ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2328/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 230 din 18

decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Vâlcea a fost admisă cererea formulată

de apărătorul inculpatului R.I.D. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu

aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în cea de furt calificat, prevăzută de art.

208 și art. 209 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.,

text în baza căruia acest inculpat a fost condamnat la 3 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 57, art. 71

C. pen. și art. 88 C. pen. și s-a constatat că prejudiciul cauzat părții civile

a fost recuperat.

Pentru a pronunța astfel, prima

instanță a reținut că în ziua de 29 noiembrie 2002, inculpatul, prin

intermediul unei cunoștințe, i-a solicitat părții civile care se afla într-un

autoturism împreună cu mai multe persoane, o întâlnire în zona unui bar din Rm.

Vâlcea.

Fiind de acord, aceasta a mers în

parcarea din fața blocului respectiv, și acolo după ce recurentul s-a urcat în

mașină i-a cerut împrumut o sumă de bani.

În urma unor discuții, în cele din

urmă, victima a fost de acord să-i împrumute, în care scop a scos din borsetă o

sumă de bani, totalizând 10.000.000 lei și a început să numere cât i se ceruse.

La un moment dat, recurentul,

profitând de neatenția părții civile care număra banii și de împrejurarea că

cei aflați pe bancheta din spate nu erau atenți, i-a smuls din mână toți banii,

după care a fugit.

Împotriva acestei soluții Parchetul

de pe lângă Tribunalul Vâlcea și inculpatul au declarat apel.

Prin decizia nr. 44 din 12 februarie

2004, apelul Parchetului a fost admis și potrivit art. 334 C. proc. pen., a

fost schimbată încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de furt calificat,

prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. b) C. pen., în infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit.

c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și inculpatul condamnat la 5

ani închisoare.

Apelul declarat de inculpat a fost

retras de către acesta.

Nemulțumit de această soluție,

inculpatul a declarat recurs.

Apărătorul acestuia a criticat

soluția instanței de apel considerând-o nelegală, deoarece în mod greșit

inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Astfel, a susținut că din probele

administrate nu rezultă că recurentul, pentru a fura banii, a exercitat

violență asupra părții civile.

În acest sens, a arătat că în

plângerea adresată lucrătorilor de poliție victima a menționat că recurentul

„i-a furat banii”, în declarație a precizat că inculpatul „i-a tras tot fișicul

în momentul în care număra banii”, în timp ce în depoziție a relatat că „profitând

de neatenția sa, i-a luat teancul de bani din mână”.

Aceiași poziție a avut-o partea

civilă și în declarația dată în fața primei instanțe, când a susținut că

„inculpatul i-a luat pur și simplu banii”.

Apărătorul a arătat că cele relatate

de partea civilă se coroborează cu declarațiile martorilor oculari, care au

susținut că inculpatul a luat suma de bani când victima nu se aștepta, că nu îi

ținea strâns în mână și nu au fost exercitate violențe sau amenințări asupra

ei.

Analizând dispozițiile art. 211 C.

pen., apărătorul a susținut că prin noțiunea generică de „violență” se înțelege

orice acțiune prin care se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra

persoanei, împotriva căreia a fost îndreptată și cuprinde numai acțiunile prin

care se exercită violențe împotriva persoanei nu și a lucrurilor, deoarece

numai astfel obiectul material al acestei infracțiuni va concorda cu obiectul

juridic special adiacent, care este format din relațiile sociale a căror

ocrotire este asigurată prin apărarea persoanei. Prin smulgerea în mod brusc a

lucrului, fără ca deținătorul să poată opune rezistență întrucât după comiterea

infracțiunii făptuitorul a fugit, nu aduce nici o atingere relațiilor sociale

privind viața, integritatea corporală, sănătatea ori libertatea, care formează

obiectul juridic special adiacent al infracțiunii de tâlhărie.

Concluzionând că în dosar nu există

probe din care să rezulte că inculpatul a avut față de victimă o atitudine

violentă, indiferent de intensitatea ei, pentru a înfrânge voința acesteia, ci

s-a profitat numai de neatenția părții civile, apărătorul a solicitat admiterea

recursului, casarea deciziei instanței de apel, schimbarea încadrării juridice

în infracțiunea de furt calificat și redozarea pedepsei aplicate.

Recursul nu este fondat.

Analizând decizia atacată se

constată că ea este legală și temeinică, instanța de control judiciar reținând

bine starea de fapt, pe baza probelor ce au fost complet administrate și corect

interpretate, cărora le-a dat o încadrare juridică corespunzătoare.

Astfel, s-a stabilit că victima

ținea în mână un teanc de bancnote și în timp ce îl număra, inculpatul, care se

afla în dreapta sa, a deposedat-o, după care a fugit.

Este evident că în această situație

a existat un contact material al victimei cu bunul respectiv, adică cu banii pe

care-i ținea în mână și-i număra.

Este adevărat că victima în

declarațiile sale a folosit unele sintagme ca de exemplu „mi-a furat”, „mi-a

luat”, „profitând de neatenția mea mi-a luat teancul de bani”, dar această

împrejurare nu are relevanță juridică, deoarece violențele la care se referă

textul în formele, prevăzute de art. 180 și art. 182 C. pen., pot consta și în

alte acțiuni agresive îndreptate împotriva victimei cum ar fi smulgerea bunului

aflat asupra ei, dacă aceasta a fost de natură să înfrângă voința

deținătorului.

Pe baza probelor administrate s-a

stabilit că partea civilă a ținut strâns sau mai puțin strâns banii în mână,

care i-au fost „trași” de către inculpat, așa după cum a declarat victima.

Având contact fizic material cu bunul pe care aceasta (victima) îl ținea în

mână, inculpatul a acționat, în principal asupra lui adică a teancului de bani,

cu care s-a imposedat, dar în subsidiar și asupra persoanei, violentarea

bunului resfrângându-se și asupra ei care ținea banii în mână mai mult sau mai

puțin strâns, producându-i astfel o stare de constrângere a voinței proprii

care i-a fost înfrântă.

Nu se poate disocia acțiunea de

violență asupra bunului, de violența, chiar în forma sa minimă asupra

persoanei, concretizată în înlăturarea, printr-o ușoară forțare a contactului

direct material dintre teancul de bani, aflat în mâna victimei și aceasta care-l

număra.

Numai dacă s-ar fi putut separa

violența asupra bunului de violența asupra persoanei în sensul că banii nu erau

ținuți în mână, ci puși de o parte, ceea ce nu a fost cazul în speță, atunci

fapta inculpatului ar fi întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de

furt calificat și nu cele ale infracțiunii de tâlhărie.

Pedeapsa aplicată de către instanța

de apel a fost bine individualizată, ea reflectând corect gradul de pericol

social al faptei și făptuitorului.

Orientarea pedepsei spre minimul

special prevăzut de lege, demonstrează că instanța de apel a avut în vedere

tinerețea și sinceritatea inculpatului.

Așa cum a fost stabilită, pedeapsa

își va atinge scopul ei educativ și de prevenție generală, prevăzută de art. 52

C. pen.

Ca atare, recursul urmează să fie

respins.

Întrucât inculpatul a fost judecat

în stare de arest, instanța urmează să compute durata prevenției.

Cheltuielile efectuate de stat cu

ocazia soluționării cauzei vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul R.I.D., împotriva deciziei penale nr. 44 din 12

februarie 2004 a Curții de Apel Pitești.

Compută din pedeapsa aplicată durata

arestării preventive de la 25 iunie 2003, la zi.

Obligă pe recurent să plătească

statului suma de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

29 aprilie 2004.