ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 687/2014

Asupra recursului de față,

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 237 din 19 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. 3143/95/2012 s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. b) și e) C. proc. pen., comb. cu art. 44 alin. (3) C. pen. achitarea inculpatului C.I. pentru infracțiunile prev. și ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen. și art. 205 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., rap. la art. 10 lit. b) și c) C. proc. pen. a fost achitată inculpata C.L. pentru infracțiunile prev. și ped. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen. și art. 205 C. pen.

S-a respins acțiunea civilă formulată de partea vătămată V.I., privind acordarea de daune materiale și morale.

S-a respins acțiunea civilă formulată de Spitalul Clinic de Urgență Craiova și Spitalul Județean de Urgență Drobeta Turnu Severin, privind acordarea de cheltuieli de spitalizare.

S-a respins cererea Serviciului Județean de Ambulanță Mehedinți privind acordarea de despăgubiri civile reprezentând transport și asistență medicală acordate părții vătămate.

S-a respins cererea părții vătămate V.I. privind acordarea de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:

Prin plângerea adresată postului de poliție Bălăcită, județul Mehedinți, inculpatul C.I. a sesizat faptul că în data de 30 iunie 2008, în jurul orelor 17,00 numitul V.I. a pătruns fără drept, înarmat cu o furcă de fier, topor și cuțit, în curtea locuinței sale, după care a exercitat acte de violență asupra sa, producându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare un număr de 8 - 9 zile îngrijiri medicale.

La data de 27 august 2008 partea vătămată V.I. a sesizat aceleași organe de poliție despre faptul că în data de 30 iunie 2008, în jurul orelor 15,00, în timp ce se deplasa pe drumul public, în dreptul locuinței inculpaților, a fost întâmpinată de inculpații C.I. și C.L., care i-au adresat cuvinte jignitoare, iar apoi i-au aplicat mai multe lovituri, după care l-au târât în curtea locuinței acestora, unde au continuat agresiunea asupra sa, lovindu-l cu un topor și cu alte corpuri contondente, producându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare un număr de 45 - 50 zile îngrijiri medicale și internarea în spital, unde a suferit mai multe intervenții chirurgicale, fiindu-i pusă în pericol viața.

Prin Ordonanța din 26 noiembrie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vînju-Mare a dispus în Dosarul nr. 926/P/2008 declinarea competenței soluționării cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți, pentru a se efectua cercetări față de inculpații C.I. și C.L. în cadrul art. 20 raportat la art. 174 C. pen. și art. 205 C. pen.

Prin Ordonanța nr. 378/P/2008 din data de 11 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți s-a dispus neînceperea urmării penale față de C.I. și C.L., pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. și art. 205 C. pen. și disjungerea materialului de urmărire penală și declinarea competenței de efectuare a cercetărilor față de V.I., în cadrul art. 192 alin. (2) C. pen. și art. 180 alin. (2) C. pen. în favoarea parchetului de pe lângă Judecătoria Vînju-Mare.

S-a apreciat că faptele inculpaților C.I. și C.L., în urma cărora s-au produs leziuni traumatice suferite de partea vătămată V.I., au fost săvârșite în condițiile art. 44 alin. (2

1

) C. pen., reținându-se că inculpatul a lovit pe partea vătămată pentru a respinge pătrunderea fără drept și înarmată a acesteia în locuința lor, soluție confirmată de primul procuror al parchetului, prin Ordonanța nr. 499/11/2/2009 din data de 16 iunie 2009.

Prin Sentința penală nr. 257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 4835/101/2009 a fost admisă plângerea formulată de partea vătămată V.I. împotriva soluției de netrimiterea în judecată a inculpaților C.I. și C.L., desființată parțial Ordonanța nr. 378/P/2008 din 11 mai 209 și trimisă cauza Parchetului de pe lângă Judecătoria Mehedinți în vederea începerii urmării penale față de sus-numiții în cadrul art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. și art. 205 C. pen. constatându-se că nu au fost clarificate împrejurările în care s-au comis faptele, indicându-se să se procedeze la reaudierea părților, efectuarea de confruntări între martori și inculpați, efectuarea unui experiment judiciar și identificarea unor persoane care au cunoștință despre conflict.

Prin Decizia penală nr. 100 din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți și intimații C.I. și C.L. împotriva sentinței penale de mai sus.

Prin Rezoluția nr. 25 din data de 10 mai 2010 a fost începută urmărirea penală față de învinuiții C.I. și C.L. în cadrul infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. și art. 205 C. pen.

