ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1419/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 43 din 19

iunie 2003, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată,

plângerea formulată de petiționarul B.W.F.J., în baza art. 278 C. proc. pen. și

art. 21 din Constituția României, împotriva rezoluției nr. 86/ P din 27

noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Prin rezoluția nr. 86/ P din 27

noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților: E.G., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

E.R., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 240, art. 25, raportat

la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26, raportat

la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.; C.N., pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 291, art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. și

art. 292 C. pen. și P.B., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

26, raportat la art. 240, art. art. 25, raportat la art. 289, cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen. și art. 25, raportat la art. 26, raportat la art. 215

alin. (1), (2) și (3) C. pen., apreciindu-se că toate aceste fapte nu există.

Prin aceeași rezoluție s-a dispus și

neînceperea urmăririi penale față de numiții: C.E., cercetată pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 215, art. 26, raportat la art. 289 C. pen. și

art. 291 C. pen., socotindu-se că aceste fapte nu există; I.A. și F.A.,

cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 și art. 26,

raportat la art. 289 C. pen., deoarece ancheta nu a confirmat existența

faptelor.

În motivarea acestei rezoluții, s-au

reținut următoarele:

Numitul B.W.F.J. a înregistrat la 17

ianuarie 2002 o plângere prin care a reclamat că la data de 2 mai 1997 nu și-a

dat consimțământul pentru autentificarea procurii nr. 2004/1997 de către

notarul public E.G., prin care îl împuternicea pe C.N. să-i vândă construcția

din comuna Otopeni, str. Fermei, imobil achiziționat în aceeași zi de la SC

U.O.T.C., reprezentată de C.N.

S-a mai arătat că la efectuarea

plății impozitului pe anul 2001, s-a constatat că proprietari ai imobilului

erau C.M. și C.S., care dobândiseră imobilul de la F.A. care, la rândul său,

cumpărase de la cetățeanul german prin mandatar C.N.

La data de 14 februarie 2002 s-a

înregistrat o altă plângere în care se arată că cetățeanul german nu și-a dat

consimțământul pentru autentificarea de către notarul public a contractului de

vânzare-cumpăare, conform căruia a cumpărat de la SC U.O. construcția din

comuna Otopeni, str. Fermei G și a procurii nr. 2005 din aceeași zi, prin care

îl mandata pe C.N. să vândă acest imobil, acte care nu reprezintă voința sa.

Aceste cauze au fost reunite,

rezultând următoarea situație de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 2003 din 2 mai 1997, autentificat de către notarul public E.G., SC

U.O.T.C., reprezentată de C.N., a vândut cumpărătorului B.W.F.J. construcția

situată pe un teren de 2700 mp în comuna Otopeni, zona Fermei L, compusă din

parter, subsol și garaj, pentru prețul de 200.000.000 lei.

Proprietarii terenului C.N. și C.E.

au fost de acord să se creeze un drept de superficie în favoarea cumpărătorului

pe durata existenței construcției.

Cumpărătorul B.W.F.J. a arătat că la

data de 2 mai 1997 s-a deplasat la București, împreună cu prietenii săi M.V. și

S.L., a mers la construcția pe care urma să o cumpere, unde se mai aflau P.B.,

pe care îl cunoscuse în Berlin și un bărbat cu numele E., pe care l-a

considerat notar public. În fața acestui bărbat a semnat contractul de vânzare-cumpărare

care i-a și arătat locul unde să semneze, fără a i se face o traducere și, în

aceeași zi s-a întors în Germania, fără a primi vreun act.

În anul 2001, cu ocazia achitării

impozitului pe clădire la Administrația financiară a sectorului 1 București, numitul

M.V. a aflat că B.W.F.J. nu mai figura ca proprietar, ci numitul C.M. și în

urma informării la organele abilitate, a aflat că, prin contractul nr. 287 din

23 februarie 1999, autentificat de notarul public M.R., vânzătorul B.W.F.J.,

prin mandatar C.N., conform procurii nr. 2004 din 2 mai 1997, autentificată de

notar E.G., a vândut cumpărătorului F.A. construcția, iar proprietarii

terenului, soții C., fiind de acord cu constituirea dreptului de superficie.

