ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 819/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 626 din 11

noiembrie 2002, Tribunalul Dolj, a pronunțat în dosarul nr. 4400/2002,

condamnarea inculpaților:

baza art. 208 și art. 209 alin. (2) lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 74 și

art. 76 C. pen.

art. 208, și art. 209 alin. (2) lit. a), g) și i), cu aplicarea art. 74 și art.

76 C. pen. și

art. 26, raportat la art. 208 și art. 209 alin. (2) lit. a), g) și i), cu

aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.

Față de toți inculpații s-a făcut

aplicația pedepsei accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 C. pen., pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

S-a constatat recuperat prejudiciul

evaluat la suma de 9.465.000 lei, cauzat părții civile SC E. SA Vârforul de

Jos, județul Dolj.

Inculpații au fost obligați la câte

500.000 lei fiecare, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a stabilit în fapt că în seara zilei de 20 iulie 2000, inculpații P.G.

și G.V.M., s-au deplasat cu autoturismul proprietatea inculpatului D.Șt., la

Ferma pomicolă aparținând de SC E. SA Vârforul de Jos, cu scopul de a sustrage

cablu din aluminiu, de la rețeaua electrică.

La locul faptei, folosind un

foarfece tip „gură de lup”, inculpații P.G. și G.V.M. au tăiat și sustras 10

fire de aluminiu (700 metri), de la rețeaua electrică, pe care le-au

transportat în municipiul Craiova cu autoturismul inculpatului D.Șt., care îi

și ajutase la încărcarea bunurilor sustrase.

Ajunși în comuna Bucovăț, județul

Dolj, organele Poliției rutiere au oprit în trafic, autoturismul condus de

inculpatul D.Șt. pentru control, ocazie cu care au găsit în interior cele 10

fire aluminiu sustrase și foarfeca tip „gură de lup”, bunurile sustrase fiind

reținute și restituite unității păgubite, astfel că prejudiciul evaluat la suma

de 9.465.000 lei a fost recuperat.

Împotriva sentinței au declarat apel

inculpații G.V.M., P.G. și D.Șt., toți criticând sentința ca fiind netemeinică

sub aspectul tratamentului sancționator, întrucât modalitatea aleasă de către

instanță pentru executarea pedepselor aplicate, prin privare de libertate, este

prea severă, față de împrejurările că inculpații sunt lipsiți de antecedente

penale, întreținători de familie, unii având și copii minori, față de care, s-a

solicitat să se dispună desființarea sentinței și suspendarea condiționată a

executării pedepselor, în conformitate cu art. 81 C. pen.

Prin apelul inculpatului P.G., s-a

invocat și un motiv de nelegalitate, constând în aceea că, prima instanță a

încadrat greșit fapta în alin. (2) de sub art. 209 C. pen., deși criteriile

reținute sunt prevăzute în alin. (1) de sub același articol, considerent pentru

care s-a solicitat ca desființând sentința, fapta să fie corect încadrată și

întrucât în această situație, pedeapsa ar putea fi grațiabilă, s-a mai

solicitat să se dispună sesizarea Curții Constituționale, cu privire la

neconstituționalitatea art. 4 alin. (2) pct. A. 12 din Legea nr. 543/2002,

privind exceptarea de la grațiere a infracțiunii de furt calificat.

Examinând criticile invocate,

instanța de apel a constatat că, prima instanță a stabilit o situație de fapt

corectă și concordantă cu probatoriile administrate, încadrând just fapta și

aplicând inculpaților pedepse, în cuantumuri determinate de efectele

circumstanțelor atenuante recunoscute.

Referitor la încadrarea juridică a

faptelor s-a apreciat că deși instanța fondului a făcut aplicațiunea alin. (2)

al art. 209 C. pen., criteriile de calificare a faptei în concret au fost cele

prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol, fiind vorba deci de o eroare

materială evidentă care nu afectează corectitudinea soluției date de instanță

și nu este de natură să conducă la desființarea hotărârii.