Conform dispozițiilor date în cauză de Tribunalul Mehedinți, în temeiul dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., au fost reaudiate părțile, martorul N.A., au fost efectuate confruntări între martori și partea vătămată, pe de o parte, și învinuiți, pe de altă partea și s-a efectuat un experiment judiciar pentru a se stabili dacă numitul N.A. a putut observa din locul unde se afla părțile sau curtea locuinței inculpaților.

După verificările efectuate Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți a dispus prin Ordonanța din 29 ianuarie 2010, dată în Dosarul nr. 378/P/2008, în temeiul art. 10 lit. c) și e) C. proc. pen. scoaterea de sub urmărirea penală a învinuitului C.I., pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. și art. 205 C. pen. și a învinuitei C.L., pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

Procurorul a reținut ca stare de fapt că în după amiaza zilei de 30 iunie 2008 partea vătămată V.I. a pătruns fără drept și înarmată cu o furcă, topor și un cuțit în curtea locuinței inculpaților, iar supă ce a parcurs o distanță de circa 8 metri, până la scara de la intrare în casă, a înțepat cu furca, în zona toracelui stâng, pe învinuitul C.I., situație în care între acesta și partea vătămată a avut loc o altercație, altercație în timpul căreia învinuitul a reușit să smulgă furca părții vătămate, care a continuat atacul cu un topor, apoi cu un cuțit, împrejurări ce l-au determinat pe învinuit, ca după deposedarea părții vătămate de topor să o lovească cu muchia în cap, după care, în timp ce partea vătămată se afla căzută la pământ și încerca să intre în posesia cuțitului, pe fondul temerii create, să mai lovească cu muchia toporului în zona capului și să o țină imobilizată, urcându-se cu genunchii pe pieptul ei, până la sosirea organelor de poliție.

S-a reținut totodată că nu au existat mijloace de probă care să indice că numita C.L. a aplicat lovituri părții vătămate, iar infracțiunea prevăzută de art. 205 C. pen. nu a fost demonstrată.

Această ordonanță a fost reținută de primul procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți prin Ordonanța nr. 737/II/2/2010 din 2 august 2010, urmare a respingerii plângerii formulate de partea vătămată V.I.

Prin plângerea înregistrată la Tribunalul Mehedinți, petentul V.I. a solicitat desființarea Ordonanței procurorului nr. 378/P/2008 din data de 29 iunie 2010, arătând că soluția este netemeinică și nelegală, întrucât au fost înlăturate în mod nejustificat ca mijloace de probă declarațiile unor martori, precum N.A. și V.P., iar unor aspecte de fapt reținute în cursul urmării penale le-a dat o interpretare juridică greșită, așa încât, în raport de multitudinea leziunilor suferite de partea vătămată față de loviturile recunoscute ca aplicate, de imposibilitatea purtării la brâu de către partea vătămată a unui topor și cuțit atâta vreme cât era îmbrăcată cu un trening cu elastic, precum și de faptul că după deposedarea de arme și lovire atacul încetase, victima neputând să mai opună rezistență, se poate reține în favoarea învinuitului cel mult dispozițiile art. 74 lit. a) C. pen.

Prin Încheierea de ședință din data de 18 octombrie 2010 Tribunalul Mehedinți a admis plângerea în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a desființat ordonanța procurorului și a reținut cauza în vederea judecării inculpaților C.I. și C.L. sub aspectul săvârșiri infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen. și art. 205 C. pen., iar prin Încheierea din data de 17 noiembrie 2010 a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpați.

Prin Sentința penală nr. 100 din 21 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 8874/2010 a fost admisă cererea formulată de petiționarii C.I. și C.L. și strămutată cauza de la Tribunalul Mehedinți la Tribunalul Gorj.

Prin Sentința penală nr. 72 din 6 aprilie 2011 Tribunalul Gorj a respins ca nefondată plângerea formulată de petiționarul V.I. împotriva Ordonanței procurorului nr. 378/P/2008 din 29 iunie 2010, în contradictoriu cu învinuiții C.I. și C.L.

Împotriva sentinței penale a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, apel ce a fost admis prin Decizia penală nr. 132 din 6 iunie 2011 a Curții de Apel Craiova, care a desființat hotărârea judecătorească amintită și a trimis dosarul aceleiași instanțe în vederea judecării cauzei în conformitate cu dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. c) C. proc. pen., soluție ce a fost menținută urmare a atacării cu recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia penală nr. 311 din 10 octombrie 2011.

