ÎCCJ, decizie (scj.ro #87032)

Purtare abuzivă. Încadrare juridică

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de corupție și de serviciu. Infracțiuni de serviciu

Indice alfabetic:

Drept penal

-

purtare abuzivă

C. pen.,

art. 296

Infracțiunea de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (4) din Codul penal anterior - constând în lovirea persoanei vătămate de către lucrători de poliție aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin care i-au cauzat leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale - are corespondent în art. 296 alin. (2) raportat la art. 193 alin. (2) din noul Cod penal, întrucât, potrivit art. 296 alin. (2) din noul Cod penal, amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu constituie infracțiunea de purtare abuzivă, în varianta agravată, iar conform art. 193 alin. (2) din noul Cod penal, infracțiunea de lovire sau alte violențe include fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 42/A din 5 martie 2014

- P.O. - subinspector de poliție la DCCO - Brigada Cluj-Napoca,

- M.D. - agent șef de poliție Ia DCCO - Brigada Cluj-Napoca, la pedeapsa de câte un an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă (parte vătămată V.A.).

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, a interzis inculpaților drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 81-82 C. pen. anterior, a suspendat condiționat executarea pedepselor aplicate celor doi inculpați, pe durata termenului de încercare de 3 ani, pentru fiecare.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, pe durata suspendării condiționate a executării pedepselor închisorii, a suspendat și executarea pedepselor accesorii, pentru ambii inculpați.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. anterior, a achitat pe inculpatul P.O. de sub învinuirea comiterii infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută în art. 250 alin. (1), (3) C. pen. anterior (parte vătămata V.V.).

În baza art. 346 C. proc. pen. anterior raportat la art. 14 C. proc. pen. anterior, art. 1357, 1370, 1373 alin. (2) C. civ., art. 313 din Legea nr. 95/2006, a obligat, în solidar, inculpații P.O. și M.D. și, ambii, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul General al Poliției Române să plătească despăgubiri civile, după cum urmează:

- părților civile: Spitalul Municipal Dej, suma de 2.249 lei plus dobânda legală începând cu 27 aprilie 2010 până la recuperarea integrală a prejudiciului; Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj, suma de 1.131,94 lei plus majorări de întârziere începând cu 16 aprilie 2010 până la recuperarea integrală a prejudiciului; Serviciul de Ambulantă al Județului Cluj, suma de 871,80 lei plus dobânda legală începând cu 15 aprilie 2010 până la recuperarea integrală a prejudiciului - sume reprezentând contravaloarea serviciilor de asistență medicală acordate părții civile V.A.;

- părții civile V.A., suma de 730,15 lei reprezentând daune materiale și suma de 6.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând daune morale, la ambele sume adăugându-se dobânda legală de la rămânerea definitivă a hotărârii până la achitarea integrală a debitului; a respins restul pretențiilor formulate de această parte civilă.

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a respins acțiunea civilă formulată de partea vătămată V.V.

În ședința publică din 20 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penal (publicată în M. Of. nr. 515 din 14 august 2013), a procedat la stabilirea cadrului procesual în raport cu calea de atac exercitată de părți în prezenta cauză.

Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din legea evocată, recursurile declarate în cauză în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi (1 februarie 2014), declarate împotriva unei hotărâri pentru care legea veche nu prevedea calea de atac a apelului, urmează a se soluționa de către aceeași instanță, conform dispozițiilor din legea nouă privitoare la apel.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție a recalificat drept apeluri calea de atac exercitată în cauză de către procuror, inculpați și partea civilă.

Examinând, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelanți, cauza sub toate aspectele de fapt și de drept în conformitate cu art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu întregul material probator administrat în cauză, expune următoarele:

Inculpații P.O. și M.D. au fost deferiți justiției pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută și

pedepsită de

art. 250 alin. (1), (4) C. pen. anterior asupra părții vătămate V.A., iar inculpatul P.O. și pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute în

art. 250 alin. (1), (3) C. pen. anterior, privind pe partea vătămată V.V.