La data de 25 februarie 1999, soții

C. au vândut soților C.M. și C.S., terenul de 2700 mp, iar numitul F.A. a

vândut aceleiași familii, construcția situată pe acest teren, prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. 354, autentificat de notarul public S.C.

Numitul B.W.F.J. a arătat că nu a

dorit să vândă imobilul și că, este posibil ca atunci când a semnat contractul

prin care a dobândit construcția, să-i fi fost strecurate spre semnare și alte

acte, lucru de care nu a știut. Mai susține că, în aceleași împrejurări, fără

să fi știut, a semnat la data de 2 mai 1997 și contractul de vânzare-cumpărare

nr. 2002, prin care a dobândit construcția din comuna Otopeni, str. Fermei G și

procura de vânzare a acestui imobil.

Toate aceste acte nu reprezintă

voința sa.

Învinuitul P.B. a precizat că nu l-a

rugat pe M.V. să-i găsească cumpărător pentru construcția din comuna Otopeni,

str. Fermei L, deoarece la acea dată nu mai era proprietarul acesteia și că, în

perioada în care a construit cele două case, numitul M.V. i-a spus că ar dori

să cumpere imobilele prin intermediul unei persoane interpuse, cetățean german,

pentru a evita fiscul german, însă nu a mai fost contactat de acesta.

În cauză, au fost audiate toate

persoanele implicate, ale căror declarații au fost atașate la dosar.

În cauză nu s-a procedat la

efectuarea unei confruntări a martorilor M.V. și S.L. cu învinuitul E.R. în

vederea recunoașterii acestuia din urmă, întrucât M.V. a declarat că îl mai

văzuse anterior, fapt care explică realizarea descrierii fizice amănunțite a

acestuia.

Identificarea numitului E.R. a fost

efectuată și de B.W.F.J., prin cea de-a doua plângere depusă. De altfel, în

ambele plângeri se arată că autentificarea actelor urma să se facă la notarul

E.G., însă nu a știut că notarul ar fi trebuit să fie o femeie.

Învinuita E.G. a declarat că, pentru

autentificarea celor patru acte (două contracte și două procuri), toate în data

de 2 mai 1997, părțile s-au prezentat la biroul notarial, și-au exprimat

consimțământul și au semnat actele în fața sa, la fel declarând și învinuiții

C.N. și C.E.

Numitul F.A. nu a putut fi audiat,

fiind plecat în S.U.A., posibil din anul 1999 – 2000.

A concluzionat parchetul că, în

sarcina notarului public E.G. nu se poate reține săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în

aceea că, la data de 2 mai 1997 a atestat în mod fals în încheierile de

autentificare ale contractelor de vânzare-cumpărare și a procurilor că numitul

B.W.F.J., în calitate de cumpărător și, respectiv, mandant s-a prezentat în

fața sa la sediul notariatului și, și-a exprimat consimțământul pentru

autentificarea actelor.

Numitul B.W.F.J. nu a negat faptul

că semnăturile îi aparțin, ci doar faptul că trei dintre acte au fost semnate

fără a cunoaște conținutul lor.

Declarațiile învinuiților C.N. și C.E.

se coroborează cu declarația martorei R.Z., angajata biroului notarial.

Învinuita E.G. nu a atestat acte

false și în consecință, nu se confirmă nici săvârșirea de către învinuiții E.R.

și P.B. a infracțiunii de fals intelectual și, respectiv, complicitate la

uzurpare de calități oficiale și instigare la fals intelectual.

Concluzionând că cele două procuri

reprezintă voința cetățeanului german, infracțiunea de uz de fals, pentru care

a fost cercetat C.N. nu subzistă.

De asemenea, cu privire la

infracțiunea de fals în declarații, s-a reținut că nu sunt întrunite elementele

constitutive ale acesteia, sub aspectul laturii subiective, lipsind intenția.