Procedând la judecarea cauzei, instanța de fond a audiat inculpații, partea vătămată, care s-a constituit parte civilă cu suma de 84.000 RON, din care 80.000 RON daune morale și 4.000 RON daune materiale și martorii N.A., I.D., B.D., B.E., N.M., B.C.A., A.A., R.M., D.G. și R.N.

La încunoștințarea instanței de fond s-au constituit părți civile în cauză Spitalul Clinic de Urgență Craiova și Spitalul Județean de Urgență Drobeta Turnu Severin, cu sumele de 2.668,94 RON și respectiv 200 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, ocazionate la internarea părții vătămate, precum și Serviciul Județean de Ambulanță Mehedinți, cu suma de 360,60 RON, reprezentând contravaloarea asistenței medicale acordate victimei și transportul la spital.

Instanța din oficiu a solicitat în completare la raportul de constatare medico-legală nr. din 7 octombrie 2008 al Institutului de Medicină Legală Craiova, să se precizeze dacă și care dintre leziunile prezentate de partea vătămată ar fi putut fi produse și prin cădere sau comprimare, ținând cont de modul de desfășurare a conflictului dintre părți, rezultat din probele administrate.

Coroborând declarațiile învinuitului și părții vătămate cu declarațiile martorilor audiați în cauză, cu actele întocmite de organele de poliție și procuror, cu ocazia cercetării la fața locului și respectiv efectuării experimentului judiciar, precum și cu concluziile raportului medico-legal, tribunalul a reținut următoarea stare de fapt:

În data de 30 iunie 2008 între partea vătămată V.I. și inculpatul C.I. au avut discuții divergente, în legătură cu faptul că, după ce a treierat grâul, partea vătămată a dirijat pe tractorist să treacă cu tractorul și remorca încărcată cu grâu pe un teren proprietatea inculpatului.

După aceste discuții divergente, partea vătămată s-a deplasat la domiciliul său, unde, începând cu orele 14,00 și până la ora 17,00 a descărcat grâul din remorcă și l-a introdus într-o magazie.

Pe fondul unor relații tensionate mai vechi între părți și iritat probabil de atitudinea inculpatului, care i-a interzis să mai treacă pe terenul său, fiind nevoit să întoarcă tractorul din drum, partea vătămată, înarmată cu o furcă cu un singur corn, cu un topor și un cuțit s-a deplasat la domiciliul inculpaților, pătrunzând în curtea acestora fără drept, mergând circa 8 metri în interior, până în dreptul scărilor de acces în casă.

Auzind câini lătrând, aflându-se cu soția sa în casă, inculpatul a ieșit afară pe treptele scării, moment în care, fiind surprins, partea vătămată l-a înțepat cu furca în zona hemitoracelului stâng.

În situația creată, s-a declanșat o luptă între părți, în desfășurarea căreia, după ce inculpatul a reușit să o deposedeze pe partea vătămată de furcă, aceasta l-a atacat cu un topor.

În timp ce striga la soție să iasă afară din casă, inculpatul a prins cu mâinile de topor și a împins pe partea vătămată, care a scos din zona brâului un cuțit.

Reușind să o deposedeze și de topor, în momentul în care a încercat să îl lovească cu cuțitul, inculpatul, la rândul său, a lovit cu toporul pe partea vătămată, care s-a dezechilibrat și în cădere a tăiat pe inculpat cu cuțitul la picior, circumstanțe în care inculpatul s-a aruncat asupra părții vătămate pentru a o imobiliza-o, continuând să se lupte cu aceasta.

Constatând că partea vătămată, deși căzută la sol, încearcă să se ridice și să se târască pentru a intra în posesia cuțitului, ce se afla la mică distanță, ca de altfel și furca, inculpatul a lovit-o cu pumnul și toporul, până i-a slăbit rezistența, după care s-a așezat deasupra acesteia, ținând-o de mâini și a așteptat sosirea organelor de poliție, care între timp au fost anunțate telefonic de către soția sa, inculpata C.L.

S-a reținut că susținerile părții vătămate, în legătură cu persoana căreia i-ar fi aparținut armele, precum și cu locul și modul în care s-a desfășurat conflictul, în sensul că armele au aparținut inculpaților, că a fost lovită inițial în drum de inculpați și târâtă apoi în curtea acestora, unde au continuat să o agreseze, nu sunt verosimile din mai multe considerente.

