ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2289/2004

Deliberând asupra recursului declarat de

reclamantul D.C. împotriva deciziei nr. 4 din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă, constată următoarele:

Prin notificarea înregistrată la PRIMĂRIA

MUNICIPIULUI PLOIEȘTI la 14 ianuarie 2002, D.C. a solicitat în esență aplicarea

prevederilor Legii nr. 10/2001 cu privire la un teren în suprafață de 16 mp

situat în Ploiești, la adresa din strada Rodica, petiționarul cerând ca acesta

să îi fie restituit în natură, iar prin Dispoziția nr. 585 emisă la 13 martie

2002 PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PLOIEȘTI a respins cererea astfel formulată.

Această dispoziție a fost contestată de

reclamantul D.C. printr-o acțiune formulată la 15 aprilie 2002 și care a fost

înregistrată pe rolul secției civile a Tribunalului Prahova cu numărul de dosar

5536/2002.

Prin sentința civilă nr. 595 pronunțată la

1 noiembrie 2002, instanța astfel sesizată a respins contestația ca

neîntemeiată.

Apelul făcut ulterior de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins prin decizia nr. 4

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, la 14 ianuarie 2003 în

dosarul numărul 62/2003.

Pronunțând aceste hotărâri instanța de

fond și cea de apel au reținut în principal că reclamantul nu a avut niciodată

un drept de proprietate asupra terenului care formează obiectul litigiului și

că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

La 7 februarie 2003, reclamantul D.C. a

declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi

înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu

numărul de dosar 860/2003.

În motivarea recursului s-a susținut că

hotărârile pronunțate în cauză sunt criticabile deoarece:

instanța de fond nu s-a pronunțat asupra

excepției de ilegalitate a deciziei administrative nr. 660 emise la 27

septembrie 1971 prin care în mod abuziv s-a dispus diminuarea suprafeței de

teren atribuite în folosința veșnică proprietarilor apartamentelor din blocul

R. situat în Ploiești;

instanța de apel a ignorat, de asemenea,

acest aspect, făcând aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 10 C. proc.

civ.;

tot instanța de apel a reținut în mod

greșit că dreptul exercitat de reclamant în prezent asupra terenului litigios

are o natură juridică identică cu dreptul constituit în anul 1967;

această motivare reprezintă și o schimbare

a cauzei acțiunii care, fiind făcută în apel, contravine prevederilor art. 294

C. proc. civ. și face aplicabile în speță dispozițiile art. 304 pct. 5 și art.

312 alin. (3) C. proc. civ., impunând casarea cu trimitere a deciziei recurate;

atât PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PLOIEȘTI cât și

cele două instanțe au ignorat voit prevederile art. 2 pct. 1 lit. h) din Legea

nr. 10/2001, în raport cu care măsurile reparatorii instituite prin acest act

normativ și-ar fi găsit o deplină aplicare în speță;

în același timp soluționarea cauzei în

fond și apel s-a făcut pe baza unei greșite înțelegeri a dispozițiilor art. 3

lit. a) din același act normativ, dându-se Legii nr. 10/2001 o interpretare

discriminatorie și restrictivă;

evocarea de către D.C. a dispozițiilor

Legii nr. 18/1991 și a altor prevederi legale care configurează dreptul comun

în materia analizată a fost fie obstrucționată, fie contrazisă în mod

nejustificat.

Această ultimă critică a fost dezvoltată

subliniindu-se că în cauză își găsesc o deplină aplicare prevederile cuprinse

în „CARTEA A III-A a CODULUI CIVIL” și dispozițiile art. 36 din Legea nr.

18/1991, iar Legea nr. 10/2001 a fost adoptată pentru a reglementa „restituirea

tuturor imobilelor preluate abuziv” astfel încât prevederile ei nu trebuie

interpretate izolat și discriminatoriu.

În același sens s-a susținut că „instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra acestui motiv” și că prin urmare recursul este

întemeiat și în raport cu prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce o privește, intimata-pârâta

PRIMĂRIA MUNICIPIULUI

ploieȘti

a

solicitat respingerea recursului, sens în care a formulat și o întâmpinare.

Recursul este nefondat.

Legea nr. 10/2001 reglementează exclusiv

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, iar cele trei ipoteze enunțate în art. 3 menționează

în mod repetat faptul că acest act normativ se referă exclusiv la imobilele

„preluate abuziv” de la persoane fizice ori juridice care aveau calitatea de

proprietari ai respectivelor bunuri.

Nu exista prin urmare temeiuri pentru a se

considera că de măsurile reparatorii astfel instituite ar putea profita și

titularii altor categorii de drepturi.

Afirmația contrară făcută de recurent se

bazează pe o interpretare greșită a prevederilor art. 2 pct. 1 lit. h) din

Legea nr. 10/2001 în condițiile în care acest articol este scos din context

ignorându-se dispozițiile art. 3, mai sus citate.

Așa fiind, nu pot fi primite criticile

referitoare la încălcarea, neaplicarea sau greșita aplicare de câtre instanțe a

dispozițiilor legale amintite.

Curtea retine totodată ca fiind de necontestat împrejurarea

că anterior datei de 22 decembrie 1989 recurentul nu a exercitat niciodată un

drept de proprietate asupra terenului care formează obiectul litigiului.

Din motivarea acțiunii, a apelului și apoi

a recursului rezultă, de asemenea, că demersurile făcute de D.C. au în vedere

dreptul de proprietate pe care, eventual, l-ar fi putut dobândi prin

transformarea dreptului de folosință veșnică, în baza art. 36 din Legea nr.

18/1991, act normativ intrat și el în vigoare ulterior datei de 22 decembrie

1989.

În același context este de observat că

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, iar normele ei sunt de strictă

interpretare, neadmițând aplicarea lor, prin analogie, unor situații pe care

legiuitorul nu le-a avut în vedere.

Prin urmare criticile referitoare la

interpretarea și aplicarea „discriminatorie” a acestei legi în speță dedusă

judecății sunt nefondate și nu se poate reține incidența în cauză a

prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din motivarea hotărârilor pronunțate în

cauză și în special a deciziei date în apel, rezulta fără echivoc că aceste

aspecte legale au fost avute în vedere cu ocazia soluționării litigiului și că

prin urmare nici art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu își găsește aplicarea în

speță.

Sunt, de asemenea, lipsite de suport

criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 10 referitoare la omisiunea

instanțelor de a se pronunța cu privire la „excepția de ilegalitate” a deciziei

administrative nr. 660/1971.

Este de remarcat astfel că recurentul nu

ar fi avut calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul

prevăzut de art. 3 din Legea nr. 10/2001 nici în situația admiterii acelei

excepții care i-ar fi conferit cel mult calitatea de titular al unui drept de

folosință, iar nu pe aceea de proprietar cât privește terenul aflat în litigiu.

Din ansamblul motivării deciziei recurate

mai rezultă că instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea cadrului juridic

stabilit prin acțiune, formularea improprie a frazei referitoare la perpetuarea

dreptului de folosință avut de recurent în anul 1967 neavând caracterul unei

modificări a cauzei juridice, în sensul afirmat de recurent.

Prin urmare în speță nu sunt aplicabile

nici dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Reținând deci că în cauză nu își găsesc

incidența nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a

face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod, în sensul respingerii

recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul D.C. împotriva deciziei nr. 4 din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2004.