Inculpații au calitatea de lucrători de poliție judiciară la DCCO - Brigada Cluj-Napoca, P.O. fiind ofițer principal II și având grad profesional de subinspector de poliție, iar M.D. - agent principal și conducător auto, grad profesional de agent șef de poliție.

În baza planului de acțiune din 13 aprilie 2010, inculpații, în colaborare cu lucrători din cadrul Poliției Municipiului Dej, în noaptea de 13/14 aprilie 2010, au exercitat atribuții specifice pe raza Municipiului Dej, având drept obiectiv identificarea și luarea în evidență a persoanelor ce practică prostituția, precum și a acelor persoane care se aflau în compania lor și a celor care le supraveghează. În împrejurarea în care existau suficiente indicii cu privire la locațiile în care o asemenea practică era cunoscută, în zona autogării din Dej, cei doi inculpați au descoperit pe martora J.R. într-un autoturism în timp ce întreținea relații sexuale contra cost cu martorul R.F., ceea ce a determinat conducerea martorei la sediul poliției pentru luarea măsurilor contravenționale ori penale ce se impuneau.

Cu ocazia aceleiași acțiuni desfășurate de lucrătorii de poliție au fost depistate, ridicate și conduse la poliție și alte persoane de sex feminin care racolau clienți în vederea întreținerii de relații sexuale contra cost, iar la sosirea Ia sediul poliției s-a observat că majoritatea fetelor aduse erau apelate pe telefoanele lor mobile de pe același număr, ceea ce a creat polițiștilor bănuiala că persoana neidentificată ce iniția apelurile ar fi putut fi proxenetul martorei J.R. și al celorlalte femei.

În intenția de a fi descoperită persoana care supraveghea și asigura protecția acelor fete, inculpatul P.O. a luat telefonul mobil al martorei și a răspuns Ia un apel, ceea ce a permis constatarea că interlocutorul neidentificat era o persoană de sex masculin căruia inculpatul i-a spus că este un client al prostituatei respective. Pentru a asigura o întâlnire cu presupusul proxenet, P.O. a afirmat în discuția telefonică că prostituata i-ar fi furat niște bani, cerându-i acelui bărbat să vină în zona autogării din Dej să-i aducă bani, altfel va anunța poliția.

În aceste împrejurări inculpații P.O. și M.D. împreună cu martora J.R. s-au deplasat în zona indicată cu autovehiculul de serviciu, având drept scop depistarea și identificarea presupusului proxenet.

Având în atenție locul de întâlnire ce fusese în prealabil stabilit în cadrul convorbirii telefonice, odată ajunși în zona respectivă, cei doi inculpați au observat prezența unui bărbat (parte vătămată V.A. care locuia în zonă și care la acea oră, 22.00, ieșise pe stradă pentru a-și căuta pisica, potrivit propriilor spuse).

Efectuând propriul demers analitic cu privire la materialul probator administrat în cauză în raport cu împrejurările în care din acest moment - al întâlnirii celor doi inculpați cu partea vătămată V.A. - s-au derulat evenimentele, Înalta Curte de Casație și Justiție expune:

Soluția dispusă în cauză a avut la bază administrarea unui amplu material probatoriu, în mod complet și de natură a asigura aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și cu privire la activitatea desfășurată de fiecare dintre inculpați.

Astfel, în incidentul produs, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit susținerilor inculpaților, acțiunile lor s-au înscris în limitele legale, partea vătămată fiind cea care a manifestat o conduită agresivă în disprețul legii, ceea ce ar fi determinat imobilizarea acesteia.

Probele cauzei - declarații inculpați, parte vătămată V.A. - au relevat că, odată ajunși în locul unde urmau să se întâlnească cu bărbatul neidentificat de la telefon, observând pe stradă pe partea vătămată, inculpatul P.O. care conducea autoturismul a oprit și s-a dat jos coinculpatul M.D. care a mers la bărbatul respectiv în vederea legitimării.