Deși a declarat la urmărirea penală că la plecarea de acasă, pentru a ajunge la locul unde avea calul priponit, trecând pe la poarta inculpaților, a luat asupra sa numai o furcă cu un singur corn, pentru a se apăra de câinii acestuia, ulterior, în cursul cercetării judecătorești, a arătat că a luat și un ciocan, pentru a scoate priponul, ceea ce înseamnă că a mai avut un obiect contondent asupra sa, obiect care în condițiile date, prima instanță a considerat că a fost toporul cu care inculpatul C.I. a precizat că a fost atacat, topor identificat de organele de poliție la locuința inculpaților, alături de furcă și un cuțit.

Referitor la cuțitul găsit la locuința inculpaților, nerevendicat de nici una din părți, s-a arătat că este puțin probabil să fi aparținut inculpaților, atâta timp cât cel care a suferit o leziune ce putea fi produsă și prin lovire cu un corp dur și cu mărgini ascuțite a fost inculpatul.

Contradictorii sunt depozițiile părții vătămate și cu privire la locul de unde a luat furca și utilitatea ei, în declarația dată la organele de urmărire penală menționând că a luat-o din căruță și o folosea ca piedică la vehicul pe pantă, în timp ce în timpul cercetării judecătorești a arătat că a găsit furca prin curte și nu a folosit-o niciodată până atunci, aspecte care sugerează că partea vătămată ascunde motivul real pentru care a luat asupra sa acest obiect.

Controversată este și împrejurarea dacă partea vătămată a avut calul priponit pe un teren în spatele locuinței inculpaților, astfel încât prezența calului în acel loc să fi fost motivul deplasării spre locuința acestora, dat fiind faptul că martora R.M., susținută și de inculpata C.L., a declarat că în ziua conflictului a observat animalul priponit în zona sifonăriei din sat, în jurul orelor 16,00.

Depozițiile martorei V.P., soția părții vătămate V.I., cu privire la locul unde s-a desfășurat conflictul s-a apreciat ca fiind subiective.

Aceasta a declarat inițial că, în momentul în care a auzit pe soțul său țipând, a ieșit la poartă și a văzut că era tras din drum de inculpați și introdus în curte, iar când a ajuns în dreptul locuinței inculpaților a observat că se afla întins pe sol, în timp ce inculpatul C.I. îl ținea de mâini și îl lovea cu un topor. Ulterior, în raport de declarațiile date de partea vătămată, a declarat fie că a văzut pe soț în timp ce era lovit în drum de inculpați și târât în curtea locuinței acestora, unde C.I. îl lovea cu o bară de fier, iar C.L. cu un topor fie, cu ocazia confruntării cu inculpatul C.I., că a văzut, uitându-se peste gard, când inculpata C.L. împingea și inculpatul C.I. o trăgea pe partea vătămată în curte și o lovea cu ceva în cap, iar în curte când inculpatul C.I. o lovea, dar nu știe cu ce, ca apoi în aceiași declarație să revină și să arate că în timp ce soțul său se afla în drum, l-a auzit țipând și l-a văzut căzut, inculpații aflându-se peste el.

La cele arătate se adaugă faptul că prezentându-i-se obiectele identificate la locuința inculpaților, respectiv furca, toporul și cuțitul, martora V.P. a afirmat că nici unul dintre aceste nu îi aparține, cu toate că era evident că este de netăgăduit că furca face parte din uneltele gospodăriei sale.

S-a arătat că nu poate fi luată în considerare nici declarația martorului N.A., care a arătat că în timp ce se afla în punctul "Țarina", la o distanță de circa 500 metri, a văzut trecând pe drum, până în locuința inculpaților, pe partea vătămată V.I. și, în dreptul porții locuinței sale, pe inculpatul C.I. care sta pe o piatră, și a auzit ceartă, în condițiile în care experimentul judiciar a stabilit că nu există vizibilitate asupra drumului sătesc în zona în care martorul a precizat că a reperat pe cei doi, observându-se doar o porțiune de gard în spatele gospodăriei inculpaților și capătul drumului, de unde urmează grădini, vii, vegetație spontană și forestieră, și în condițiile în care nici îmbrăcămintea descrisă de martor nu a coincis cu cea purtată de partea vătămată în ziua conflictului, concludent în acest sens fiind faptul că aceasta nu a purtat pălărie.

Lipsa de sinceritate a martorului rezultă și din aceea că în declarația dată în fața instanței a precizat că nu a văzut pe nimeni în dram, cu excepția părții vătămate, ca apoi, la întrebarea apărătorului părții vătămate să menționeze că partea vătămată se certa cu inculpatul C.I., pe care l-a observat stând pe o piatră, în dreptul locuinței acestuia.

