ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2315/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 850 din 30

noiembrie 2001, Tribunalul Timiș a condamnat pe inculpații B.M. și S.V.M. la 2

pedepse de câte 135 zile închisoare fiecare, pentru două infracțiuni de lovire,

prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice

din două infracțiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și

e) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate și a dispus, ca fiecare inculpat

să execute pedeapsa de 135 zile închisoare.

A dedus arestul preventiv de la 19

iulie 2001, la zi, pentru ambii inculpați.

A constatat executate pedepsele și a

dispus punerea în libertate de îndată a inculpaților dacă nu sunt arestați în

altă cauză.

Inculpații au fost obligați în

solidar la echivalentul în lei la data plății sumei de 100 mărci germane,

reprezentând daune morale către partea civilă C.G.

A constatat că partea vătămată O.I.

nu s-a constituit parte civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Timiș, au fost trimiși în judecată inculpații B.M. și S.V.M.,

pentru comiterea a două infracțiuni de tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (2)

lit. a), b) și e) C. pen.

S-a reținut că în noaptea de 20

iunie 2001, partea vătămată O.I., s-a deplasat în jurul orelor 1,00, împreună

cu prietenul său C.G., pe str. Comuna din Paris, din Timișoara.

La un moment dat doi tineri ce s-au

dovedit a fi B.M. și S.V.M., și care aveau cu ei un câine negru, i-au atacat pe

cei doi, lovindu-i cu pumnii și picioarele, trântindu-i la pământ. Lui O.I.,

cei doi i-au luat 150 mărci germane și actele de identitate, iar lui C.G. suma

de 300 mărci germane, pe care acesta o avea asupra sa, ceasul de la mână și

telefonul mobil. Cele două părți vătămate au rămas întinse pe jos în stare de

inconștiență, fiind ulterior transportate la Spitalul Județean, pentru a li se

acorda îngrijiri medicale. O.I. a suferit leziuni ce au necesitat 2 zile

îngrijiri medicale, tot așa și partea vătămată C.G.

Cei doi agresori au oprit

autoturismul martorului B.A.V., ce îl cunoștea pe inculpatul S.V.M. Acesta a

acceptat să-i transporte pe cei doi inculpați, de frică, știindu-l violent pe

S.V.M. Cei trei s-au deplasat până pe strada Lămâiței. La coborâre inculpații

i-au oferit spre vânzare martorului B.A.V., telefonul mobil, după ce în

prealabil îl și uitase în mașină. Martorul nu a fost de acord să cumpere

telefonul, după care s-a despărțit de inculpați. Martorul B.A.V. era însoțit de

prietenul său S.G.O., care a confirmat în totalitate cele susținute de B.A.V.,

precum și faptul că cei doi inculpați l-au amenințat la plecare.

Altercația dintre părțile vătămate

și inculpați, ca și violențele exercitate de aceștia au fost observate de

martorul N.T.C., care a arătat amănuntele legate de oprirea autoturismului și

prezența câinelui.

Ulterior, în aceeași noapte, pe baza

reclamațiilor părților vătămate, poliția i-a depistat pe inculpați și i-a

amendat, dar nu a mai găsit asupra lor bunurile sustrase.

Dovadă că partea vătămată C.G.

poseda un telefon mobil, a reieșit din declarațiile martorului I.V., care îi

vânduse acestuia telefonul.

Atât în faza de urmărire penală cât

și în fața instanței, inculpații au recunoscut că au lovit părțile vătămate,

însă nu au recunoscut deposedarea acestora de bunuri.

Ambii inculpați au susținut că s-au

bătut cu părțile vătămate întrucât acestea au lovit câinele care îi însoțea.

În urma administrării probelor,

instanța a stabilit că nu se poate reține în sarcina inculpaților, sustragerea

bunurilor (telefon, ceas, bani) de către inculpați, din probe rezultând doar

faptul că aceștia au agresat pe cele două părți vătămate, care în urma

loviturilor au suferit leziuni care au necesitat câte 2 zile îngrijiri

medicale.

În aceste condiții, instanța a

reținut că faptele săvârșite de inculpați întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunii de lovire, prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., în care sens a

dispus schimbarea încadrării juridice.

Împotriva sentinței tribunalului a

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

În motive se invocă nelegalitatea,

în sensul încălcării art. 334 C. proc. pen. și netemeinicia în sensul unei

greșite aprecieri a probelor, care a dus la schimbarea încadrării juridice, din

art. 211, în art. 180 C. pen.

Curtea de Apel Timișoara, prin

decizia penală nr. 99/ A din 7 martie 2003, a admis apelul parchetului și a

schimbat încadrarea juridică a faptelor în două infracțiuni de tâlhărie,

prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen. și în baza acestui

text de lege, a condamnat pe inculpații B.M. și S.V.M. la câte două pedepse de

5 ani închisoare, dispunând, în baza art. 33 și art. 34 C. pen., ca fiecare

inculpat să execute 5 ani închisoare, în condițiile art. 71 și art. 64 C. pen.

S-a motivat că prima critică nu este

fondată, deoarece, pe de altă parte, situația inculpaților s-a ușurat, iar, pe

de altă parte, este vorba de o nulitate relativă, pe care inculpații nu au

înțeles să o invoce, apreciind că nu le-au fost încălcate drepturile

procesuale.

Referitor la cea de a doua critică,

s-a motivat că aceasta este fondată, întrucât, contrar celor reținute de prima

instanță, din probele administrate în cauză, rezultă că violențele au fost

exercitate, ca infracțiune mijloc și nu în afara unei conexiuni cu sustragerea

(infracțiunea scop), așa întrucât faptele imputate inculpaților constituie

tâlhărie, iar nu lovire.

Așa fiind s-a dispus admiterea

apelului parchetului și condamnarea inculpaților, în temeiul art. 211 alin. (2)

lit. a), d) și e) C. pen.

Împotriva deciziei curții de apel,

inculpații au declarat recurs, solicitând reducerea pedepsei, având în vedere

că sunt tineri și că nu sunt cunoscuți cu antecedente penale.

Recursurile declarate sunt

nefondate.

Din examinarea hotărârii atacate și

a lucrărilor dosarului, rezultă că, instanța de apel a făcut o corectă

individualizare a pedepselor stabilite inculpaților, pentru infracțiunile de

tâlhărie, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Situațiile favorabile invocate de

inculpați în recursul lor au fost avute în vedere de instanța de apel la individualizarea

pedepselor, care au fost fixate la nivelul minimului special.

În cauză nu se impune recunoașterea

și aplicarea de circumstanțe atenuante cu consecința reducerii pedepselor,

ținând seama de pericolul social faptelor, de circumstanțele aparținând

faptelor, cât și ale făptuitorilor, care au avut o comportare nesinceră pe

parcursul procesului penal.

Deci, se impune a se menține

pedepsele în cuantumul fixat, pentru reeducarea inculpatului și prevenirea

comiterii unor fapte așa de grave.

Neconstatându-se nici motive care se

iau în considerare din oficiu, recursurile urmează să fie respinse ca

nefondate, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu

obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații B.M. și Ș.V.M., împotriva deciziei penale nr. 99/ A din

7 martie 2002, a Curții de Apel Timișoara.

Obligă pe fiecare inculpat la plata

sumei de câte 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

câte 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu,

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 mai 2003.