ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1839/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 169 din 4

iulie 2002, pronunțată în dosarul nr. 3169/2002 al Tribunalului Mehedinți,

instanța, în baza art. 174 și art. 175 lit. c) și i) C. pen., cu aplicarea art.

176 lit. b) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul R.C. la 19 ani închisoare și 5

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o

perioadă de 5 ani, conform art. 65 C. pen., după executarea pedepsei

principale.

S-au interzis drepturile prevăzute

de art. 64 C. pen., în condițiile art. 71 C. pen., iar în baza art. 88 C. pen.,

s-a dedus din pedeapsa aplicată, timpul reținerii și al arestării preventive,

începând cu data de 21 mai 2001 și până la pronunțare.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a

menținut starea de arest a inculpatului, s-a dispus confiscarea unei sape cu

coadă de 120 cm și cu un colț rupt, corp delict.

A fost obligat inculpatul la plata

sumelor de 912.889 lei către Spitalul Județean Tg. Jiu, la 1.514.424 lei către

Spitalul Județean Drobeta Tr. Severin, la 1.510.285 lei către Serviciul de

Ambulanță Gorj, la 600.000 lei către C.A.S. Mehedinți pentru Serviciul de

Ambulanță Mehedinți și dobânzile legale.

A mai fost obligat inculpatul la

36.000.000 lei către partea civilă B.I., reprezentând despăgubiri civile, la

30.000.000 lei despăgubiri civile și 30.000.000 lei daune morale către partea

civilă B.C. și la 5.000.000 lei cheltuieli judiciare statului.

Instanța a reținut în fapt că, în

ziua de 18 mai 2001, în urma unei altercații pe care a avut-o cu unchiul său

B.D., de 71 de ani, l-a lovit pe acesta cu o sapă în cap și în alte zone ale

corpului, cauzându-i leziuni traumatice grave, în urma cărora victima a decedat

în spital, în cursul aceleași zile. S-a reținut, de asemenea, că în aceleași

împrejurări a încercat să-l ucidă pe vărul său primar, B.C., lovindu-l cu sapa

în cap.

Împotriva sentinței au declarat apel

Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți și inculpatul R.C.

Motivul de recurs formulat de

parchet a vizat greșita individualizare a pedepsei aplicate, a cărei majorare

s-a solicitat, iar criticile inculpatului s-au referit în principal la greșita

sa condamnare pentru o faptă pe care a comis-o într-o stare de depășire a

legitimei apărări, prevăzută de art. 44 alin. (3) C. pen., iar în subsidiar la

greșita reținere a incidenței art. 176 lit. b) C. pen., deoarece omorul s-a comis

numai asupra uneia dintre victime, viața celeilalte nefiind pusă în pericol și

în fine, la omisiunea instanței de fond de a reține scuza provocării în

favoarea inculpatului, care a comis actele de agresiune sub imperiul unei

puternice stări de tulburare cauzată de acțiunea și prezența amenințătoare a

victimelor.

Sub aspectul laturii civile

inculpatul a criticat sentința pentru stabilirea greșită, în opinia sa, a

cuantumului cheltuielilor de înmormântare și acordarea greșită a daunelor

morale.

Instanța de apel a respins ca

nefondate ambele recursuri declarate, reținând că prima instanță a stabilit o

situație de fapt corectă, în concordanță cu probele administrate în cauză,

făcând o justă încadrare juridică a faptei și aplicând inculpatului o pedeapsă

la a cărei individualizare s-au avut în vedere toate criteriile prevăzute de

art. 72 C. pen.

S-a constatat că în mod justificat

instanța de fond a statuat că inițiatorul conflictului a fost inculpatul, care

fără vreun motiv s-a deplasat la terenul unde se aflau victimele, a generat

conflictul prin agresarea acestora, situație în care nu sunt incidente

dispozițiile art. 44 alin. (3) C. pen. și nici scuza provocării prevăzută de

art. 73 lit. b) C. pen.

Cu privire la încadrarea juridică a

faptei comise s-a reținut că aplicarea dispozițiilor art. 176 lit. b) C. pen.,

a fost corect făcută de prima instanță, chiar dacă rezultatul letal s-a produs

numai față de una dintre victime, în condițiile în care această finalitate nu

s-a produs și față de cea de-a doua victimă numai datorită promptitudinii

intervenției medicale.