În același sens, este de arătat că martorii B.D. și N.M. au combătut pe martorul N.A., care a declarat că s-a aflat în ziua conflictului în punctul "Țarina", afirmând că l-au văzut pășunând animalele mai multor cetățeni într-un alt loc, denumit "Crac", situat diametral opus cu punctul "Țarina".

Prima instanță a arătat că aspectele cele mai concludente, care vin să confirme că altercația dintre părți a avut loc în curtea locuinței inculpaților, sunt existența urmelor de sânge, identificate de organele de poliție cu ocazia cercetării la fața locului numai în dreptul scării de acces în casa inculpaților, precum și lipsa urmelor de târâre și de sânge, din drum și până la locul unde a fost găsită partea vătămată, contrar celor susținute de aceasta, cum că incidentul a fost inițiat în drum, unde ar fi fost lovită de mai multe ori cu corpuri contondente în cap, pierzându-și cunoștința, după care ar fi fost târâtă în curte de cei doi inculpați, loc în care au continuat agresiunea.

Ori, în condițiile unei stări de fapt descrise de către partea vătămată trebuia să fie evidente urmele de sânge și târâre, de la poartă și până la scara de acces în locuința inculpaților, ținând cont de gravitatea, intensitatea și zona în care au fost aplicate loviturile și de granulația solului (nisipos) pe porțiunea pe care a fost târâtă.

Este greu de presupus, în raport de declarațiile părții vătămate, ca inculpatul să o fi întâmpinat dezarmat în stradă, având în vedere relațiile tensionate dintre părți și în situația în care partea vătămată avea asupra sa o furcă, sau că inculpata C.L., persoană suferindă, să fi reușit să imobilizeze în stradă pe partea vătămată, ținând-o cu mâinile pe la spate, până ce inculpatul a intrat și a luat din curte o bară de fier, în lungime de circa un metru, care avea sudate la unul din capete bucăți de fier mai mici, cu care a lovit-o în repetate rânduri în cap.

De altfel, nici nu a fost găsită la fața locului o asemenea armă și nici nu se explică de ce inculpatul nu a folosit, atunci când partea vătămată a fost imobilizată de inculpata C.L., pentru a o lovi, furca de fier cu care aceasta a fost înarmată.

Totodată relatarea părții vătămate în sensul că după ce și-a pierdut cunoștința, urmare a loviturilor primite în stradă, a realizat că a fost târâtă în curte și lovită în continuare cu diferite corpuri contondente, trezindu-se în momentul în care i se punea în mâini diferite obiecte este lipsită de obiectivitate și contrară realității.

Având în vedere starea de fapt reținută de instanță, precum și toate aspectele și considerentele de mai sus instanța și-a fixat convingerea că inculpatul a comis fapta în condițiile unei legitime apărări, prevăzute în dispozițiile art. 44 alin. (3) C. pen.

Astfel, inițial, pe toată perioada cât partea vătămată l-a agresat succesiv, cu furca de fier, toporul și apoi cu cuțitul, în propria curte, pe inculpat, acesta din urmă s-a aflat în fața unui atac material direct, imediat și injust, iar apărarea sa a fost proporțională cu gravitatea atacului, fiindu-i pusă în pericol viața.

Cu toate că raportul de forțe s-a schimbat din momentul în care victima a fost deposedată și se afla la pământ, inculpatul, pe fondul unei puternice tulburări și vădite temeri, i-a aplicat în continuare lovituri sesizând că acesta încearcă să se ridice și se îndrepta cu mâna întinsă, pentru a intra în posesia cuțitului, așa încât conduita inculpatului este legitimă, chiar dacă riposta sa a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pericolului și împrejurărilor în care s-a produs atacul.

S-a reținut că apărarea părții vătămate, în sensul că a fost lovită și după consumarea atacului, când se afla la pământ, dezarmată și imobilizată de inculpat, nu subzistă, întrucât partea vătămată nu a fost pusă în imposibilitatea de a acționa, ținând cont că a încercat să reia atacul, aspect care rezultă nu numai din depozițiile inculpatului, dar și din multitudinea leziunilor suferite de victimă prin lovire de corpuri dure, ceea ce denotă că între ea și inculpat a existat o luptă la sol, precum și din starea fizică în care se afla partea vătămată la sosirea martorilor și lucrătorilor de poliție, respectiv violentă, agitată, se împotrivea să părăsească locuința inculpaților și necesita să fie ținută de mâini, imobilizată la sol de inculpat.

