ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2328/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 230 din 18 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul Vâlcea a fost admisă cererea formulată de apărătorul inculpatului R.I.D. s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în cea de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., text în baza căruia acest inculpat a fost condamnat la 3 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 57, art. 71 C. pen. și art. 88 C. pen. și s-a constatat că prejudiciul cauzat părții civile a fost recuperat.

Pentru a pronunța astfel, prima instanță a reținut că în ziua de 29 noiembrie 2002, inculpatul, prin intermediul unei cunoștințe, i-a solicitat părții civile care se afla într-un autoturism împreună cu mai multe persoane, o întâlnire în zona unui bar din Rm. Vâlcea. Fiind de acord, aceasta a mers în parcarea din fața blocului respectiv, și acolo după ce recurentul s-a urcat în mașină i-a cerut împrumut o sumă de bani. În urma unor discuții, în cele din urmă, victima a fost de acord să-i împrumute, în care scop a scos din borsetă o sumă de bani, totalizând 10.000.000 lei și a început să numere cât i se ceruse. La un moment dat, recurentul, profitând de neatenția părții civile care număra banii și de împrejurarea că cei aflați pe bancheta din spate nu erau atenți, i-a smuls din mână toți banii, după care a fugit.

Împotriva acestei soluții Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și inculpatul au declarat apel. Prin decizia nr. 44 din 12 februarie 2004, apelul Parchetului a fost admis și potrivit art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și inculpatul condamnat la 5 ani închisoare. Apelul declarat de inculpat a fost retras de către acesta. Nemulțumit de această soluție, inculpatul a declarat recurs. Apărătorul acestuia a criticat soluția instanței de apel considerând-o nelegală, deoarece în mod greșit inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

Astfel, a susținut că din probele administrate nu rezultă că recurentul, pentru a fura banii, a exercitat violență asupra părții civile. În acest sens, a arătat că în plângerea adresată lucrătorilor de poliție victima a menționat că recurentul „i-a furat banii”, în declarație a precizat că inculpatul „i-a tras tot fișicul în momentul în care număra banii”, în timp ce în depoziție a relatat că „profitând de neatenția sa, i-a luat teancul de bani din mână”. Aceiași poziție a avut-o partea civilă și în declarația dată în fața primei instanțe, când a susținut că „inculpatul i-a luat pur și simplu banii”. Apărătorul a arătat că cele relatate de partea civilă se coroborează cu declarațiile martorilor oculari, care au susținut că inculpatul a luat suma de bani când victima nu se aștepta, că nu îi ținea strâns în mână și nu au fost exercitate violențe sau amenințări asupra ei.

Analizând dispozițiile art. 211 C. pen., apărătorul a susținut că prin noțiunea generică de „violență” se înțelege orice acțiune prin care se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra persoanei, împotriva căreia a fost îndreptată și cuprinde numai acțiunile prin care se exercită violențe împotriva persoanei nu și a lucrurilor, deoarece numai astfel obiectul material al acestei infracțiuni va concorda cu obiectul juridic special adiacent, care este format din relațiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea persoanei. Prin smulgerea în mod brusc a lucrului, fără ca deținătorul să poată opune rezistență întrucât după comiterea infracțiunii făptuitorul a fugit, nu aduce nici o atingere relațiilor sociale privind viața, integritatea corporală, sănătatea ori libertatea, care formează obiectul juridic special adiacent al infracțiunii de tâlhărie.

Concluzionând că în dosar nu există probe din care să rezulte că inculpatul a avut față de victimă o atitudine violentă, indiferent de intensitatea ei, pentru a înfrânge voința acesteia, ci s-a profitat numai de neatenția părții civile, apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel, schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de furt calificat și redozarea pedepsei aplicate. Recursul nu este fondat. Analizând decizia atacată se constată că ea este legală și temeinică, instanța de control judiciar reținând bine starea de fapt, pe baza probelor ce au fost complet administrate și corect interpretate, cărora le-a dat o încadrare juridică corespunzătoare. Astfel, s-a stabilit că victima ținea în mână un teanc de bancnote și în timp ce îl număra, inculpatul, care se afla în dreapta sa, a deposedat-o, după care a fugit.

Este evident că în această situație a existat un contact material al victimei cu bunul respectiv, adică cu banii pe care-i ținea în mână și-i număra. Este adevărat că victima în declarațiile sale a folosit unele sintagme ca de exemplu „mi-a furat”, „mi-a luat”, „profitând de neatenția mea mi-a luat teancul de bani”, dar această împrejurare nu are relevanță juridică, deoarece violențele la care se referă textul în formele, prevăzute de art. 180 și art. 182 C. pen., pot consta și în alte acțiuni agresive îndreptate împotriva victimei cum ar fi smulgerea bunului aflat asupra ei, dacă aceasta a fost de natură să înfrângă voința deținătorului. Pe baza probelor administrate s-a stabilit că partea civilă a ținut strâns sau mai puțin strâns banii în mână, care i-au fost „trași” de către inculpat, așa după cum a declarat victima.

Având contact fizic material cu bunul pe care aceasta (victima) îl ținea în mână, inculpatul a acționat, în principal asupra lui adică a teancului de bani, cu care s-a imposedat, dar în subsidiar și asupra persoanei, violentarea bunului resfrângându-se și asupra ei care ținea banii în mână mai mult sau mai puțin strâns, producându-i astfel o stare de constrângere a voinței proprii care i-a fost înfrântă. Nu se poate disocia acțiunea de violență asupra bunului, de violența, chiar în forma sa minimă asupra persoanei, concretizată în înlăturarea, printr-o ușoară forțare a contactului direct material dintre teancul de bani, aflat în mâna victimei și aceasta care-l număra.

Numai dacă s-ar fi putut separa violența asupra bunului de violența asupra persoanei în sensul că banii nu erau ținuți în mână, ci puși de o parte, ceea ce nu a fost cazul în speță, atunci fapta inculpatului ar fi întrunit elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat și nu cele ale infracțiunii de tâlhărie. Pedeapsa aplicată de către instanța de apel a fost bine individualizată, ea reflectând corect gradul de pericol social al faptei și făptuitorului. Orientarea pedepsei spre minimul special prevăzut de lege, demonstrează că instanța de apel a avut în vedere tinerețea și sinceritatea inculpatului. Așa cum a fost stabilită, pedeapsa își va atinge scopul ei educativ și de prevenție generală, prevăzută de art. 52 C. pen.

Ca atare, recursul urmează să fie respins. Întrucât inculpatul a fost judecat în stare de arest, instanța urmează să compute durata prevenției. Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluționării cauzei vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.I.D., împotriva deciziei penale nr. 44 din 12 februarie 2004 a Curții de Apel Pitești. Compută din pedeapsa aplicată durata arestării preventive de la 25 iunie 2003, la zi. Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 aprilie 2004.