În legătură cu această faptă, se

reține că, la 23 septembrie 1999, C.N. s-a prezentat la biroul notarului public

M.R., în calitate de mandatar, încheind contractul de vânzare cu numitul F.A.,

ocazie cu care nu a declarat că mandantul său este necăsătorit, atât în procură

cât și în titlul de proprietate, nefiind nici o mențiune cu privire la starea

civilă.

A mai declarat învinuitul C.N.

faptul că, bănuiește că numitul F.A. a cumpărat construcția pentru a-și deconta

de la cetățeanul german cheltuielile efectuate cu îmbunătățirea acesteia, iar

prețul a fost achitat de F.A. direct proprietarului.

Prin urmare, nu s-a confirmat nici

existența infracțiunii de înșelăciune, săvârșită de învinuiții C.N., F.A., E.R.

și P.B., neexistând nici o înțelegere între aceștia de a induce în eroare pe

notarul public M.R. cu privire la valabilitatea procurii nr. 2004/1997.

Ulterior, la data de 25 februarie

1999, F.A. a vândut cumpărătorilor C.M. și C.S., construcția respectivă, iar

soții C.N. și E. au vândut acelorași persoane terenul pe care se afla

construcția.

Întrucât la încheierea acestui

contract nu s-a folosit acte false, s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu

privire la săvârșirea infracțiunii de uz de fals, față de C.M. și C.S.

S-a mai dispus neînceperea urmăririi

penale și față de numiții I.A. și C.E., sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzute de art. 26, raportat la art. 289 și art. 215 C. pen., din cercetări

nerezultând comiterea acestor fapte.

Nemulțumit și de această hotărâre,

în termenul legal prevăzut de art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, potrivit

art. 278

1

pct. 10 C. proc. pen., intrat în vigoare la 1 ianuarie

2004, petiționarul B.W.F.J., a declarat recursul de față, solicitând ca prin

admiterea acestuia, să se caseze sentința penală nr. 43 din 19 iunie 2003 a

Curții de Apel București și rejudecându-se, să-i fie admisă plângerea, să se

desființeze rezoluția nr. 86/ P din 27 noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București ca nelegală și să se continue cercetarea penală

împotriva celor nouă persoane, față de care a depus petiția.

Aceste persoane, pe nedrept și

eronat, fie au fost scoase de sub urmărirea penală, fie s-a dispus neînceperea

urmăririi penale, deși au comis împotriva sa, infracțiunile penale arătate în

plângerile sale, pentru fiecare făptuitor în parte, fapte deosebit de grave și

care i-au lezat interesele sale de proprietar, trezindu-se lipsit de

proprietatea construcțiilor.

Recursul este fondat în limita celor

ce se vor arăta.

Astfel, de la data introducerii

plângerii de față, a judecării acesteia în fond și până la data soluționării

recursului de față, legea procesual penală a fost modificată, respectiv, prin

introducerea art. 278

1

C. proc. pen., potrivit art. I pct. 168 din

Legea nr. 281/2003 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.

Cum art. 278

1

C. proc.

pen., ca de altfel toate prevederile Codului de procedură penală sunt de imediată

și strictă aplicabilitate, în cauză se constată că părțile adverse recurentului

sau părțile intimate, indicate cu nume, prenume și adrese (prin nota depusă la

dosar) trebuie, în mod obligatoriu citate, potrivit alin. (4) al acestui text.

Toate aceste persoane se mai

constată însă, că, nu pot fi private de un grad de jurisdicție și citate direct

în recurs, fiind totodată, și lipsite de apărarea la care au dreptul, față de

acuzele grave ce li se aduc de către petiționar, prin plângerile sale.

Pentru toate aceste considerente și

potrivit art. 278

1

alin. (4) C. proc. pen., se va admite recursul

petiționarului, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., se

va casa sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea la aceeași

instanță și cu respectarea celor examinate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

petiționarul B.W.F.J. împotriva sentinței penale nr. 43 din 19 iunie 2003 a

Curții de Apel București, secția I penală.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre rejudecare, la aceeași instanță, Curtea de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

12 martie 2004 .