ÎCCJ, Decizia nr. 606/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 605/P/2001 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș s-a dispus trimiterea în judecată a

inculpatului

S.R.A. pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), d)

și f) C. pen.

S-a reținut că în noaptea de 27

august 2001, în jurul orei 23.00, inculpatul a pătruns în locuința părții

vătămate L.I. și, prin violențe și amenințări, a sustras 3.000.000 lei și 700 mărci

germane

Prin sentința penală nr. 202/PI din

18 martie 2002, Tribunalul Timiș, secția penală, a dispus achitarea inculpatului

S.R.A., în baza art. 11 pct .1 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b),

d) și f) C. pen., cu aplicarea art. 109 C. pen.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut că din probatoriul administrat în cauză, cu referire

la neconcordanțele dintre declarațiile părții vătămate și ale martorei B.M., pe

de o parte, și declarațiile martorilor care s-au aflat în prezența inculpatului

în 27/28 august 2001, rezultă că inculpatul nu este autorul infracțiunii

săvârșite asupra părții vătămate menționate.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a declarat apel.

Procurorul a susținut că hotărârea

este netemeinică, arătând că în cauză există probe certe și martori oculari

care confirmă învinuirea, iar eventualele dubii pe care instanța și-a întemeiat

soluția de achitare a inculpatului, puteau fi clarificate dacă aceasta

manifesta rol activ.

Curtea de Apel Timișoara, secția

penală, prin decizia nr. 212/A din 16 mai 2002, a respins apelul declarat de

procuror, cu motivarea că prima instanță a decis corect în sensul achitării

inculpatului, pe motiv că acesta nu este autorul faptei, având în vedere

neconcordanțele existente între declarațiile părții vătămate și a martorei B.M.,

declarațiile celorlalți martori, cât și prezumția de nevinovăție care operează

în favoarea inculpatului minor.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs, invocând

motivul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Prin decizia nr. 855 din 19

februarie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a respins recursul

procurorului, ca nefondat, cu motivarea că instanțele au făcut o apreciere

corespunzătoare a probelor administrate, concluzia că inculpatul nu este

autorul faptei fiind susținută de acestea.

Împotriva celor trei hotărâri

pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare întemeiat pe art. 409, art. 410

alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

S-a susținut că instanțele au comis

o gravă eroare de fapt când au dispus achitarea inculpatului, hotărârile

atacate fiind pronunțate cu încălcarea legii.

În acest sens, s-a arătat că o

analiză minuțioasă a declarațiilor martorilor, care au încercat să acrediteze

ideea că l-au însoțit pe inculpat în noaptea de 27/28 august 2001, dezvăluie necorcordanțe

atât între acestea, cât și între acestea și declarațiile inculpatului.

Ca atare, numai minimalizarea

acestor neconcordanțe a generat concluzia eronată a instanțelor, în sensul că

inculpatul nu este autorul faptei deduse judecății.

În raport de caracterul contradictoriu

al acestor declarații, dovedind subiectivitatea martorilor , acestea trebuiau

înlăturate și, în baza celorlalte probe, care dovedesc că inculpatul a săvârșit

fapta pentru care a fost trimis în judecată, instanțele trebuiau să dispună

tragerea la răspundere a acestuia.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și

rejudecarea cauzei.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate, se constată următoarele:

În raport de dispozițiile art. 62 și

a art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200 și art. 289 din

același cod, hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății

trebuie să apară ca o concluzie susținută de materialul probator administrat în

cauză.

Pe de altă parte, în raport de

aceleași dispoziții legale, tragerea la răspundere a inculpatului,

materializată în sancțiunea prevăzută de lege, impune stabilirea cu certitudine

a vinovăției, ca o concluzie a lanțului deductiv fără discontinuitate

reprezentat de probe.

Or, probele administrate în cauză nu

satisfac această exigență.

Astfel, declarațiile martorilor T.C.R.,

G.S., M.E., P.C. și S.M., date în cursul cercetării judecătorești, confirmă

prezența inculpatului pe terasa Romanov și apoi la cele două petreceri

organizate de prietenii acestuia, în intervalul de timp în interiorul căruia a

fost săvârșită infracțiunea de tâlhărie dedusă judecății. Declarațiile acestora

coincid cu cele date în cursul urmăririi penale.

Martora B.M. declară, în cursul

cercetării judecătorești, că a înmânat inculpatului cheia de la poarta locuinței

victimei, cu care acesta a descuiat-o. Apoi acesta i-a restituit cheia, martora

plecând și întâlnindu-se cu inculpatul ulterior. În etapa urmăririi penale,

prin declarația dată a doua zi după ce, potrivit propriilor afirmații, încetase

relația de prietenie cu inculpatul, martora a arătat că a rămas în stradă să îl

aștepte pe acesta. În acest timp, l-a văzut pe inculpat, care aprinsese lumina

în cameră, căutând prin sertare. Lovind din greșeală geamul, inculpatul s-a

speriat și a ieșit din locuința părții vătămate.

Se constată astfel contradicții

între cele două declarații date de martoră, precum și între acestea și

declarațiile inculpatului. Aceste din urmă contradicții nu au fost înlăturate

nici după efectuarea confruntării.

Pe de altă parte, martora P.C. declară

că, în seara respectivă, nu a văzut-o pe martora B.M. să se fi întâlnit cu

inculpatul.

Fără a mai relua celelalte

contradicții, relevate pe larg de instanțe, se constată că probele administrate

în cauză nu sunt în măsură a justifica nici tragerea la răspundere a

inculpatului, nici achitarea acestuia pe temeiul reținut de prima instanță.

Ca atare se impune suplimentarea

probatoriului printr-un experiment judiciar prin care să se constate dacă, din

poziția în care se afla, potrivit declarației date în cursul urmăririi penale,

martora avea posibilitatea de a-l vedea pe inculpat în imobilul menționat și

dacă, chiar și din greșeală, putea atinge fereastra camerei în care se afla

inculpatul, potrivit declarației acesteia, precum și cu alte probe în măsură a

stabili cu certitudine situația de fapt, prin eliminarea neconcordanțelor

relevate.

Aceste probe s-ar administra însă cu

mare întârziere în fața instanței de judecată, contravenindu-se astfel

promptitudinii cerute de art. 1 C. proc. pen.

În consecință, în baza art. 333 alin.

(1) C. proc. pen., cu referire la art. 414

1

alin. (1) raportat la

art. 380 din același cod, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa

hotărârile pronunțate în cauză și va dispune restituirea cauzei la procuror, în

vederea completării urmăririi penale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

privind pe inculpatul S.R.A.

Casează sentința penală nr. 202 din

18 martie 2002 a Tribunalului Timiș, decizia penală nr. 212 din 16 mai 2002 a

Curții de Apel Timișoara, decizia nr. 855 din 19 februarie 2003 a Curții

Supreme de Justiție, secția penală și dispune restituirea cauzei la procuror.

Suma de 400.000 lei reprezentând

onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu se va plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 decembrie 2003.