ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3780/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 815 din 19 august 1999, Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC E. SA București, S.D.E.E. Ploiești, împotriva pârâtei S.N.P. P. Ploiești, schela Boldești, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 349.651.943 lei, reprezentând contravaloare majorări de întârziere în plata prețului energiei electrice, calculate conform art. 93 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 236/1993. Prin aceeași sentință, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 7.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că, în baza expertizei contabile efectuată în cauză, pârâta și-a respectat obligațiile ce-i reveneau, în sensul de a iniția operațiunea de compensare pentru facturile emise de reclamantă, în termenul prevăzut în H.G. nr. 236/1993, art. 93 pct. 1, situație în care nu se justifică plata majorărilor de întârziere solicitate, atâta timp cât facturile în litigiu au fost achitate prin compensare, cu respectarea termenului prevăzut în actul normativ menționat anterior. În rejudecare, după casare, (conform deciziei nr. 5765 din 23 noiembrie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială) Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 24 din 12 aprilie 2002, a admis apelul declarat de reclamanta SC E. SA București, S.D.E.E.

Ploiești, și a schimbat în tot sentința nr. 815 din 19 august 1999 a Tribunalului Prahova, în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamantă și obligă pârâta S.N.P. P. SA București, schela de petrol Boldești, să plătească acesteia suma de 286.599.955 lei, cu titlu de majorări de întârziere, în plata prețului, plus 13.575.000 lei cheltuieli de judecată, respingând totodată cererea cu privire la taxa pe valoarea adăugată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că, chiar dacă în speță ar fi existat o compensare între părți, cu privire la dobânzile reciproce, ea trebuia să se realizeze în așa fel încât să nu existe întârziere în plata facturilor din partea pârâtei, aceasta datorează, contrar celor constatate de expertiza contabilă la fond, majorările de întârziere, solicitate prin acțiune.

În caz contrar, reține instanța în continuare, nu s-ar mai putea realiza conceptul disciplinei contractuale, impus prin clauza penală. Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta S.N.P. P. SA București, sucursala P. Ploiești, schela Boldești, susținând că decizia atacată este netemeinică și nelegală, întrucât, la pronunțarea acesteia, instanța de apel nu a ținut seama de convenția încheiată, R. și, respectiv, P. (unitate cu personalitate juridică) prin care acestea au hotărât, pentru a nu bloca efectiv activitatea din cele două sisteme, din cauza lipsei de lichidități, ca decontarea facturilor să aibă loc prin compensare și, deci, că în acest context, singura obligație ce-i revenea pârâtei (care a fost îndeplinită) consta în aceea de a demara operațiunile de compensare în interiorul termenului de 10 zile, prevăzut de H.G.

nr. 236/1993, de la primirea facturilor, neavând nici o relevanță, așa cum a apreciat greșit instanța de apel, sub aspectul întârzierii în plată, faptul că, ulterior emiterii ordinului de plată, acesta trebuia să parcurgă până la semnarea și ștampilarea acestuia de furnizor, un anumit circuit. Ori, tocmai în urma examinării acestor situații, expertul contabil a constatat că pârâta nu se află în culpă, pentru întârzierea plății prețului energiei electrice consumate, pentru perioada aferentă circuitului documentelor și, ca atare, în mod discutabil, instanța de apel a înlăturat, la pronunțarea soluției, concluziile expertizei. În consecință, pârâta solicita admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei, împotriva sentinței instanței de fond.

Recursul pârâtei este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că reclamanta SC E. SA, sucursala de distribuție Ploiești a furnizat pârâtei S.N.P. P., schela de petrol Boldești, în baza contractului nr. 159/1996, energie electrică, a cărui preț a fost achitat integral, însă cu o oarecare întârziere față de data scadenței facturilor.

Tot din aceleași acte, mai rezultă că, la nivelul celor două companii, R. și, respectiv, P., s-a convenit (dat fiind că unitățile din sistemul R. furnizează celor din sistemul P. energie electrică, iar acestea din urmă primelor gaze naturale) ca, în scopul continuării activității și în prezența lipsei de lichidități, achitarea datoriilor reciproce să fie realizată prin compensare, potrivit metodologiei elaborate de R. Prin adresa nr. 802/1995 (dosar fond) R. a dispus unităților din sistemul său să nu mai calculeze majorări și penalități pentru întârzierea în achitarea facturilor, în condițiile în care unitățile P. debitoare demarează procedura de realizare a compensărilor, P. – R., în interiorul intervalelor prevăzute de H.G.

nr. 236/1993 și Legea nr. 76/1992, respectiv, 10 zile pentru majorări și 30 zile pentru penalități. Ori, această dispoziție a avut în vedere, așa cum rezultă din probe, tocmai faptul că, de la demararea operațiunii de compensare și până la finalizarea acesteia, este necesară o perioadă de timp, aferentă circuitului documentelor, și care, în mod obiectiv, nu poate fi imputabilă pârâtei, ca întârziere în plată și, implicit, nu poate justifica, așa cum a apreciat greșit instanța de apel, soluția de angajare a răspunderii acesteia, prin plata majorărilor solicitate. Ori, din probele dosarului, cu referire specială la raportul de expertiză contabilă, rezultă, contrar celor reținute de instanța de apel, că pârâta a inițiat procedura de compensare a datoriei, cu respectarea termenului de 10 zile prevăzut de art. 93 pct. 1 din H.G.

nr. 236/1993, adică așa cum a dispus R., prin adresa menționată anterior, astfel că, față de toate cele arătate, se constată că aprecierile instanței de apel, în sensul că, chiar dacă, în speță, a existat o compensare între părți, aceasta nu s-a făcut în așa fel încât să nu existe întârziere în plată, nu-și găsesc acoperire în probele de la dosar. În consecință, bine, instanța fondului, spre deosebire de instanța de apel, și-a însușit concluziile expertizei contabile (la care de altfel reclamanta nu a formulat obiecțiuni) și a dispus respingerea acțiunii, considerând întemeiat că perioada necesară circuitului documentelor, în vederea realizării efective a operațiunilor de compensare, nu poate fi socotită ca întârziere în plată și, ca urmare, că nu există temei pentru angajarea răspunderii pârâtei pentru plata majorărilor solicitate.

Așa fiind, recursul pârâtei urmează a fi admis și decizia atacată, modificată, în sensul respingerii apelului reclamantei, declarat împotriva sentinței tribunalului. Potrivit art. 274 C. proc. civ., intimata reclamantă urmează a fi obligată să plătească recurentei pârâte suma de 7.554.499 lei, cu titlu cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta S.N.P. P. SA București, sucursala P. Ploiești, schela Boldești, împotriva deciziei nr. 24 din 12 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și comercial. Modifică decizia recurată, în sensul că, respinge apelul declarat de reclamanta SC E. SA București, S.D.E.E. Ploiești, împotriva sentinței nr. 815 din 19 august 1999 a Tribunalului Prahova. Obligă intimata reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.554.499 lei, către recurenta pârâtă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 2 octombrie 2003.