ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1419/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 43 din 19 iunie 2003, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul B.W.F.J., în baza art. 278 C. proc. pen. și art. 21 din Constituția României, împotriva rezoluției nr. 86/ P din 27 noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Prin rezoluția nr. 86/ P din 27 noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților: E.G., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; E.R., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 240, art. 25, raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26, raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.; C.N., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 291, art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

și art. 292 C. pen. și P.B., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 26, raportat la art. 240, art. art. 25, raportat la art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 25, raportat la art. 26, raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., apreciindu-se că toate aceste fapte nu există. Prin aceeași rezoluție s-a dispus și neînceperea urmăririi penale față de numiții: C.E., cercetată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215, art. 26, raportat la art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., socotindu-se că aceste fapte nu există; I.A. și F.A., cercetați pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 și art. 26, raportat la art. 289 C. pen., deoarece ancheta nu a confirmat existența faptelor.

În motivarea acestei rezoluții, s-au reținut următoarele: Numitul B.W.F.J. a înregistrat la 17 ianuarie 2002 o plângere prin care a reclamat că la data de 2 mai 1997 nu și-a dat consimțământul pentru autentificarea procurii nr. 2004/1997 de către notarul public E.G., prin care îl împuternicea pe C.N. să-i vândă construcția din comuna Otopeni, str. Fermei, imobil achiziționat în aceeași zi de la SC U.O.T.C., reprezentată de C.N. S-a mai arătat că la efectuarea plății impozitului pe anul 2001, s-a constatat că proprietari ai imobilului erau C.M. și C.S., care dobândiseră imobilul de la F.A. care, la rândul său, cumpărase de la cetățeanul german prin mandatar C.N. La data de 14 februarie 2002 s-a înregistrat o altă plângere în care se arată că cetățeanul german nu și-a dat consimțământul pentru autentificarea de către notarul public a contractului de vânzare-cumpăare, conform căruia a cumpărat de la SC U.O.

construcția din comuna Otopeni, str. Fermei G și a procurii nr. 2005 din aceeași zi, prin care îl mandata pe C.N. să vândă acest imobil, acte care nu reprezintă voința sa. Aceste cauze au fost reunite, rezultând următoarea situație de fapt: Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2003 din 2 mai 1997, autentificat de către notarul public E.G., SC U.O.T.C., reprezentată de C.N., a vândut cumpărătorului B.W.F.J. construcția situată pe un teren de 2700 mp în comuna Otopeni, zona Fermei L, compusă din parter, subsol și garaj, pentru prețul de 200.000.000 lei. Proprietarii terenului C.N. și C.E. au fost de acord să se creeze un drept de superficie în favoarea cumpărătorului pe durata existenței construcției.

Cumpărătorul B.W.F.J. a arătat că la data de 2 mai 1997 s-a deplasat la București, împreună cu prietenii săi M.V. și S.L., a mers la construcția pe care urma să o cumpere, unde se mai aflau P.B., pe care îl cunoscuse în Berlin și un bărbat cu numele E., pe care l-a considerat notar public. În fața acestui bărbat a semnat contractul de vânzare-cumpărare care i-a și arătat locul unde să semneze, fără a i se face o traducere și, în aceeași zi s-a întors în Germania, fără a primi vreun act. În anul 2001, cu ocazia achitării impozitului pe clădire la Administrația financiară a sectorului 1 București, numitul M.V. a aflat că B.W.F.J. nu mai figura ca proprietar, ci numitul C.M. și în urma informării la organele abilitate, a aflat că, prin contractul nr. 287 din 23 februarie 1999, autentificat de notarul public M.R., vânzătorul B.W.F.J., prin mandatar C.N., conform procurii nr. 2004 din 2 mai 1997, autentificată de notar E.G., a vândut cumpărătorului F.A.

construcția, iar proprietarii terenului, soții C., fiind de acord cu constituirea dreptului de superficie. La data de 25 februarie 1999, soții C. au vândut soților C.M. și C.S., terenul de 2700 mp, iar numitul F.A. a vândut aceleiași familii, construcția situată pe acest teren, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 354, autentificat de notarul public S.C. Numitul B.W.F.J. a arătat că nu a dorit să vândă imobilul și că, este posibil ca atunci când a semnat contractul prin care a dobândit construcția, să-i fi fost strecurate spre semnare și alte acte, lucru de care nu a știut. Mai susține că, în aceleași împrejurări, fără să fi știut, a semnat la data de 2 mai 1997 și contractul de vânzare-cumpărare nr. 2002, prin care a dobândit construcția din comuna Otopeni, str. Fermei G și procura de vânzare a acestui imobil.

Toate aceste acte nu reprezintă voința sa. Învinuitul P.B. a precizat că nu l-a rugat pe M.V. să-i găsească cumpărător pentru construcția din comuna Otopeni, str. Fermei L, deoarece la acea dată nu mai era proprietarul acesteia și că, în perioada în care a construit cele două case, numitul M.V. i-a spus că ar dori să cumpere imobilele prin intermediul unei persoane interpuse, cetățean german, pentru a evita fiscul german, însă nu a mai fost contactat de acesta. În cauză, au fost audiate toate persoanele implicate, ale căror declarații au fost atașate la dosar. În cauză nu s-a procedat la efectuarea unei confruntări a martorilor M.V. și S.L. cu învinuitul E.R. în vederea recunoașterii acestuia din urmă, întrucât M.V.