Mai mult, posibilitatea părții vătămate de a relua atacul, în condițiile date, nu era exclusă și datorită faptului că foarte aproape de locul unde se lupta cu inculpatul se aflau furca și cuțitul, arme în posesia cărora putea să intre dacă nu era lovită de inculpat.

În fine s-a arătat că, întrucât din probatoriile administrate nu a rezultat că inculpata C.L. a lovit pe partea vătămată sau că l-a ajutat pe inculpatul C.I. să comită fapta, se va dispune achitarea acesteia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. c) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen.

Pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 205 C. pen. instanța de fond a dispus achitarea ambilor inculpați în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen., fapta fiind dezincriminată.

Referitor la latura civilă a cauzei s-a arătat că, chiar dacă potrivit art. 346 alin. (2) C. proc. pen. se pot acorda daune morale și materiale când s-a constatat o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, având în vedere acțiunea nejustificată a părții vătămate de a pătrunde înarmată în curtea locuinței inculpaților, agresivitatea de care a dat dovadă, atacând pe inculpat pe rând cu furca, toporul și cuțitul, starea de spirit în care a acționat inculpatul, cunoscute fiind și relațiile tensionate dintre părți, precum și împrejurările în care a fost comisă fapta, instanța apreciază că nu se justifică, obligarea inculpatului la despăgubiri civile, lipsind o culpă din partea inculpatului în modul cum s-a apărat în fața victimei, fiind foarte aproape de o legitimă apărare pură, motiv pentru care va respinge acțiunile civile formulate de partea vătămată, privind acordarea de daune materiale și morale, Spitalul Clinic de Urgență Craiova și Spitalul Județean de Urgență Drobeta Turnu Severin, privind acordarea unor cheltuieli de spitalizare, ocazionate cu internarea părții vătămate, precum și de Serviciul Județean de Ambulanță Mehedinți, privind acordarea de cheltuieli reprezentând asistență medicală și transport.

În același context s-a menționat că partea vătămată nu a făcut dovada unor cheltuieli materiale, precizând, prin apărătorul ales, că nu poate propune martori și acte în acest sens.

Întrucât s-a reținut că inculpații nu au culpă procesuală a fost respinsă cererea părții vătămate referitoare la acordarea unor cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel partea vătămată V.I.

În motivarea apelului s-a arătat că sentința este nelegală și netemeinică fiind rezultatul interpretării eronate a probelor administrate în cauză.

S-a susținut că partea vătămată nu a pătruns cu intenție și în scop agresiv în curtea inculpaților, că a fost lovit în drum, după care a fost împins în curte unde inculpatul C.I. i-a aplicat mai multe lovituri în zona capului cu muchia unui topor, lovindu-l apoi și în zona toracelui, abdomenului și a membrelor, fiindu-i produse leziuni care i-au pus viața în primejdie, arătându-se că cele de mai sus sunt dovedite cu declarațiile martorilor V.P. și N.A.

Referitor la martorul N.A. s-a susținut că este inexactă afirmația că experimentul judiciar ar infirma posibilitatea vizualizării și audiției aspectelor relatate de martor și că martorii asistenți și apărătorul pot oricând să confirme că cele declarate de acest martor sunt reale.

S-a susținut că declarațiile martorilor B.D. și N.M. nu pot constitui un suport probatoriu cert și neîndoielnic care să înlăture declarația martorului N.A., menționându-se totodată că nu s-au găsit urme de sânge în șosea deoarece partea vătămată a fost lovită în acea zonă, o singură dată, în cap, după care a fost împinsă în curte, iar urme de târâre nu apar deoarece partea vătămată a fost împinsă în curte și nu târâtă.

S-a menționat că legitima apărare nu rezultă având în vedere și faptul că actul medico-legal menționează 23 de urme de lovituri la partea vătămată, în zone în care inculpatul nu recunoaște că l-ar fi lovit. Pe de altă parte, însăși inculpatul recunoaște că l-a lovit pe partea vătămată cu muchea toporului de două ori și odată cu pumnul în spate, deci nu se mai afla în fața unui atac imediat, material și injust.

În fine, partea vătămată cunoștea că inculpatul este mai tânăr decât el, are armă de vânătoare și are în curte 5 câini, deci este exclus să fi avut curajul să intre peste acesta în curte.

Un alt motiv de apel, susținut oral, a fost necompetența organelor de cercetare penală de a efectua cercetări într-o cauză în care competența de a efectua urmărire penală aparține Parchetului.