La acest moment versiunile prezentate de părțile implicate în conflictul produs sunt total diferite, în sensul că inculpații pretind că partea vătămată V.A. a fost cea care s-a arătat revoltată că i se solicită așa ceva, deși inculpatul M.D. se legitimase conform procedurii, împrejurare în care a înțeles să coboare din mașină și P.O., care de asemenea s-a prezentat și a cerut părții vătămate să se legitimeze.

În acest sens, inculpatul P.O. declara în fața instanței fondului la 14 ianuarie 2013: A spus că nu are acte la el, motiv pentru care l-au chemat să meargă cu ei la poliție pentru a face identificarea. Din acel moment, bărbatul respectiv, pe care au aflat ulterior că îl cheamă V.A., a încercat să fugă din locul respectiv, iar inculpatul a încercat să-l împiedice să plece.

Inculpații au mai declarat că, aflați în situația în care o persoană refuza să se legitimeze și încerca să fugă, au procedat la imobilizarea părții vătămate, prin metodele specifice - procedeu de judo care s-a dovedit ineficient, împrejurare în care au recurs la un alt procedeu pentru a-l dezechilibra - secerarea piciorului, adică lovirea cu piciorul în tibie pentru dezechilibrare, apoi răsucirea mâinii stângi la spate.

Invocând statura, constituția solidă a părții vătămate, dar și agresivitatea acesteia, inculpații au arătat că au fost nevoiți să sune la sediul poliției pentru a chema ajutoare.

Din declarațiile inculpaților a mai reieșit că, în timp ce partea vătămată era ținută în poziție culcată, imobilizat, a apărut o femeie care plângea și striga că este soția bărbatului, că locuiesc în apropiere, arătând locuința, că este însărcinată în luna VI și că soțul său este un fost polițist.

În acele condiții, potrivit susținerilor inculpaților, aceștia au intenționat să elibereze partea vătămată și să-i permită să se ridice de la sol, însă, având în vedere că V.A. a început să strige că „le va arăta el lor”, au convenit să îl țină în continuare imobilizat.

Oferind o versiune substanțial diferită, partea vătămată a relatat organelor judiciare că inculpații, fără a se prezenta în vreun mod ori a-și declina identitatea profesională, i-au cerut un act de identitate, moment în care le-a adus la cunoștință că nu are act de identitate asupra sa, dar că locuiește în imediata apropiere și poate să-și strige soția să-i aducă actul de identitate dacă este necesar, context în care a indicat imobilul în care locuia și a afirmat că se numește V.A.

Deși, potrivit susținerilor părții vătămate, conduita sa a fost corespunzătoare, fără vreo urmă de agresivitate ori dispreț la adresa oamenilor de ordine, inculpatul P.O. l-a apucat de încheietura unei mâini și i-a cerut să se urce în autovehicul, trăgându-l de mână. Partea vătămată a declarat că de abia în acel moment a ripostat, împotrivindu-se să fie urcată în mașină, împrejurare în care inculpatul P.O. l-a lovit cu piciorul, a căzut la pământ, apoi ambii inculpați i-au aplicat, repetat, lovituri cu pumnul și picioarele.

De altfel, la strigătele părții vătămate V.A. a sosit în acel loc soția sa, V.V., care, potrivit propriilor susțineri, l-a găsit pe soțul său întins pe jos, cu fața la pământ, în timp ce inculpatul P.O. îl lovea repetat, cu picioarele în zona trunchiului și a auzit pe V.A. spunând „mi-am rupt mâna, nu-mi mai simt mâna.”

De observat că înșiși inculpații în declarațiile lor afirmă că, în timp ce imobilizaseră partea vătămată, a sosit acolo soția sa plângând și strigând că este însărcinată, că acel bărbat este soțul său și că locuiesc în apropiere. A mai relatat V.V. că le-a cerut inculpaților să nu-l mai lovească pe V.A. și că i-a auzit pe aceștia jignindu-l prin apelativul „gunoi.”