În ce privește solicitarea de a se

sesiza Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 4 alin. (1) pct. A. 12 din Legea nr. 543/2002 s-a

argumentat, în sensul că această cerere nu poate fi promovată deoarece actul

normativ în discuție a fost deja cenzurat prin decizia nr. 89 din 27 februarie

2003 a Curții Constituționale.

Cu privire la pedepsele aplicate

inculpaților G.V.M. și P.G. s-a reținut că au fost corect individualizate

astfel că nu s-a justificat redozarea lor și nici schimbarea modalității de

executare, însă în ceea ce-l privește pe inculpatul apelant D.Șt., instanța de

control judiciar a considerat că în raport de participarea mai redusă a

acestuia la comiterea infracțiunii, în calitatea sa de complice și nu de autor

și de circumstanțele sale personale favorabile se impune schimbarea modalității

de executare a pedepsei de un an închisoare la care a fost condamnat, în sensul

aplicării dispozițiilor art. 81 C. pen.

Ca urmare, instanța de apel a admis

apelul inculpatului D.Șt. pentru care, în baza art. 81 și art. 82 C. pen., a

suspendat condiționat executarea pedepsei de un an închisoare pe durata

termenului de încercare de 3 ani și a respins, pentru considerentele arătate,

ca nefondate recursurile inculpaților G.V.M. și P.G.

Decizia instanței de apel a fost atacată

cu recurs de inculpații G.V.M. și P.G. care au criticat-o pentru nelegalitate

și netemeinicie sub aspectul încadrării juridice a faptei și individualizarea

pedepselor aplicate, considerate greșite de recurenți.

Se susține de către inculpați, ca un

motiv comun de casare, că în mod greșit instanța de fond a reținut că

încadrarea juridică a faptei pe care au săvârșit-o este cea prevăzută de art.

208 și art. 209 alin. (2) lit. a), g) și i) C. pen., când în realitate este cea

prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen., iar

instanța de apel deși a constatat nelegalitatea nu a dispus schimbarea

încadrării juridice apreciind că este vorba de o eroare.

Ambii inculpați au solicitat

schimbarea încadrării juridice, în sensul arătat, iar cu privire la pedepsele

aplicate suspendarea condiționată a executării acestora potrivit art. 81 C.

pen.

Un motiv separat de recurs a invocat

inculpatul P.G. care prin apărătorul său ales, învederând că instanța de apel

nu s-a pronunțat cu privire la o cerere pe care a formulat-o, respectiv

sesizarea Curții Constituționale pentru judecarea excepției de

neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea nr. 543/2002, a solicitat

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel în ceea ce-l

privește.

Această cerere a fost formulată ca o

cerere subsidiară, iar apărătorul inculpatului a precizat că în fața Înaltei

Curți de Casație și Justiție nu susține cererea de sesizare a Curții

Constituționale.

Examinând hotărârea atacată în

raport de motivele de recurs invocate, cât și din oficiu în limitele prevăzute

de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că

recursurile sunt întemeiate în parte, numai în ceea ce privește calificarea

juridică a faptelor comise de recurenți.

Verificând dispozitivul actului de

inculpare se constată că prima instanță a fost investită cu judecarea

inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat în forma

prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (2) lit. a), g) și i), alin. (3) lit. c)

C. pen., iar instanța în raport de dispozițiile art. 13 C. pen. și având în

vedere data săvârșirii faptei și modificările aduse Codului penal a constatat

că faptelor comise nu le sunt aplicabile dispozițiile alin. (3) lit. c) al art.

209 C. pen., astfel că în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea

juridică înlăturând aplicarea dispozițiilor alin. (3) lit. c) al articolului

menționat.

