ÎCCJ, Decizia nr. 606/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul nr. 605/P/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.R.A. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), d) și f) C. pen. S-a reținut că în noaptea de 27 august 2001, în jurul orei 23.00, inculpatul a pătruns în locuința părții vătămate L.I. și, prin violențe și amenințări, a sustras 3.000.000 lei și 700 mărci germane Prin sentința penală nr. 202/PI din 18 martie 2002, Tribunalul Timiș, secția penală, a dispus achitarea inculpatului S.R.A., în baza art. 11 pct .1 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 109 C. pen. În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că din probatoriul administrat în cauză, cu referire la neconcordanțele dintre declarațiile părții vătămate și ale martorei B.M., pe de o parte, și declarațiile martorilor care s-au aflat în prezența inculpatului în 27/28 august 2001, rezultă că inculpatul nu este autorul infracțiunii săvârșite asupra părții vătămate menționate. Împotriva hotărârii primei instanțe, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a declarat apel. Procurorul a susținut că hotărârea este netemeinică, arătând că în cauză există probe certe și martori oculari care confirmă învinuirea, iar eventualele dubii pe care instanța și-a întemeiat soluția de achitare a inculpatului, puteau fi clarificate dacă aceasta manifesta rol activ.

Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin decizia nr. 212/A din 16 mai 2002, a respins apelul declarat de procuror, cu motivarea că prima instanță a decis corect în sensul achitării inculpatului, pe motiv că acesta nu este autorul faptei, având în vedere neconcordanțele existente între declarațiile părții vătămate și a martorei B.M., declarațiile celorlalți martori, cât și prezumția de nevinovăție care operează în favoarea inculpatului minor. Împotriva acestei din urmă hotărâri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs, invocând motivul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Prin decizia nr. 855 din 19 februarie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a respins recursul procurorului, ca nefondat, cu motivarea că instanțele au făcut o apreciere corespunzătoare a probelor administrate, concluzia că inculpatul nu este autorul faptei fiind susținută de acestea.

Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare întemeiat pe art. 409, art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen. S-a susținut că instanțele au comis o gravă eroare de fapt când au dispus achitarea inculpatului, hotărârile atacate fiind pronunțate cu încălcarea legii. În acest sens, s-a arătat că o analiză minuțioasă a declarațiilor martorilor, care au încercat să acrediteze ideea că l-au însoțit pe inculpat în noaptea de 27/28 august 2001, dezvăluie necorcordanțe atât între acestea, cât și între acestea și declarațiile inculpatului. Ca atare, numai minimalizarea acestor neconcordanțe a generat concluzia eronată a instanțelor, în sensul că inculpatul nu este autorul faptei deduse judecății.

În raport de caracterul contradictoriu al acestor declarații, dovedind subiectivitatea martorilor , acestea trebuiau înlăturate și, în baza celorlalte probe, care dovedesc că inculpatul a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată, instanțele trebuiau să dispună tragerea la răspundere a acestuia. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele: În raport de dispozițiile art. 62 și a art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200 și art. 289 din același cod, hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie susținută de materialul probator administrat în cauză.

Pe de altă parte, în raport de aceleași dispoziții legale, tragerea la răspundere a inculpatului, materializată în sancțiunea prevăzută de lege, impune stabilirea cu certitudine a vinovăției, ca o concluzie a lanțului deductiv fără discontinuitate reprezentat de probe. Or, probele administrate în cauză nu satisfac această exigență. Astfel, declarațiile martorilor T.C.R., G.S., M.E., P.C. și S.M., date în cursul cercetării judecătorești, confirmă prezența inculpatului pe terasa Romanov și apoi la cele două petreceri organizate de prietenii acestuia, în intervalul de timp în interiorul căruia a fost săvârșită infracțiunea de tâlhărie dedusă judecății. Declarațiile acestora coincid cu cele date în cursul urmăririi penale.

Martora B.M. declară, în cursul cercetării judecătorești, că a înmânat inculpatului cheia de la poarta locuinței victimei, cu care acesta a descuiat-o. Apoi acesta i-a restituit cheia, martora plecând și întâlnindu-se cu inculpatul ulterior. În etapa urmăririi penale, prin declarația dată a doua zi după ce, potrivit propriilor afirmații, încetase relația de prietenie cu inculpatul, martora a arătat că a rămas în stradă să îl aștepte pe acesta. În acest timp, l-a văzut pe inculpat, care aprinsese lumina în cameră, căutând prin sertare. Lovind din greșeală geamul, inculpatul s-a speriat și a ieșit din locuința părții vătămate. Se constată astfel contradicții între cele două declarații date de martoră, precum și între acestea și declarațiile inculpatului.

Aceste din urmă contradicții nu au fost înlăturate nici după efectuarea confruntării. Pe de altă parte, martora P.C. declară că, în seara respectivă, nu a văzut-o pe martora B.M. să se fi întâlnit cu inculpatul. Fără a mai relua celelalte contradicții, relevate pe larg de instanțe, se constată că probele administrate în cauză nu sunt în măsură a justifica nici tragerea la răspundere a inculpatului, nici achitarea acestuia pe temeiul reținut de prima instanță. Ca atare se impune suplimentarea probatoriului printr-un experiment judiciar prin care să se constate dacă, din poziția în care se afla, potrivit declarației date în cursul urmăririi penale, martora avea posibilitatea de a-l vedea pe inculpat în imobilul menționat și dacă, chiar și din greșeală, putea atinge fereastra camerei în care se afla inculpatul, potrivit declarației acesteia, precum și cu alte probe în măsură a stabili cu certitudine situația de fapt, prin eliminarea neconcordanțelor relevate.

Aceste probe s-ar administra însă cu mare întârziere în fața instanței de judecată, contravenindu-se astfel promptitudinii cerute de art. 1 C. proc. pen. În consecință, în baza art. 333 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 414 1 alin. (1) raportat la art. 380 din același cod, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârile pronunțate în cauză și va dispune restituirea cauzei la procuror, în vederea completării urmăririi penale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, privind pe inculpatul S.R.A. Casează sentința penală nr. 202 din 18 martie 2002 a Tribunalului Timiș, decizia penală nr. 212 din 16 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, decizia nr. 855 din 19 februarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală și dispune restituirea cauzei la procuror. Suma de 400.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2003.