Oprindu-se la momentul consumării incidentului dintre V.A. și cei doi inculpați, Înalta Curte de Casație și Justiție, în evaluarea materialului probator administrat în cauză, apreciază că se impune constatarea că succesiunea evenimentelor a fost observată în integralitatea sa și, în mod direct, prin propriile simțuri și percepții, de martora J.R. rămasă în mașina poliției, în imediata apropiere a locului incidentului.

O altă martoră ce practica de asemenea prostituția - B.S. - se afla în zonă la momentele respective și, în reținerea unei corecte situații de fapt, este relevantă și mărturia sa, în măsura în care spusele sale au confirmat cele relatate de J.R., dar și de partea vătămată.

În planul probațiunii semnificativă este prin conținutul informațiilor, prin maniera în care au fost percepute împrejurările, elementele de fapt care constituie obiectul probei - declarația martorei J.R., singura persoană prezentă pe parcursul desfășurării întregului conflict, fără vreo legătură de ordin subiectiv cu părțile implicate în incident și care, dincolo de anumite inadvertențe, nerelevante de altfel, a relatat împrejurări referitoare la aspecte esențiale, confirmând, dincolo de orice dubiu, susținerile părții vătămate și lipsind de conținut apărările inculpaților construite în sensul înlăturării din economia probatoriului cauzei a depoziției acestei martore.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că martora a afirmat cu consecvență că cei doi inculpați, odată ajunși la locul așteptatei întâlniri și observând prezența acelui bărbat (partea vătămată V.A.), nu au chestionat-o în legătură cu posibilitatea ca el să fie proxenetul ei, ci fără a se legitima ori declina calitatea, deplasându-se cu o mașină neinscripționată, au exercitat agresiuni asupra părții vătămate, au lovit-o de mai multe ori cu pumnii în zona cefei, cu picioarele peste corp.

Aspectele învederate de J.R. au fost confirmate de martora B.S., cea care în fapt a sunat la numărul de urgență 112 pentru a anunța că în zona în care se afla „în apropiere de autogară, doi bărbați îl bat pe un al treilea.” În adevăr, la locul incidentului, urmare a apelului martorei, dar și a telefonului dat de inculpatul M.D. după ajutor, au sosit două echipaje de la Poliția Dej.

În referire la solicitarea apărării de a exclude din peisajul probator al cauzei declarațiile celor două martore - de altfel singurele persoane aflate în apropierea părților aflate în conflict - invocându-se probe

pro causa

, vădit nesincere, vădit influențate de partea civilă cu unicul scop de a susține acuzația formulată împotriva inculpaților, din dorința de răzbunare, dar și contradicțiile vădite dintre declarațiile martorilor - Înalta Curte de Casație și Justiție face următoarele precizări:

O regulă generală în materie de probațiune cere ca proba să fie efectuată de cel care afirma existența unei fapte sau împrejurări de fapt, iar dacă împrejurarea de fapt a fost dovedită, persoana care invocă la rândul său o altă împrejurare de fapt - de negație - este obligată să o dovedească.

Martorele J.R. și B.S. au fundamentat prin împrejurări de fapt relatate acuzațiile formulate împotriva celor doi inculpați, confirmând versiunea expusă de partea vătămată V.A. și soția sa cu privire la agresarea acestuia, context în care cererea apărării de înlăturare a acestor declarații în condițiile în care ele se înscriu coroborat în probațiune este nefondată.

Simplele susțineri că mărturiile sunt probe

pro causa

, vădit nesincere ori că, în relatările lor, martorele ar fi fost influențate de părțile civile și animate de o dorință de răzbunare, nu pot fi primite atâta timp cât Înalta Curte de Casație și Justiție nu identifică vreo rațiune pentru care asemenea probe directe - relatările martorilor care au văzut și auzit - probe care se referă la faptul principal - să fie excluse de la evaluare, interpretare.

