ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1513/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1027 din 7

noiembrie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a respins, ca nefondată,

contestația la executare, formulată de condamnatul R.F. împotriva sentinței

penale nr. 172 din 20 mai 1998 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

Pentru a pronunța hotărârea,

instanța a reținut că în cauză nu este incidentă aplicarea art. 461 alin. (1)

lit. d) C. proc. pen., respectiv „când se invocă orice altă cauză de stingere

sau de micșorare a pedepsei” și nici a art. 15 C. pen., respectiv „când după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a

pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar

sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de lege nouă,

ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de

conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei

și de timpul executat din pedeapsă, se poate dispune fie menținerea, fie

reducerea pedepsei.

Împotriva sentinței, condamnatul

contestator a declarat apel, motivul invocat fiind nelegalitatea și

netemeinicia ei, sens în care a solicitat desființarea hotărârii și reducerea

pedepsei pe considerentul că de la data judecării definitive a cauzei, au

intervenit O.U. nr. 207/2000 și Legea nr. 456/2001, acte normative care au

modificat art. 146 C. pen., în ce privește înțelesul noțiunii de „consecințe

deosebit de grave”.

Prin decizia penală nr. 809 din 12

decembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de condamnatul contestator.

Nemulțumit și de hotărârea instanței

de apel, condamnatul a declarat recurs, în esență, motivele invocate fiind

nelegalitatea hotărârilor pronunțate, întrucât urmare modificării art. 146 C.

pen., se impune schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost

condamnat și reducerea pedepsei.

Recursul declarat de condamnatul

contestator, nu este fondat.

Din verificarea lucrărilor cauzei,

se reține că petentul a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 458 C.

proc. pen., modificarea pedepsei ce i s-a aplicat prin sentința penală nr.

172/1998 a Tribunalului București, secția a II-a penală, hotărâre prin care a

fost condamnat la 10 ani închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune,

prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. Hotărârea de

condamnare a rămas definitivă prin decizia penală nr. 3688/1999 a Curții

Supreme de Justiție, secția penală, fapta fiind săvârșită în perioada decembrie

1966 – mai 1997, prejudiciul cauzat fiind de peste 50.000.000 lei.

În conformitate cu dispozițiile art.

15 alin. (2) C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare

și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care

prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât

maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea

săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea

hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din

pedeapsă, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa nu

poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse,

proporțional cu micșorarea maximului special prevăzut pentru infracțiunea

săvârșită.

Potrivit art. 458 C. proc. pen., în

cazul intervenirii unei legi penale noi, care prevede o pedeapsă mai ușoară

decât cea care se execută, instanța ia măsuri de aducere la îndeplinire a

dispozițiilor art. 15 C. pen.

Din analiza celor două texte, ca și

din cea a textului marginal al art. 15 C. pen., rezultă că în cazul pedepselor

definitive, aplicarea legii penale mai favorabile are caracter facultativ și

că, în cadrul contestației la executare, referitor la persoana condamnatului se

impun a fi efectuate dovezi de bună conduită.

Prin dispozițiile art. I pct. 5 din

O.U. nr. 207/2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului

de procedură penală, a fost redefinit înțelesul expresiei de „consecințe

deosebit de grave”, prevăzută în art. 146 C. pen. Plafonul valoric a fost majorat

la 2 miliarde lei prin Legea nr. 456/2001, de aprobare a O.U. nr. 207/2001.

Potrivit celor două acte normative,

textul art. 215 alin. (5), care prevede înșelăciunea care a avut consecințe

deosebit de grave, se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și

interzicerea unor drepturi.

Rezultă deci că nu s-au făcut

modificări ale limitelor de pedeapsă, ci a fost redefinit înțelesul termenului

arătat de art. 146 C. pen., ceea ce înseamnă că prin creșterea plafonului

valoric de la 50.000.000 lei la 2 miliarde lei, fapta săvârșită sub imperiul

legii vechi nu ar putea fi socotite că au produs consecințe deosebit de grave

decât dacă s-ar depăși noul plafon stabilit de legiuitor ori s-ar dovedi

producerea unei perturbări deosebit de grave a activității unei persoane fizice

sau juridice.

Ca atare, noua dispoziție fiind mai

favorabilă, în sensul art. 13 C. pen., aceasta poate constitui pentru cauzele

în curs de judecată temei de schimbare a încadrării juridice dintr-o

infracțiune cu consecințe deosebit de grave, în alta mai ușoară, iar în cauzele

definitiv judecate, motiv pentru persoanele aflate în executarea pedepsei, de

introducere a contestației la executare potrivit textelor menționate, în cadrul

căreia se impun a fi administrate dovezile de bună conduită cerute de lege.

Față de infracțiunea săvârșită, de

persoana inculpatului contestator, de conduita acestuia după pronunțarea

hotărârii și de timpul scurs de la începerea executării pedepsei, 9 iulie 1997,

soluția de menținere a pedepsei aplicate, este concordantă cu dispozițiile

legale.

În fapt, condamnatul contestator,

prin sentința penală nr. 545 din 18 septembrie 2001, a Tribunalului București,

secția a II-a penală, rămasă definitivă prin respingerea apelului și, respectiv

a recursului (decizia penală nr. 2470 din 16 mai 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția penală) i s-a mai respins, ca nefondată, contestația la

executare formulată în baza acelorași susțineri, împotriva aceleiași hotărâri,

sentința penală nr. 172 din 20 mai 1998 a Tribunalului București, secția a II-a

penală.

Recursul declarat de contestator

fiind nefondat, în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va fi respins.

Conform art. 192 C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul R.F. împotriva deciziei penale nr. 809/ A din 12

decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II–a penală.

Obligă pe recurent la plata sumei de

400.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 martie 2003.