ÎCCJ, Decizia nr. 68/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 68/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Vâlcea, la data de 29 mai 1996, reclamanta S.C. C. S.R.L. Râmnicu

Vâlcea a solicitat obligarea pârâtei S.C A.–R. S.A. Cluj-Napoca să-i plătească

următoarele sume de bani:

- 701.072,25 franci

francezi reprezentând contravaloarea reparației autocarului marca Mercedes cu

număr de înmatriculare VL-04-STT, proprietatea reclamantei, avariat la data de

9 septembrie 1995, în Franța, în urma unui accident de circulație;

- 53.000 dolari SUA

reprezentând pierderi datorate imobilizării autocarului începând de la 1

noiembrie 1995 până la data introducerii acțiunii, urmând ca această sumă să

fie majorată și în raport cu timpul ce se va scurge până la pronunțarea

hotărârii;

- 11.250 mărci germane

reprezentând cheltuieli făcute pentru deplasarea autocarului de la locul

accidentului până la cel mai apropiat atelier de reparații și pentru

transportul călătorilor;

- 12.800 mărci germane

reprezentând cheltuieli suportate cu ocazia deplasărilor efectuate în Germania

și Franța în legătură cu accidentul produs și pentru întocmirea dosarului de

daune.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

învederat că la data de 9 septembrie 1995, în timp ce circula pe teritoriul

Franței, în zona localității Orleans, autocarul menționat a fost accidentat,

fiind avariat grav, datorită exploziei pneului din dreapta-față, ceea ce a avut

ca urmare și rănirea unor pasageri.

Reclamanta a menționat că, deși și-a

îndeplinit obligația de a comunica producerea evenimentului asigurat și a

efectuat toate procedurile necesare întocmirii dosarului de daune, pârâta a

refuzat în mod nejustificat să-i plătească despăgubirea cuvenită conform

contractului de asigurare globală, a autovehiculului, încheiat la data de 6

iunie 1995.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii pe motiv că accidentul s-a produs din vina

exclusivă a reclamantei, iar înștiințarea asigurătorului despre producerea

acestui eveniment nu s-a realizat în termenul prevăzut prin contract.

Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, prin încheierea nr. 2337 din 3000 septembrie 1997, admițând cererea

formulată de pârâtă, a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul

Vâlcea la Tribunalul Dolj.

Prin sentința civilă nr. 1294 din 9

decembrie 1997, Tribunalul Dolj, secția comercială și de contencios

administrativ, a anulat acțiunea ca netimbrată cu timbru fiscal și timbru

judiciar.

Admițând apelul declarat de

reclamantă, prin decizia civilă nr. 556 din 25 mai 1998, Curtea de Apel

Craiova, secția comercială, a desființat această sentință, dispunând trimiterea

cauzei, pentru rejudecare, la același tribunal.

Împotriva acestei decizii, pârâta a

declarat recurs.

Prin decizia nr. 4399 din 3

decembrie 1998 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, s-a constatat

că recursul este nul, deoarece nu a fost respectată cerința de a fi motivat în

termen, iar prin decizia aceleiași Curți nr. 3892 din 11 iulie 2000 a fost

respinsă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de pârâtă împotriva

acestei decizii.

Judecând cauza, Tribunalul Dolj,

secția comercială și de drept administrativ, prin sentința civilă nr. 158 din 2

februarie 2000, a admis în parte acțiunea, obligând pe pârâtă să plătească

reclamantei suma de 104.384 dolari SUA reprezentând contravaloarea reparațiilor

efectuate autocarului, precum și cheltuieli cu transportul pasagerilor, pentru

deplasarea, gararea și transportul autocarului până la cel mai apropiat

service.

S-a motivat că din probele

administrate a rezultat că accidentul în care a fost implicat autocarul ce a

făcut obiectul asigurării nu s-a produs din vina asiguratului, iar potrivit

contractului de asigurare pârâtei îi revine obligația de a acorda despăgubiri

pentru pagubele produse prin explozia pneului, precum și pentru acoperirea

cheltuielilor necesitate de transportul ulterior al pasagerilor și al

autovehiculului respectiv.

