantității de

semințe de floarea soarelui corespunzătoare valoric sumei primite în avans ,

așa cum părțile au convenit prin contract.

Ca atare, reclamanta, apelând la o

altă modalitate de valorificare a pretențiilor sale, corect instanțele, având

în vedere principiul disponibilității, a soluționat pricina în acest cadru

procesual și, ca atare, constatând că dreptul material la acțiune al

reclamantei s-a născut, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, la data

emiterii facturii – 9 iulie 1997 – au apreciat că introducerea cererii, la data

de 3 august 2000, s-a făcut cu depășirea termenului legal de prescripție, de 3

ani, prevăzut de dispozițiile coroborate ale art. 1 și 3 din actul normativ

menționat mai sus și, în consecință, au respins și, respectiv, menținut soluția

de respingere a acțiunii ca prescrisă.

În consecință, toate susținerile

reclamantei, în sensul că, potrivit contractului prin care pârâta s-a obligat

să livreze marfa în compensare, în cursul anului 1997, ceea ce ar coincide cu

31 decembrie 1997 și, deci, că, în raport cu această ultimă dată, acțiunea fost

introdusă în termenul legal de 3 ani, nu pot fi primite, din moment ce, prin

cerere, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de bani (26.704.205 lei

plătită în avans) pentru care dreptul material la acțiune s-a născut la data

emiterii facturii (9 iulie 1997) și care putea fi valorificat, așa cum bine au

apreciat instanțele, numai dacă introducerea cererii ar fi avut loc cel târziu

până la data de 9 iulie 2000 și nu la data de 3 august 2000, adică cu depășirea

termenului legal de 3 ani, prevăzut de textul legal precitat.

Așa fiind, recursul reclamantei

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de

reclamanta, SC M.U.N. SA București, împotriva deciziei nr. 1295 din 28

septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 25 martie 2004.