Este știut că pentru dovedirea incriminării și apărării se pot folosi atât probele directe cât și cele indirecte, însă folosirea probelor directe, atunci când ele există, este mai simplă, întrucât dacă sursa din care provine o probă directă - martori oculari, precum în speța de față - este de încredere, faptul la care se referă se consideră dovedit.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că apărarea inculpaților a învederat, în justificarea limitelor legii în care s-ar fi înscris conduita lor, prevederile art. 56 din Statutul polițistului (Legea nr. 360/2002), invocând absolvirea de orice răspundere a acestora.

S-a arătat în acest sens că inculpații și-au exercitat atribuțiile de serviciu în limitele legale, iar instanța fondului în mod incorect ar fi constatat ca fiind încălcate obligațiile impuse de art. 40 din Legea nr. 218/2002, potrivit cu care „înainte de intrarea în acțiune sau efectuarea intervenției ce nu suferă amânare polițistul este obligat să se prezinte verbal, iar după încheierea oricărei acțiuni sau intervenții, să se legitimeze și să-și declare funcția și unitatea de poliție din care face parte.”

În mod corespunzător, în analiza efectuată, instanța fondului a concluzionat cu privire la încălcarea de către cei doi inculpați a legii în exercitarea atribuțiilor de serviciu, împrejurare în care ei nu pot beneficia și nici nu se pot prevala de dispozițiile legii care dispun absolvirea de orice răspundere a polițistului pentru faptele comise în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

În sensul celor stabilite, câteva elemente sunt semnificative: autoturismul cu care se deplasau la data evenimentelor cei doi inculpați nu purtau însemnele poliției; la momentul abordării părții vătămate a rezultat că inculpații nu s-au legitimat, nu au făcut cunoscută calitatea profesională, iar pe de altă parte, obiectivul acțiunii întreprinse de aceștia nu justifica acea situație specifică de a lucra sub acoperire, situație în care în adevăr nu ar fi existat obligația inculpaților de a se legitima.

În raport cu poziția părții vătămate în relația cu cei doi inculpați, cu maniera în care aceasta s-a manifestat, Înalta Curte de Casație și Justiție nu identifică niciun indiciu, element care să contureze imaginea unei persoane care s-ar fi pregătit să comită o infracțiune ori ar fi comis deja un act ilicit, ci, dimpotrivă, aceasta se deplasa pe stradă, la o oră nu târzie, să-și caute pisica.

Martorele audiate, dar și soția părții vătămate au arătat că V.A. și-a manifestat disponibilitatea de a aduce actul de identitate, precizând că locuiește foarte aproape, că o poate chema pe soția sa, însă, cu toate acestea, inculpații au considerat necesar a o determina cu forța să meargă la sediul poliției, deși presupunerea că partea vătămată ar fi proxenetul martorei J.R. nu se fundamenta pe vreun indiciu, atâta vreme cât martora nu oferise vreo descriere, negând în concret că ar avea asigurată protecția în activitatea pe care o practica. Mai mult decât atât, martora a precizat în declarațiile date organelor judiciare că le-a afirmat expres inculpaților că acel bărbat „nu este peștele său.”

Într-un asemenea context, chiar admițând că identitatea părții vătămate nu a putut fi stabilită prin prezentarea unui act de identitate, procedura uzitată de cei doi inculpați de a recurge la forță pentru a o conduce la poliție pe partea vătămată nu se justifica sub nicio formă, deoarece legea impune o asemenea practică numai în situația în care în discuție sunt persoane ce prin acțiunile lor periclitează viața cetățenilor, ordinea publică sau alte valori sociale ori persoane suspecte de săvârșirea unor fapte. Or, în cauză, nicio împrejurare nu era de natură și în măsură să creeze o bănuială rezonabilă potrivit căreia partea vătămată V.A. ar fi putut reprezenta un anumit pericol, prin conduita, maniera sa de manifestare, pentru vreo valoare socială.