Analizând apelul formulat în raport cu actele și lucrările dosarului instanța de apel a constatat următoarele:

Martorul N.A. a fost cercetat pentru mărturie mincinoasă iar prin Ordonanța nr. 252 din 11 octombrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vânju-Mare s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. constatându-se că acesta, în declarațiile date în fața organului de urmărire penală nu a perceput în mod direct exercitarea actelor de violență asupra părții vătămate și s-a aflat la o distanță mare de locul conflictului.

Deși ordonanța respectivă a avut în vedere numai declarațiile martorului N.A. de la urmărirea penală, instanța constată că nu pot fi luate în considerare nici declarația acestuia dată în fata instanței de fond la data de 23 mai 2012.

În Dosarul de urmărire penală nr. 378/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți se află procesul-verbal de experiment judiciar întocmit de procurorul de caz, cu participarea tehnicianului criminalist și în prezența a doi martori, precum și planșele foto efectuate cu această ocazie.

Din cuprinsul acestui proces-verbal coroborat cu planșele foto, rezultă că este imposibil ca martorul N.A. să fi văzut din punctul în care susține că s-ar fi aflat, situat în spatele casei inculpaților, un conflict ce ar fi avut loc în fața curții inculpaților sau în curtea lor. Imposibilitatea perceperii directe a conflictului se datorează atât distanței mari, circa 500 de metri cât mai ales vegetației dese care împiedică vederea directă asupra porții curții inculpaților, aspect ce se observă clar din fotografii.

Acest act reprezintă un acte de procedură și face dovadă până la înscrierea în fals. Prin urmare, simpla susținere că lucrurile nu sunt așa cum le-a consemnat procesul-verbal nu este suficientă. În plus, martorul N.A. a fost plasat de martorii B.D. și N.M. în cu totul alt loc decât cel în care susține că s-a aflat.

De asemenea, simpla afirmație a părții vătămate, prin apărător, că declarațiile celor doi martori nu sunt conforme realității, nu este de natură a le infirma din moment ce însăși martorul N.A. nu poate face dovada locului în care susține că se afla.

În ceea ce o privește pe martora V.P., soția parții vătămate, prima instanță a arătat detaliat din ce motive consideră ca fiind subiective declarațiile acesteia.

Având în vedere cele de mai sus, instanța de apel a considerat că martorii cei mai apropiați de locul și momentul conflictului (în afară de părțile implicate) sunt cei doi polițiști care au sosit la fața locului chiar în momentul în care partea vătămată se mai afla acolo. Ori, din declarațiile martorilor B.C.A. și A.A. rezultă că la fața locului, au sosit primii alături de polițiști, după care a sosit soția părții vătămate și apoi martorii asistenți.

Cei doi polițiști au relatat că partea vătămată, deși lovită nu vroia să mai plece din curtea inculpaților.

Coroborând constatările organelor de poliție cu cele ale experimentului judiciar, cu declarațiile martorilor menționați de instanța de fond, instanța de apel a constatat că nu se poate stabili fără dubiu faptul că partea vătămată a fost agresată inițial în afara locuinței inculpaților și că abia după aceea ar fi fost împinsă/târâtă în curte, motiv pentru care instanța este obligată să dea valoare probatorie mai mare declarațiilor inculpaților conform prezumției de nevinovăție și principiului "in dubio pro reo".

În această situație, achitarea dispusă de prima instanță este legală și temeinică.

Referitor la activitatea organelor de poliție s-a reținut că acestea au întocmit proces-verbal de constatare, au efectuat fotografii judiciare privind poziția părții vătămate, a petelor de sânge și au luat primele declarații de martori. Activitatea organelor de poliție s-a înscris în limitele legii deoarece au luat cunoștință de comiterea unei posibile infracțiuni și nu au avut de unde să cunoască faptul că încadrarea juridică finală a faptei ar putea fi una ce atrage competența exclusivă a procurorului de a efectua urmărirea penală.

De menționat că, inițial s-au efectuat acte premergătoare împotriva inculpaților pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art. 181 C. pen. și că abia după primirea actelor medico-legale, prin Ordonanța nr. 926/P/2008 din 26 noiembrie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Vânju-Mare a declinat competența în favoarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți. Totodată, prima ordonanță dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinți a fost de neîncepere a urmării penale iar după admiterea de către instanță a plângerii și începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de tentativă de omor, actele de urmărire penală s-au efectuat de către procuror, așa cum prevăd dispozițiile legale.

