ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 630/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în regres de față, reclamanta, SC. A.S. SA, a chemat în judecată pe pârâtul, P.I.A., pentru a fi obligat la plata despăgubirilor civile (astfel cum au fost precizate în nota din dosar fond), în sumă de 8.217.774.741 lei reprezentând suma pe care reclamanta a achitat-o persoanelor vătămate, în urma accidentului de circulație produs la 14 iulie 1991, de către pârât, pe teritoriul Belgiei, exclusiv din culpa acestuia, având falsificat documentul internațional, cartea verde, sub aspectul termenului de valabilitate, operațiune comisă de pârât și recunoscută de acesta în final.

Tribunalul Timiș prin sentința nr. 62 din 2 februarie 2000, a respins acțiunea reținându-se următoarele: Față de data producerii accidentului (14 iulie 1991) și sesizarea instanței, acțiunea este prescrisă pentru plățile făcute anterior datei de 5 ianuarie 1995, termenul de prescripție începând să curgă de la data efectuării plăților succesive, cu respectarea dispozițiilor art. 3 din Decretul 167/1958. Pe fond, s-a motivat netemeinicia, prin aceea că actele prezentate de reclamantă nu au stabilit, neîndoielnic, că sumele achitate în monedă străină se referă la executarea hotărârilor penale sau civile, pronunțate împotriva pârâtului, determinate de producerea accidentului.

De asemenea, s-a mai arătat că reclamanta nu s-a prezentat la dezbateri pentru a propune probe în stabilirea întinderii exacte a sumelor datorate de pârât și achitate de reclamantă în monedă străină, în care sens se impunea efectuarea unei expertize, astfel că reclamanta a încălcat obligațiile ce îi reveneau conform art. 1169 C. civ. Apelul, prin care reclamanta consideră că acțiunea nu este prescrisă deoarece termenul curge de la data rezoluției de neîncepere a urmăririi penale împotriva pârâtului (29 decembrie 1997), iar pe fond a făcut dovada răspunderii delictuale civile a pârâtului, a fost respins prin decizia nr. 167 din 18 decembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

S-a considerat de instanța de apel că pârâtul nu răspunde civil, deoarece, la data producerii accidentului, cartea verde a pârâtului era expirată, deci între reclamantă și pârât nu existau raporturi juridice, contractul de asigurare dintre părți fiind încheiat pe perioada 1 ianuarie 1991-9 februarie 1991, iar accidentul s-a produs la 14 iulie 1991, când efectele contractului de asigurare încetaseră, cartea verde nemaifiind valabilă, astfel că reclamanta a făcut plățile pe riscul ei, neavând nici o obligație contractuală. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC. A.S. SA, criticând-o pentru nelegalitate, fără precizarea temeiului din art. 304 C. proc. civ.

Se susține însă, că la pronunțarea hotărârilor nu s-a ținut seama de convenția interbirouri Carte Verde, la care România este parte, potrivit căreia pentru accidentele petrecute în afara țării, calitatea de asigurat este atestată de documentul internațional, Cartea Verde, pe care în speță, pârâtul a falsificat-o, și după producerea accidentului din vina exclusivă a sa a prezentat-o autorităților belgiene, care la rândul lor au plătit sumele cuvenite părților civile, fiind astfel justificată pretenția de restituire de la recurenta emitentă de Carte Verde către pârât. În opinia recurentei, motivarea instanței de apel că între părți la data producerii accidentului nu existau raporturi juridice, Cartea Verde fiind expirată, este greșită față de dispozițiile art. 7 și 11 din convenția interbirouri, obligația sa fiind să plătească despăgubirile, chiar dacă ulterior s-a descoperit că șoferul a falsificat actul folosit fără drept.

Se solicită modificarea hotărârilor și admiterea acțiunii. Recursul este fondat. Deși nu se invocă expres motivul de nelegalitate, dezvoltarea în fapt a acestuia permite încadrarea în drept a recursului, în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Respingând apelul reclamantei și menținând sentința fondului, instanța de apel a aplicat greșit legea, ajungându-se la concluzia eronată că la data producerii accidentului între părți nu existau raporturi juridice. Este de necontestat că în 1991, din vina exclusivă a pârâtului, pe teritoriul Belgiei, s-a produs un accident de circulație în urma căruia s-au produs pagube și vătămări corporale unor terțe persoane, autorul acestuia legitimându-se cu Cartea Verde emisă în țară de către recurentă, document care este singurul ce garantează că fiecare țară tranzitată de asigurat își asumă obligatoriu răspunderea pentru autovehiculul respectiv.

Tocmai față de existența documentului de Carte Verde (art. 3), Biroul Belgian a gestionat dauna, fiind obligat, în solidar cu pârâtul de acum în cadrul procesului ce a avut loc în Belgia, la plata despăgubirilor către persoanele constituite părți civile. Apărarea pârâtului, însușită de instanțe în sensul că la data producerii accidentului Cartea Verde nu mai era valabilă și deci nu existau raporturi juridice între părți, este total greșită față de prevederile art. 7 și 11 din Cartea Verde. Din conținutul acestor texte, rezultă obligația clară a recurentei de a plăti despăgubirile solicitate de biroul care a gestionat dauna, chiar dacă ulterior s-ar fi constatat documentele prezentate de asigurat erau false cum este situația în speță.

La data accidentului, când pârâtul a prezentat Cartea Verde, aceasta era valabilă și opozabilă tocmai datorită manoperelor folosite de pârât, ceea ce a făcut aplicabile dispozițiile art. 3 din Cartea Verde, și anume ca biroul gestionar din Belgia să lichideze daunele, ca și cum polița de asigurare ar fi fost emisă chiar de acesta. Condiția impusă de partea finală a textului, era îndeplinită la data prezentării de către pârât a documentului de Carte Verde, cât și la data judecării procesului de stabilire a obligației de plată și deci năștea obligații pentru ambele societăți de asigurare, și plata nu s-a făcut pe riscul acestora pentru a fi exonerat pârâtul de răspundere delictuală.

Adoptarea unei asemenea concluzii ar însemna înlăturarea conținutului documentului auto internațional, deși vinovat de falsificarea acestuia se face pârâtul, care a beneficiat de garanțiile oferite de acesta, tocmai ca urmare a falsului, dar care vrea să beneficieze și de neplata daunelor materiale produse. În condițiile în care nu s-au avut în vedere dispozițiile legale în materie, și actele depuse din care rezultă situația de fapt arătată, hotărârea instanței de apel este greșită, astfel că în urma admiterii recursului se va modifica în sensul admiterii apelului și a schimbării în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii. Cu privire la cuantumul despăgubirilor solicitate, se va avea în vedere dosarul de fond, nemodificat de recurentă și necontestat de pârât, respectiv suma de 8.217.774.741 lei la care va fi obligat pârâtul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta, SC. A.S. SA Timișoara. Modifică decizia civilă nr. 167 din 18 decembrie 2001, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, în sensul că admite apelul declarat de reclamantă, schimbă în tot sentința nr. 62 din 2 februarie 2000, a Tribunalului Timișoara, admite acțiunea și obligă pe pârâtul, P.I.A., la despăgubiri civile în sumă de 8.217.674.741 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2004.