ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3556/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 19 mai 2001 D.R. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la plata sumei de 20.000.000 lei cu titlu de daune materiale și așa cum a precizat ulterior și la 500.000.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul produs urmare erorii judiciare comise în dosarul penal nr. 8184/2000 al Judecătoriei Slatina. În susținerea acțiunii reclamanta a învederat că la 9 august 1999 s-a început urmărirea penală împotriva sa pentru săvârșirea mai multor fapte de furt și a unei infracțiuni de violare de domiciliu în dauna părților vătămate R.I., D.Ș. și R.A. din comuna Oporelu, județul Olt.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina nr. 697/P/2000, fără să fi fost audiată și să i se fi adus la cunoștință învinuirea, a fost trimisă în judecată pentru faptele menționate. Prin sentința penală nr. 2168 din 11 decembrie 2000 Judecătoria Slatina în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatei D.R. reținând că faptele imputate nu au fost comise de aceasta. Ulterior, prin decizia penală nr. 147 din 21 martie 2001 Tribunalul Olt a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina împotriva sentinței penale nr. 2168 din 19 decembrie 2000 pe care a desființat-o și a dispus restituirea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale în vederea identificării persoanei vinovate de comiterea lor.

În timpul derulării procesului la Judecătoria Slatina în ședința din 14 noiembrie 2000 s-a luat împotriva reclamantei măsura arestării preventive considerându-se că nu s-a sustras de la judecată măsură la care apoi s-a renunțat. A fost hărțuită pe tot parcursul judecății și a fost nevoită să se deplaseze de la domiciliul ei din Botoșani la Slatina în mai multe rânduri pentru a-și proba nevinovăția. În acest sens a apelat și la mass media cu ajutorul căreia s-a clarificat situația și a fost achitată. A formulat plângeri repetate la Inspectoratul General al Poliției, la Ministerul Justiției și la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pentru a i se face dreptate întrucât fusese învinovățită pe nedrept aducându-i-se astfel atingere demnității, onoarei, dreptului la libertate și la imagine și i-a provocat o cădere psihică întrucât nici la data acțiunii situația sa nu se clarificase.

De asemenea, existența litigiului penal i-a provocat și o serie de cheltuieli legate de deplasările la instanță, onorarii de avocat etc. În drept a invocat dispozițiile art. 1 pct. 2 lit. a) C. proc. civ. Tribunalul Botoșani, secția civilă, prin sentința nr. 340 din 28 august 2002 a respins ca nefondată acțiunea cu motivarea că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. dau dreptul la despăgubiri în cazurile exprese limitativ reglementate de text care însă nu se regăseau în speță deoarece reclamanta nu a fost arestată preventiv și nici nu a suferit o condamnare definitivă care în urma rejudecării să fi fost desființată. Curtea de Apel, secția civilă, prin decizia nr. 63 din 4 decembrie 2002 a admis apelul declarat de D.R.

împotriva sentinței nr. 340 din 28 august 2002 a Tribunalului Botoșani, secția civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 50.000.000 lei cu titlu de daune morale. Instanța și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 998 C. civ. potrivit cărora orice faptă a omului care a cauzat altuia un prejudiciu obligă pe cel din greșeala căruia s-a produs să-l repare. În acest sens, s-a reținut că reclamanta nu a probat prejudiciul material, dar că în ceea ce privește daunele morale pârâtul este dator să i le achite având în vedere drepturile personale nepatrimoniale lezate prin trimiterea greșită în judecată a reclamantei, ca și dispozițiile art. 48 alin. (5) din Constituție și art. 5 pct. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În contra acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Botoșani susținând în esență că în raport de dispozițiile art. 504 și art. 505 C. proc. pen. reclamanta nu era îndrituită la despăgubiri întrucât nu a fost arestată preventiv și nici nu a fost condamnată definitiv pentru faptele penale pentru care a fost cercetată. În acest sens, respectiv existența unei condamnări definitive, este impusă și de dispozițiile art. 3 al protocolului nr. 7 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, protocol ratificat de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. Astfel fiind recurentul a apreciat că în raport de temeiul juridic invocat acțiunea trebuia respinsă.

Recursul este fondat pentru motivele ce succed. Potrivit art. 112 C. proc. civ., reclamantul este obligat să indice normele de drept aplicabile și implicit să determine fundamentul dreptului invocat prin acțiune, însă conform art. 129 și art. 130 din același cod instanțele, în baza rolului activ, au obligația să dea acțiunii calificarea juridică exactă. În esență așa cum deja s-a relevat reclamanta și-a fundamentat pretențiile inițial pe dispozițiile art. 1 pct. 2 lit. a) C. proc. civ. și apoi a invocat prevederile art. 504 C. proc. pen. (dos nr. 2523/2001) calificare însușită la instanța de fond, care i-a respins acțiunea cu argumentele deja expuse. În apel, reclamanta a invocat dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ., delictul civil, temei juridic adoptat de instanța care i-a admis în parte pretențiile.

Or, din cele evidențiate rezultă că instanțele de fond și de apel, au calificat diferit acțiunea și nu au determinat cadrul procesual exact, soluționând pricina din perspectiva unor temeiuri juridice diferite, ceea ce a condus la hotărâri contradictorii. În aceste condiții se impune rejudecarea apelului pentru a se stabili cu certitudine temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamantă, sens în care urmează a se avea în vedere și art. 52 alin. (3) din Constituția din 2003, respectiv art. 48 alin. (3) din Constituția din 1991 în vigoare la data promovării acțiunii. De asemenea, se va examina dacă pârâta, persoană juridică de drept public, poate răspunde în temeiul art. 998 și art. 999 C. civ.

texte ce se referă la „fapta omului care cauzează altuia prejudiciu” aspect ce nu a fost analizat de instanța de apel, atunci când a reținut acest temei juridic pentru admiterea acțiunii. Față de cele ce preced, recursul urmează a fi admis, a casa decizia atacată și a trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Botoșani în numele Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 63 din 4 decembrie 2002 a Curții de Apel Suceava, secția civilă, și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2004.