ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2289/2004

Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul D.C. împotriva deciziei nr. 4 din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, constată următoarele: Prin notificarea înregistrată la PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PLOIEȘTI la 14 ianuarie 2002, D.C. a solicitat în esență aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 cu privire la un teren în suprafață de 16 mp situat în Ploiești, la adresa din strada Rodica, petiționarul cerând ca acesta să îi fie restituit în natură, iar prin Dispoziția nr. 585 emisă la 13 martie 2002 PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PLOIEȘTI a respins cererea astfel formulată. Această dispoziție a fost contestată de reclamantul D.C. printr-o acțiune formulată la 15 aprilie 2002 și care a fost înregistrată pe rolul secției civile a Tribunalului Prahova cu numărul de dosar 5536/2002.

Prin sentința civilă nr. 595 pronunțată la 1 noiembrie 2002, instanța astfel sesizată a respins contestația ca neîntemeiată. Apelul făcut ulterior de reclamant împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins prin decizia nr. 4 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, la 14 ianuarie 2003 în dosarul numărul 62/2003. Pronunțând aceste hotărâri instanța de fond și cea de apel au reținut în principal că reclamantul nu a avut niciodată un drept de proprietate asupra terenului care formează obiectul litigiului și că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 La 7 februarie 2003, reclamantul D.C. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 860/2003.

În motivarea recursului s-a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt criticabile deoarece: instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției de ilegalitate a deciziei administrative nr. 660 emise la 27 septembrie 1971 prin care în mod abuziv s-a dispus diminuarea suprafeței de teren atribuite în folosința veșnică proprietarilor apartamentelor din blocul R. situat în Ploiești; instanța de apel a ignorat, de asemenea, acest aspect, făcând aplicabile în cauză prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.; tot instanța de apel a reținut în mod greșit că dreptul exercitat de reclamant în prezent asupra terenului litigios are o natură juridică identică cu dreptul constituit în anul 1967; această motivare reprezintă și o schimbare a cauzei acțiunii care, fiind făcută în apel, contravine prevederilor art. 294 C. proc.

civ. și face aplicabile în speță dispozițiile art. 304 pct. 5 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ., impunând casarea cu trimitere a deciziei recurate; atât PRIMĂRIA MUNICIPIULUI PLOIEȘTI cât și cele două instanțe au ignorat voit prevederile art. 2 pct. 1 lit. h) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care măsurile reparatorii instituite prin acest act normativ și-ar fi găsit o deplină aplicare în speță; în același timp soluționarea cauzei în fond și apel s-a făcut pe baza unei greșite înțelegeri a dispozițiilor art. 3 lit. a) din același act normativ, dându-se Legii nr. 10/2001 o interpretare discriminatorie și restrictivă; evocarea de către D.C. a dispozițiilor Legii nr. 18/1991 și a altor prevederi legale care configurează dreptul comun în materia analizată a fost fie obstrucționată, fie contrazisă în mod nejustificat.

Această ultimă critică a fost dezvoltată subliniindu-se că în cauză își găsesc o deplină aplicare prevederile cuprinse în „CARTEA A III-A a CODULUI CIVIL” și dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, iar Legea nr. 10/2001 a fost adoptată pentru a reglementa „restituirea tuturor imobilelor preluate abuziv” astfel încât prevederile ei nu trebuie interpretate izolat și discriminatoriu. În același sens s-a susținut că „instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestui motiv” și că prin urmare recursul este întemeiat și în raport cu prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În ceea ce o privește, intimata-pârâta

PRIMĂRIA MUNICIPIULUI

ploieȘti a solicitat respingerea recursului, sens în care a formulat și o întâmpinare. Recursul este nefondat. Legea nr. 10/2001 reglementează exclusiv regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar cele trei ipoteze enunțate în art. 3 menționează în mod repetat faptul că acest act normativ se referă exclusiv la imobilele „preluate abuziv” de la persoane fizice ori juridice care aveau calitatea de proprietari ai respectivelor bunuri. Nu exista prin urmare temeiuri pentru a se considera că de măsurile reparatorii astfel instituite ar putea profita și titularii altor categorii de drepturi. Afirmația contrară făcută de recurent se bazează pe o interpretare greșită a prevederilor art. 2 pct. 1 lit. h) din Legea nr. 10/2001 în condițiile în care acest articol este scos din context ignorându-se dispozițiile art. 3, mai sus citate.

Așa fiind, nu pot fi primite criticile referitoare la încălcarea, neaplicarea sau greșita aplicare de câtre instanțe a dispozițiilor legale amintite. Curtea retine totodată ca fiind de necontestat împrejurarea că anterior datei de 22 decembrie 1989 recurentul nu a exercitat niciodată un drept de proprietate asupra terenului care formează obiectul litigiului. Din motivarea acțiunii, a apelului și apoi a recursului rezultă, de asemenea, că demersurile făcute de D.C. au în vedere dreptul de proprietate pe care, eventual, l-ar fi putut dobândi prin transformarea dreptului de folosință veșnică, în baza art. 36 din Legea nr. 18/1991, act normativ intrat și el în vigoare ulterior datei de 22 decembrie 1989. În același context este de observat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, iar normele ei sunt de strictă interpretare, neadmițând aplicarea lor, prin analogie, unor situații pe care legiuitorul nu le-a avut în vedere.

Prin urmare criticile referitoare la interpretarea și aplicarea „discriminatorie” a acestei legi în speță dedusă judecății sunt nefondate și nu se poate reține incidența în cauză a prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Din motivarea hotărârilor pronunțate în cauză și în special a deciziei date în apel, rezulta fără echivoc că aceste aspecte legale au fost avute în vedere cu ocazia soluționării litigiului și că prin urmare nici art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu își găsește aplicarea în speță. Sunt, de asemenea, lipsite de suport criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 10 referitoare la omisiunea instanțelor de a se pronunța cu privire la „excepția de ilegalitate” a deciziei administrative nr. 660/1971.

Este de remarcat astfel că recurentul nu ar fi avut calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 10/2001 nici în situația admiterii acelei excepții care i-ar fi conferit cel mult calitatea de titular al unui drept de folosință, iar nu pe aceea de proprietar cât privește terenul aflat în litigiu. Din ansamblul motivării deciziei recurate mai rezultă că instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea cadrului juridic stabilit prin acțiune, formularea improprie a frazei referitoare la perpetuarea dreptului de folosință avut de recurent în anul 1967 neavând caracterul unei modificări a cauzei juridice, în sensul afirmat de recurent. Prin urmare în speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Reținând deci că în cauză nu își găsesc incidența nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod, în sensul respingerii recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.C. împotriva deciziei nr. 4 din 14 ianuarie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2004.