Probele cauzei au mai demonstrat că partea vătămată a devenit recalcitrantă doar în momentul în care inculpații au devenit agresivi fizic, verbal, iar faptul că situația a scăpat de sub control este dovedit de o serie de elemente, precum declarația martorei B.S., aflată pe o parte a străzii și care, observând incidentul, a sunat de îndată la numărul de urgență 112, căci un bărbat era bătut de alți doi; soția părții vătămate a sosit la locul altercației auzind strigătele de ajutor ale lui V.A.

În fine, în analiza acuzațiilor aduse celor doi inculpați cu privire la actele de agresiune exercitate asupra numitului V.A. nu poate fi omisă evaluarea probelor cu caracter științific - expertize medico-legale, acte medicale care atestă starea părții vătămate ulterior agresiunii.

Instanța fondului a procedat la o examinare judicioasă a probelor cu caracter științific, înlăturând în mod pe deplin justificat apărările formulate conform cărora nu s-ar fi stabilit cu certitudine dacă acea fractură claviculară dreaptă a părții vătămate s-a produs la data incidentului ori era preexistentă.

Se impune precizarea, în completarea stării de fapt, corect reținută de actul de inculpare și de instanța fondului, că după ce la fața locului au sosit cele două echipaje de la Poliția Dej, în condițiile în care ajutor solicitase atât inculpatul M.D., cât și martora B.S., partea vătămată s-a opus încătușării, așa încât a fost nevoie ca mai multe persoane din cele sosite (echipaje poliție), inclusiv inculpații să imobilizeze partea vătămată și să urce pe aceasta în mașina poliției. S-a mai reținut că în aceeași mașină s-a permis accesul părții vătămate V.V., ambii soți fiind duși la sediul poliției, iar la puțin timp de la sosire, întrucât V.A. s-a simțit rău, urmare a rănilor suferite, a fost sesizat Serviciul de Ambulanță al Județului Cluj.

Toate aceste aspecte au fost confirmate de martorii D.F., U.C., C.S., S.A., R.C., C.A. - toți lucrători ai poliției.

În atare împrejurări, partea vătămată a fost preluată cu o targa de echipajul ambulanței, iar actele medicale produse la dosarul cauzei au atestat, printre altele, că la o primă examinare sumară V.A. suferise contuzii, traumatism cranio-cerebral și traumatism al coloanei vertebrale.

Certificatul medico-legal emis de Institutul de Medicină Legală Cluj la 16 aprilie 2010 evidențiază că la acea dată partea vătămată prezenta leziuni corporale - traumatism vertebral cervical, cranio-facial minor, excoriații frontale, contuzie toracică cu fractură claviculară dreaptă - imobilizat în bandaj, alte contuzii - datând din 13 aprilie 2010, care s-ar fi putut produce prin lovire cu corp dur și care au necesitat 35-40 zile de îngrijiri medicale.

În același sens au fost și concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală al Institutului Național de Medicină Legală Mina Minovici București din 25 decembrie 2012, avizat de Comisia Superioară Medico-Legală, care a specificat că fractura de claviculă s-a produs în 13 aprilie 2010, în considerarea faptului că nu există date medicale care să ateste o fractură de claviculă anterior acestei zile, precum și diagnosticele consemnate în actele medicale puse la dispoziție și buletinele radiologice întocmite ulterior zilei de 13 aprilie 2010.

În virtutea considerentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a reține în sarcina inculpaților P.O. și M.D. săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă - art. 250 alin. (1), (4) C. pen. anterior, constând în aceea că la data de 13 aprilie 2010, în timp ce se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ca lucrători de poliție, au întrebuințat expresii jignitoare la adresa persoanei vătămate V.A. și i-au aplicat acesteia multiple lovituri, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 35-40 zile de îngrijiri medicale.

Astfel cum instanța fondului a apreciat, în cauză sunt întrunite exigențele tragerii la răspundere penală a inculpaților.

Se impune observația că de la data săvârșirii infracțiunii de către inculpații P.O. și M.D. și până Ia judecarea definitivă a cauzei a intervenit o nouă lege penală, la 1 februarie 2014 intrând în vigoare noul Cod penal (Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările aduse ulterior).