Din contextul probelor a rezultat

intenția inculpatului de a suprima și viața celeilalte victime, care a suferit

leziuni grave, multiple ca urmare a loviturilor repetate cu mare intensitate și

cu un instrument vulnerant, apt de a produce moartea.

În ce privește pedeapsa aplicată

inculpatului s-a apreciat că exprimă în mod corect criteriile de

individualizare avute în vedere, astfel că o modificare a acesteia prin

majorare sau reducere nu se impunea.

Aceeași apreciere justă, se reține

că a făcut instanța și față de despăgubirile acordate cu titlu de cheltuieli de

înmormântare a victimei B.D. și de îngrijiri necesitate de partea civilă B.C.,

corect cuantificate pe baza probelor administrate pe acest aspect.

Referitor la daunele morale acordate

părții civile B.C. s-a considerat că acestea sunt justificate de prejudiciul

moral suferit, datorită decesului în condițiile reținute, a tatălui său B.D.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs inculpatul prin care a solicitat casarea hotărârilor

pronunțate și pe fond reducerea pedepsei pe care o consideră prea severă în

raport de împrejurările săvârșirii faptei și de circumstanțele sale personale,

iar cu privire la despăgubirile civile și daunele morale acordate a solicitat

reducerea cuantumului acestora, deoarece nu sunt pe deplin dovedite.

În concluziile orale apărătorul

inculpatului a solicitat și reținerea în favoarea inculpatului a

circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 73 lit. b) cu consecința reducerii

pedepsei și a despăgubirilor civile.

Recursul nu este întemeiat.

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen.,

pentru existența circumstanței atenuante legale a scuzei provocării se cer

întrunite cumulativ mai multe condiții și anume: infracțiunea să fie săvârșită

sub stăpânirea unei puternice emoții, starea acestora să fi avut drept cauză o

provocare din partea persoanei vătămate prin infracțiune, provocarea să fi fost

săvârșită de victima infracțiunii printr-o atingere gravă a demnității

persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă, iar riposta la acțiunea de

provocare trebuie îndreptată împotriva autorului actului probator, condiție

care însă nu rezultă din probele administrate în cauză.

În speță nu se poate reține în

favoarea inculpatului circumstanța scuzei provocării, motivat de faptul că

inițiativa tuturor altercațiilor a avut-o acesta și nu victimele, astfel încât,

în mod corect instanțele nu au reținut dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen.

Pe de altă parte, este de

necontestat că între inculpat și victime au existat relații conflictuale care

însă nu pot fundamenta concluzia existenței provocării, chiar dacă sugerează

momente de încordare. Condițiile scuzei provocării sunt, așa cum s-a arătat,

riguros reglementate de lege, nefiind suficient ca inculpatul să fi fost sub

imperiul unei tulburări în momentele critice, cerându-se ca această tulburare

să fie puternică și determinată de acțiunea victimei.

Față de cele reținute și în raport

de criticile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., Curtea apreciază

că nu se impune o redozare a pedepsei de 19 ani închisoare aplicată

inculpatului, în favoarea căruia nu se poate reține circumstanța atenuantă pe

care a invocat-o și a cărui faptă deosebit de violentă prezintă un grad de

pericol social concret ridicat.

Referitor la critica ce vizează

soluționarea laturii civile a procesului, Curtea constată, că la acordarea

despăgubirilor civile și a daunelor morale instanțele și-au întemeiat

hotărârile pe probele administrate în cauză, stabilind un cuantum rezonabil al

daunelor morale, astfel încât o modificare a acestora nu se impune.

Pentru toate aceste considerente

recursul declarat de inculpat apare ca nefondat și urmează a fi respins în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Conform art. 88 C. pen., se va

deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive începând

de la 21 mai 2001, la zi.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul R.C. împotriva deciziei nr. 573 din 12 decembrie 2002 a Curții de

Apel Craiova, ca nefondat.

Compută din pedeapsa aplicată

inculpatului, durata arestării preventive de la 21 mai 2001, la zi.

Obligă pe recurent să plătească

statului 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul

apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 aprilie 2003.