ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 630/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea în regres de față,

reclamanta, SC. A.S. SA, a chemat în judecată pe pârâtul, P.I.A., pentru a fi

obligat la plata despăgubirilor civile (astfel cum au fost precizate în nota din

dosar fond), în sumă de 8.217.774.741 lei reprezentând suma pe care reclamanta a

achitat-o persoanelor vătămate, în urma accidentului de circulație produs la 14

iulie 1991, de către pârât, pe teritoriul Belgiei, exclusiv din culpa acestuia,

având falsificat documentul internațional, cartea verde, sub aspectul

termenului de valabilitate, operațiune comisă de pârât și recunoscută de acesta

în final.

Tribunalul Timiș prin sentința nr. 62

din 2 februarie 2000, a respins acțiunea reținându-se următoarele:

Față de data producerii accidentului

(14 iulie 1991) și sesizarea instanței, acțiunea este prescrisă pentru plățile

făcute anterior datei de 5 ianuarie 1995, termenul de prescripție începând să

curgă de la data efectuării plăților succesive, cu respectarea dispozițiilor art.

3 din Decretul 167/1958.

Pe fond, s-a motivat netemeinicia,

prin aceea că actele prezentate de reclamantă nu au stabilit, neîndoielnic, că

sumele achitate în monedă străină se referă la executarea hotărârilor penale

sau civile, pronunțate împotriva pârâtului, determinate de producerea

accidentului.

De asemenea, s-a mai arătat că

reclamanta nu s-a prezentat la dezbateri pentru a propune probe în stabilirea

întinderii exacte a sumelor datorate de pârât și achitate de reclamantă în

monedă străină, în care sens se impunea efectuarea unei expertize, astfel că

reclamanta a încălcat obligațiile ce îi reveneau conform art. 1169 C. civ.

Apelul, prin care reclamanta

consideră că acțiunea nu este prescrisă deoarece termenul curge de la data

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale împotriva pârâtului (29 decembrie

1997), iar pe fond a făcut dovada răspunderii delictuale civile a pârâtului, a

fost respins prin decizia nr. 167 din 18 decembrie 2001, pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara.

S-a considerat de instanța de apel

că pârâtul nu răspunde civil, deoarece, la data producerii accidentului, cartea

verde a pârâtului era expirată, deci între reclamantă și pârât nu existau

raporturi juridice, contractul de asigurare dintre părți fiind încheiat pe

perioada 1 ianuarie 1991-9 februarie 1991, iar accidentul s-a produs la 14

iulie 1991, când efectele contractului de asigurare încetaseră, cartea verde

nemaifiind valabilă, astfel că reclamanta a făcut plățile pe riscul ei, neavând

nici o obligație contractuală.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta, SC. A.S. SA, criticând-o pentru nelegalitate, fără

precizarea temeiului din art. 304 C. proc. civ.

Se susține însă, că la pronunțarea

hotărârilor nu s-a ținut seama de convenția interbirouri Carte Verde, la care

România este parte, potrivit căreia pentru accidentele petrecute în afara

țării, calitatea de asigurat este atestată de documentul internațional, Cartea

Verde, pe care în speță, pârâtul a falsificat-o, și după producerea accidentului

din vina exclusivă a sa a prezentat-o autorităților belgiene, care la rândul

lor au plătit sumele cuvenite părților civile, fiind astfel justificată

pretenția de restituire de la recurenta emitentă de Carte Verde către pârât.

În opinia recurentei, motivarea

instanței de apel că între părți la data producerii accidentului nu existau

raporturi juridice, Cartea Verde fiind expirată, este greșită față de

dispozițiile art. 7 și 11 din convenția interbirouri, obligația sa fiind să

plătească despăgubirile, chiar dacă ulterior s-a descoperit că șoferul a

falsificat actul folosit fără drept.

Se solicită modificarea hotărârilor

și admiterea acțiunii.

Recursul este fondat.

Deși nu se invocă expres motivul de

nelegalitate, dezvoltarea în fapt a acestuia permite încadrarea în drept a

recursului, în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Respingând apelul reclamantei și

menținând sentința fondului, instanța de apel a aplicat greșit legea,

ajungându-se la concluzia eronată că la data producerii accidentului între

părți nu existau raporturi juridice.

Este de necontestat că în 1991, din

vina exclusivă a pârâtului, pe teritoriul Belgiei, s-a produs un accident de

circulație în urma căruia s-au produs pagube și vătămări corporale unor terțe

persoane, autorul acestuia legitimându-se cu Cartea Verde emisă în țară de

către recurentă, document care este singurul ce garantează că fiecare țară

tranzitată de asigurat își asumă obligatoriu răspunderea pentru autovehiculul

respectiv.

Tocmai față de existența

documentului de Carte Verde (art. 3), Biroul Belgian a gestionat dauna, fiind

obligat, în solidar cu pârâtul de acum în cadrul procesului ce a avut loc în

Belgia, la plata despăgubirilor către persoanele constituite părți civile.

Apărarea pârâtului, însușită de

instanțe în sensul că la data producerii accidentului Cartea Verde nu mai era

valabilă și deci nu existau raporturi juridice între părți, este total greșită

față de prevederile art. 7 și 11 din Cartea Verde.

Din conținutul acestor texte,

rezultă obligația clară a recurentei de a plăti despăgubirile solicitate de biroul

care a gestionat dauna, chiar dacă ulterior s-ar fi constatat documentele

prezentate de asigurat erau false cum este situația în speță.

La data accidentului, când pârâtul a

prezentat Cartea Verde, aceasta era valabilă și opozabilă tocmai datorită

manoperelor folosite de pârât, ceea ce a făcut aplicabile dispozițiile art. 3

din Cartea Verde, și anume ca biroul gestionar din Belgia să lichideze daunele,

ca și cum polița de asigurare ar fi fost emisă chiar de acesta. Condiția impusă

de partea finală a textului, era îndeplinită la data prezentării de către pârât

a documentului de Carte Verde, cât și la data judecării procesului de stabilire

a obligației de plată și deci năștea obligații pentru ambele societăți de

asigurare, și plata nu s-a făcut pe riscul acestora pentru a fi exonerat pârâtul

de răspundere delictuală.

Adoptarea unei asemenea concluzii ar

însemna înlăturarea conținutului documentului auto internațional, deși vinovat

de falsificarea acestuia se face pârâtul, care a beneficiat de garanțiile

oferite de acesta, tocmai ca urmare a falsului, dar care vrea să beneficieze și

de neplata daunelor materiale produse.

În condițiile în care nu s-au avut

în vedere dispozițiile legale în materie, și actele depuse din care rezultă

situația de fapt arătată, hotărârea instanței de apel este greșită, astfel că

în urma admiterii recursului se va modifica în sensul admiterii apelului și a

schimbării în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii.

Cu privire la cuantumul

despăgubirilor solicitate, se va avea în vedere dosarul de fond, nemodificat de

recurentă și necontestat de pârât, respectiv suma de 8.217.774.741 lei la care

va fi obligat pârâtul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta, SC. A.S. SA Timișoara.

Modifică decizia civilă nr. 167 din

18 decembrie 2001, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, în sensul că admite apelul declarat de reclamantă,

schimbă în tot sentința nr. 62 din 2 februarie 2000, a Tribunalului Timișoara,

admite acțiunea și obligă pe pârâtul, P.I.A., la despăgubiri civile în sumă de

8.217.674.741 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 18 februarie 2004.