Față de cele de mai sus instanța de apel a constatat așadar că hotărârea atacată este legală și temeinică.

Prin Decizia penală nr. 37 din 7 februarie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins apelul declarat de partea vătămată V.I., împotriva Sentinței penale nr. 237 din 19 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Gorj, în Dosarul nr. 3143/95/2012 ca nefondat.

Împotriva sus-menționatei decizii a declarat recurs partea vătămată V.I. pentru cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

punctele 17

2

și 16 C. proc. pen, în esență, arătând atât în concluziile orale, cât și în motivele scrise depuse la dosarul cauzei că în mod greșit instanța de apel a respins apelul părții vătămate menținând legitima apărare în favoarea inculpaților întrucât au fost greșit interpretate probele administrate în cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte unele probe nici nu au fost luate în considerare, fiind apreciate ca subiective.

Examinând recursul declarat de partea vătămată V.I. prin raportare la dispozițiile art. 385 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (2) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385

9

din același cod.

Totodată, în conformitate cu disp. art. 385

10

alin. (1), (2) și (2

1

) C. proc. pen.: "Recursul trebuie să fie motivat. Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanța de recurs cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată. în cazul în care nu sunt respectate condițiile prevăzute în alin. (1) și (2), instanța ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385

9

alin. (3), se iau în considerare din oficiu."

Decizia recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, la data de 7 februarie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, așa încât este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat.

Primul termen de judecată în recurs a fost acordat în cauză la data de 26 februarie 2014, dată în raport de care Înalta Curte va calcula termenul de 5 zile prev. de art. 385

10

C. proc. pen.

Legiuitorul nu a avut în vedere vreo derogare cu privire la termenul de 5 zile, întrucât o astfel de situație ar fi fost menționată expres în textul de lege, așa încât orice interpretare care excede prevederilor legale menționate nu poate fi luată în considerare de către instanța de recurs.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că a fost adusă la cunoștința recurentei părți vătămate obligativitatea depunerii motivelor de recurs, în scris, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat care trebuie depus la instanță cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată și sancțiunea nedepunerii motivelor în termenul prevăzut de lege, respectiv neluarea în considerare a cazurilor de casare care nu se iau în considerare din oficiu, conform art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

Recurenta parte vătămată a fost citată încă din data de 23 septembrie 2013 conform dovezii de îndeplinire a procedurii de citare, semnată personal de partea vătămată V.I. cu această mențiune.

Verificând actele aflate la dosar, Înalta Curte constată că partea vătămată, prin apărător, astfel după cum s-a reținut și în partea introductivă a prezentei hotărâri, a depus motivele de recurs în ședința publică de la termenul de azi, 26 februarie 2014.

Or, în condițiile în care primul termen de judecată a fost fixat la data de 26 februarie 2014, la un interval de aproximativ 5 luni de la primirea citației, recurenta parte vătămată a fost informată cu privire la obligațiile legale ce-i incumbă referitoare la depunerea motivelor de recurs, împrejurarea nerespectării termenului prevăzut de lege în acest sens, fiindu-i culpabilă.

În consecință, nerespectarea termenului de motivare a recursului prevăzut de art. 385

10

C. proc. pen. atrage sancțiunea decăderii părții vătămate V.I. din exercițiul dreptului pentru nerespectarea termenelor procedurale, reglementat în art. 185 C. proc. pen., cu consecința că instanța de recurs nu poate lua în considerare decât cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că aceasta, deși a indicat cazurile de casare prevăzute de disp. art. 385

9

punctele 16 și 17

2

C. proc. pen, este pur formal, întrucât criticile sale nu se circumscriu nici unuia dintre acestea.

Judecata în recurs înseamnă o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Limitarea obiectului judecății în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.

Așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanța de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăției și pedepselor aplicabile, nu judecă procesul propriu zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicție (fond și apel).

Legislația procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale ceea ce reprezintă esența recursului în al treilea grad de jurisdicție.

Față de considerentele anterior expuse, constatându-se așadar că partea vătămată nu a motivat recursul în termenul prevăzut de lege și că nu este incident vreunul dintre cazurile de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea vătămată V.I.

Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de partea vătămată V.I. împotriva Deciziei penale nr. 37 din 7 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, privind pe inculpații C.I. și C.L.

Obligă recurenta parte vătămată la plata sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 300 RON, reprezentând onorariile cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 26 februarie 2014.

Procesat de GGC - MI