În aplicarea art. 5 C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Vechea reglementare - art. 250 alin. (1)-(4) C. pen. anterior prevedea pentru infracțiunea de purtare abuzivă o pedeapsă cuprinsă între o lună și un an alternativ cu amenda penală pentru modalitatea normativă a alin. (1) - întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană, de către un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu; în alin. (4) al aceluiași articol pedeapsa prevăzută de legiuitor pentru vătămarea corporală săvârșită de către un funcționar public în condițiile alin. (1) este închisoarea de la 6 luni la 6 ani.

Incriminarea se regăsește în noul Cod penal, în art. 296, în două variante normative. Astfel, alin. (1) al articolului evocat sancționează cu o pedeapsă cu închisoare între o lună și 6 luni sau cu amendă fapta de a întrebuința expresii jignitoare față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Alin. (2) al aceluiași articol pedepsește amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițiile alin. (1), statuând că pedeapsa este cea prevăzută de legea pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu 1/3.

Prin urmare, acest din urmă alineat (art. 296 alin. 2) face trimitere la infracțiunea de amenințare (art. 206 C. pen.) și la infracțiunea de lovire sau alte violențe (art. 193 C. pen.).

Se poate constata că fapta de amenințare, potrivit noului Cod penal, este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe, legiuitorul a prevăzut o pedeapsă de la 6 luni la 5 ani sau amenda, în varianta normativă din art. 193 alin. (2) - fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile (aceasta fiind varianta normativă în al cărei tipar se înscrie activitatea infracțională a inculpatului).

În considerarea celor expuse se poate constata că purtarea abuzivă incriminată în art. 296 C. pen. are corespondent în art. 250 C. pen. anterior, o examinare comparativă a celor două texte punând în evidență asemănări, dar și deosebiri.

Astfel, ambele texte incriminează purtarea abuzivă într-o variantă tip și mai multe variante agravate.

În art. 250 C. pen. anterior, purtarea abuzivă era incriminată în 4 variante agravate, în funcție de natura și gravitatea infracțiunii absorbite în conținutul acesteia. În noul Cod penal varianta agravată a infracțiunii constă în amenințarea ori lovirea sau alte violențe, săvârșite față de o persoană, de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, iar pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru infracțiunile absorbite în conținutul infracțiunii de purtare abuzivă ale cărei limite speciale se majorează cu 1/3. În concepția noului Cod penal, legiuitorul nu a mai reținut ca variantă agravată a infracțiunii ipoteza în care prin lovirea sau orice alte acte de violență săvârșite în condițiile art. 296 C. pen. s-au produs consecințele specifice infracțiunii de vătămare corporală, în acest caz devenind aplicabile regulile concursului de infracțiuni.

Observând limitele de pedeapsă, Codul penal anterior sancționa varianta tip cu o pedeapsă cuprinsă între o lună închisoare - un an închisoare alternativ cu amenda, iar varianta agravată care interesează în prezenta cauză, respectiv art. 250 alin. (4) prevedea o pedeapsă între 6 luni și 6 ani închisoare.

În noul Cod penal, purtarea abuzivă - varianta tip - se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau amendă.

Purtarea abuzivă descrisă în art. 296 alin. (2) C. pen. se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 206 (amenințare) ori în art. 193 (lovirea sau alte violențe) ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

Rezultă astfel că atunci când purtarea abuzivă va consta în amenințare - pedeapsa în această modalitate va fi închisoarea de la 4 luni la 1 an și 4 luni; când purtarea abuzivă va consta în loviri sau alte violențe, pentru infracțiunea de purtare abuzivă în această modalitate pedeapsa va fi închisoare de la 4 luni la 2 ani și 8 luni, iar când purtarea abuzivă constă în producerea de leziuni traumatice, afectarea sănătății unei persoane evaluată prin cel mult 90 zile de îngrijiri medicale, pedeapsa pentru purtare abuzivă săvârșită în această modalitate va fi închisoarea de la 8 luni la 6 ani și 8 luni sau amendă.