a declarat că îl mai văzuse anterior, fapt care explică realizarea descrierii fizice amănunțite a acestuia. Identificarea numitului E.R. a fost efectuată și de B.W.F.J., prin cea de-a doua plângere depusă. De altfel, în ambele plângeri se arată că autentificarea actelor urma să se facă la notarul E.G., însă nu a știut că notarul ar fi trebuit să fie o femeie. Învinuita E.G. a declarat că, pentru autentificarea celor patru acte (două contracte și două procuri), toate în data de 2 mai 1997, părțile s-au prezentat la biroul notarial, și-au exprimat consimțământul și au semnat actele în fața sa, la fel declarând și învinuiții C.N. și C.E. Numitul F.A. nu a putut fi audiat, fiind plecat în S.U.A., posibil din anul 1999 – 2000. A concluzionat parchetul că, în sarcina notarului public E.G.

nu se poate reține săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, la data de 2 mai 1997 a atestat în mod fals în încheierile de autentificare ale contractelor de vânzare-cumpărare și a procurilor că numitul B.W.F.J., în calitate de cumpărător și, respectiv, mandant s-a prezentat în fața sa la sediul notariatului și, și-a exprimat consimțământul pentru autentificarea actelor. Numitul B.W.F.J. nu a negat faptul că semnăturile îi aparțin, ci doar faptul că trei dintre acte au fost semnate fără a cunoaște conținutul lor. Declarațiile învinuiților C.N. și C.E. se coroborează cu declarația martorei R.Z., angajata biroului notarial. Învinuita E.G.

nu a atestat acte false și în consecință, nu se confirmă nici săvârșirea de către învinuiții E.R. și P.B. a infracțiunii de fals intelectual și, respectiv, complicitate la uzurpare de calități oficiale și instigare la fals intelectual. Concluzionând că cele două procuri reprezintă voința cetățeanului german, infracțiunea de uz de fals, pentru care a fost cercetat C.N. nu subzistă. De asemenea, cu privire la infracțiunea de fals în declarații, s-a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia, sub aspectul laturii subiective, lipsind intenția. În legătură cu această faptă, se reține că, la 23 septembrie 1999, C.N. s-a prezentat la biroul notarului public M.R., în calitate de mandatar, încheind contractul de vânzare cu numitul F.A., ocazie cu care nu a declarat că mandantul său este necăsătorit, atât în procură cât și în titlul de proprietate, nefiind nici o mențiune cu privire la starea civilă.

A mai declarat învinuitul C.N. faptul că, bănuiește că numitul F.A. a cumpărat construcția pentru a-și deconta de la cetățeanul german cheltuielile efectuate cu îmbunătățirea acesteia, iar prețul a fost achitat de F.A. direct proprietarului. Prin urmare, nu s-a confirmat nici existența infracțiunii de înșelăciune, săvârșită de învinuiții C.N., F.A., E.R. și P.B., neexistând nici o înțelegere între aceștia de a induce în eroare pe notarul public M.R. cu privire la valabilitatea procurii nr. 2004/1997. Ulterior, la data de 25 februarie 1999, F.A. a vândut cumpărătorilor C.M. și C.S., construcția respectivă, iar soții C.N. și E. au vândut acelorași persoane terenul pe care se afla construcția. Întrucât la încheierea acestui contract nu s-a folosit acte false, s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de uz de fals, față de C.M.

și C.S. S-a mai dispus neînceperea urmăririi penale și față de numiții I.A. și C.E., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 289 și art. 215 C. pen., din cercetări nerezultând comiterea acestor fapte. Nemulțumit și de această hotărâre, în termenul legal prevăzut de art. IX pct. 5 din Legea nr. 281/2003, potrivit art. 278 1 pct. 10 C. proc. pen., intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, petiționarul B.W.F.J., a declarat recursul de față, solicitând ca prin admiterea acestuia, să se caseze sentința penală nr. 43 din 19 iunie 2003 a Curții de Apel București și rejudecându-se, să-i fie admisă plângerea, să se desființeze rezoluția nr. 86/ P din 27 noiembrie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București ca nelegală și să se continue cercetarea penală împotriva celor nouă persoane, față de care a depus petiția.

Aceste persoane, pe nedrept și eronat, fie au fost scoase de sub urmărirea penală, fie s-a dispus neînceperea urmăririi penale, deși au comis împotriva sa, infracțiunile penale arătate în plângerile sale, pentru fiecare făptuitor în parte, fapte deosebit de grave și care i-au lezat interesele sale de proprietar, trezindu-se lipsit de proprietatea construcțiilor. Recursul este fondat în limita celor ce se vor arăta. Astfel, de la data introducerii plângerii de față, a judecării acesteia în fond și până la data soluționării recursului de față, legea procesual penală a fost modificată, respectiv, prin introducerea art. 278 1 C. proc. pen., potrivit art. I pct. 168 din Legea nr. 281/2003 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. Cum art. 278 1 C. proc.

pen., ca de altfel toate prevederile Codului de procedură penală sunt de imediată și strictă aplicabilitate, în cauză se constată că părțile adverse recurentului sau părțile intimate, indicate cu nume, prenume și adrese (prin nota depusă la dosar) trebuie, în mod obligatoriu citate, potrivit alin. (4) al acestui text. Toate aceste persoane se mai constată însă, că, nu pot fi private de un grad de jurisdicție și citate direct în recurs, fiind totodată, și lipsite de apărarea la care au dreptul, față de acuzele grave ce li se aduc de către petiționar, prin plângerile sale. Pentru toate aceste considerente și potrivit art. 278 1 alin. (4) C. proc. pen., se va admite recursul petiționarului, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc.

pen., se va casa sentința atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea la aceeași instanță și cu respectarea celor examinate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de petiționarul B.W.F.J. împotriva sentinței penale nr. 43 din 19 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare, la aceeași instanță, Curtea de Apel București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2004 .