Sub acest aspect soluția adoptată de

instanță este corectă, susținută fiind de argumentele juridice invocate, însă

aceeași instanță a omis să observe că în mod greșit s-a reținut la încadrarea

juridică a faptelor, în rechizitoriu, alin. (2) lit. a), g) și i) al art. 209

C. pen., când în realitate, în cauză sunt incidente prevederile alin. (1) lit.

a), g) și i) al acestui text.

Instanța de fond a preluat greșeala

actului de inculpare dispunând condamnarea inculpaților în temeiul art. 208 –

art. 209 alin. (2) lit. a), g) și i) C. pen., iar instanța de apel, sesizată de

altfel cu privire la acest motiv de casare, a considerat în mod nelegal că este

vorba de o eroare materială, astfel că nu a casat hotărârea primei instanțe sub

acest aspect.

În realitate critica invocată în

apel și reiterată în recurs este întemeiată, vizează motivul de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen., astfel încât Curtea va admite

recursurile declarate de inculpați, va casa ambele hotărâri pronunțate pe care

le va reforma în aceste limite.

Cât privește pedepsele aplicate

inculpaților, Curtea constată că la individualizarea acestora instanțele au

ținut seama de dispozițiile de principiu ale art. 52 C. pen. și criteriile

prevăzute de art. 72 C. pen., în care sens s-au avut în vedere gradul de

pericol social concret, împrejurările în care s-au comis faptele, dar și

circumstanțele personale ale inculpaților, în favoarea cărora au reținut

circumstanțe atenuante având drept consecință reducerea sub minim a pedepselor.

Pedepsele de câte un an închisoare

aplicate cu executare în regim de detenție sunt în măsură să satisfacă

cerințele art. 52 C. pen., astfel că acordarea unei eficiențe mai mari

circumstanțelor atenuante sau suspendarea condiționată a executării pedepselor

nu se justifică.

Referitor la critica formulată

într-o cerere subsidiară a recurentului P.G., în sensul că instanța de apel nu

s-ar fi pronunțat cu privire la cererea sa de sesizare a Curții

Constituționale, este de observat că în considerentele deciziei pronunțată la

17 aprilie 2003 când de altfel au avut loc și dezbaterile cu ocazia cărora

inculpatul prin apărător a invocat excepția de neconstituționalitate, instanța

de control judiciar a analizat cererea formulată și s-a pronunțat cu privire la

aceasta argumentându-și opinia.

Așa fiind, susținerea recurentului

P.G. nu este reală, instanța de apel răspunzând cererii formulate de inculpat.

Cum în fața Înaltei Curți de Casație

și Justiție recurentul a precizat că nu înțelege să solicite sesizarea Curții

Constituționale, Curtea nu are a se preocupa și de acest aspect, limitându-se

doar a observa că printr-o decizie anterioară instanța constituțională și-a

exprimat opinia cu privire la constituționalitatea normelor respective.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va admite recursurile declarate, va casa hotărârile pronunțate numai sub

aspectul încadrării juridice a faptelor pe care o va modifica în sensul arătat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de inculpații G.V.M. și P.G. împotriva deciziei penale nr. 179 din 17

aprilie 2003 a Curții de Apel Craiova.

Casează decizia atacată și sentința penală nr. 626

din 11 noiembrie 2002 a Tribunalului Dolj, cu privire la încadrarea juridică

dată faptelor.

În baza art. 334 C. proc. pen.,

schimbă încadrarea juridică dată faptelor săvârșite de inculpații G.V.M. și

P.G. din infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209

alin. (2) lit. a), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 și art. 13

C. pen., în infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209

alin. (1) lit. a), g) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74, art. 76 și art. 13

C. pen., texte de lege în baza cărora condamnă pe inculpați la câte un an

închisoare.

Face aplicarea art. 71 și art. 64 C.

pen., pentru ambii inculpați.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor atacate.

Onorariul de avocat, în sumă de

400.000 lei, pentru apărarea din oficiu a inculpatului G.V.M., se va plăti din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

11 februarie 2004.