Examenul comparativ al celor două incriminări permite următoarele observații:

Alegerea legii mai blânde urmează a se realiza în contextul în care ambele legi penale incriminează același fapt, însă cele două legi diferă în plan sancționator.

Astfel, dacă sub aspectul condițiilor de aplicare a represiunii penale nu se distinge diferența între cele două legi, regimul sancționator prevăzut este distinct.

Pentru a stabili care pedeapsă este mai ușoară, urmează a ne călăuzi, nu după criterii abstracte, ci după rezultatele la care se ajunge aplicând fiecărei pedepse prevăzute de cele două legi criterii de evaluare în raport cu cazul concret.

În speța de față, analiza comparativă a regimului sancționator aplicat în cazul incriminării ce se regăsește în noul Cod penal permite observația că noua reglementare prevede alternativ cu pedeapsa închisorii pedeapsa amenzii (în varianta agravată), în timp ce legiuitorul în Codul penal anterior a prevăzut în ipoteza modalității agravate numai pedeapsa închisorii.

În consecință, rezultatul care va conduce la o pedeapsă de o clasă inferioară (de exemplu, pedeapsa amenzii față de pedeapsa închisorii) va fi mai favorabil, în cauză pedepsele prevăzute în două legi penale nefiind de același grad.

În speță, legea mai favorabilă este noul Cod penal, în împrejurarea în care prezintă la pedeapsa închisorii alternativ pedeapsa amenzii penale, context în care Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a face aplicarea art. 5 C. pen., dar și a art. 12 din Legea nr. 187/2012, în referire la aplicarea pedepsei accesorii conform art. 65 C. pen., art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

În referire la operațiunea de individualizare judiciară a pedepsei aplicate celor doi inculpați, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că prin cuantum, natura, modalitatea de executare, pedeapsa stabilită de instanța fondului asigură atât restabilirea ordinii de drept, cât și o reală reinserție socială a inculpaților, reflectând gradul de pericol social al faptelor săvârșite, dar și circumstanțele de ordin personal și respectând principiul aplicării legii penale mai favorabile.

În ceea ce privește modul de soluționare a acțiunii civile exercitate de partea civilă V.A., cererea de daune materiale și morale, solicitarea acestuia în apel de majorare a cuantumului acordat de prima instanță, se impun următoarele precizări:

În urma unei analize judicioase a materialului probator produs de partea vătămată în dovedirea pretențiilor avansate cu privire la despăgubirile materiale solicitate (cheltuieli cu medicamente, investigații medicale, supraalimentație - înscrisuri, declarații martori) instanța fondului a stabilit în mod corect cuantumul daunelor materiale pe care este îndreptățit a le primi V.A.

De asemenea, raportat la suferințele fizice suportate de partea civilă, atât la momentul agresiunii, cât și ulterior (spitalizare, convalescență), dar și la traumele de ordin psihic îndurate de V.A. (confuzie cu un proxenet, umilința la care a fost supus), instanța fondului a procedat la o justă compensație bănească.

Așadar, criticile formulate de partea civilă V.A. în planul laturii civile a cauzei nu vor fi primite de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În virtutea considerentelor înfățișate, în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis apelurile declarate de procuror și apelanții inculpați M.D. și P.O. împotriva sentinței nr. 9 din 28 ianuarie 2013 a Curții de Apel Cluj, Secția penală și de minori, a desființat în parte sentința penală atacată și rejudecând:

A menținut pedeapsa de câte un an închisoare aplicată inculpaților M.D. și P.O. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 296 alin. (1) și (2) C. pen. cu trimitere la art. 193 C. pen. și cu referire la art. 5 C. pen., precum și modalitatea de executare stabilită prin sentința apelată.

În baza art. 12 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 5 C. pen., a aplicat inculpaților M.D. și P.O. pedeapsa accesorie prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., conform art. 65 C. pen.

A menținut celelalte dispozițiile ale sentinței apelate și a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă V.A. împotriva aceleiași sentințe penale.