Prin decizia civilă nr. 457 din 16

mai 2001, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a respins apelul declarat

de reclamantă și, admițând apelul pârâtei, a schimbat în totalitate sentința,

respingând acțiunea formulată de reclamantă, cu obligarea acesteia să plătească

pârâtei suma de 26.362.148 lei cheltuieli de judecată în apel.

Prin considerentele acestei decizii

s-a motivat că din actele dosarului rezultă că accidentul s-a produs datorită

neechipării corespunzătoare a autovehiculului implicat în accident,

relevându-se în acest sens procesul-verbal încheiat de Escadronul Jandarmeriei

Naționale Franceze pentru autostrada Orleans, care a constatat că toate

pneurile acelui autovehicul au fost fie prea uzate, fie la limita pragului de

toleranță și aderență.

S-a mai reținut, în motivarea

deciziei, că înștiințarea asiguratorului de producerea riscului asigurat s-a

făcut cu întârziere de peste o lună de zile, deși contractul de asigurare

prevedea obligativitatea înștiințării în 48 de ore de la producerea

accidentului.

Curtea Supremă de Justiție, secția

comercială, prin decizia nr. 6917 din 23 noiembrie 2001, a respins recursul

declarat de reclamantă cu motivarea că, printr-o corectă și completă apreciere

a materialului probator, instanța de apel a stabilit adevăratele raporturi

juridice dintre părți, drepturile și obligațiile corelative asumate de acestea

prin contractul de asigurare globală încheiat la 6 iunie 1995, iar ca urmare a

constatat în mod just că riscul asigurat s-a produs din culpa asiguratului,

care a trimis în cursă un autovehicul având cauciucuri uzate peste limita

admisă.

S-a apreciat, prin considerentele acestei decizii,

că au fost înlăturate în mod justificat concluziile experților R.R. și U.I.,

deoarece acestea contravin în mod vădit constatărilor din procesul-verbal

încheiat de subunitatea jandarmeriei franceze pentru autostrada Orleans, din

care rezultă, fără nici un echivoc, că toate cauciucurile cu care a fost

echipat autocarul implicat în accident prezentau un nivel de uzură superior

limitei admisibile, provocând explozia unuia dintre ele.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză s-a declarat recurs în anulare, invocându-se temeiul înscris în art. 330

pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că toate cele trei

hotărâri sunt vădit netemeinice, deoarece prima instanță și instanța de apel nu

s-au pronunțat asupra cererii pârâtei de a se dispune completarea expertizei

tehnice în sensul stabilirii raportului de cauzalitate între gradul de uzură al

anvelopei și explozia care a produs paguba.

S-a relevat că această completare a

raportului de expertiză era necesară pentru stabilirea cauzei care a produs

explozia cauciucului întrucât prin raportul de expertiză întocmit de R.R. și

U.I. s-a exprimat părerea că este exclus raportul cauzal între gradul de uzură

al benzii de rulare și explozia anvelopei.

S-a învederat că, pentru completarea

materialului probator sub aspectul arătat, se impune casarea hotărârilor și

trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanță, urmând ca aceasta, în

ipoteza în care ar reține că este angajată răspunderea asiguratorului, să aibă

în vedere, la evaluarea despăgubirilor, și susținerile din motivele de apel

formulate de reclamantă.

Recursul în anulare nu este fondat.

Este adevărat că, potrivit art. 330

pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile judecătorești irevocabile pot fi

atacate cu recurs în anulare și în cazul când sunt vădit netemeinice.

În această privință, însă, se

constată că hotărârile pronunțate în cauză nu sunt vădit netemeinice sub aspectele

la care se face referire prin motivul invocat.

Sub acest aspect, din examinarea

actelor dosarului se constată că prima instanță a dispus să fie efectuată o

expertiză tehnică privind: starea tehnică a autocarului; cauza exploziei

anvelopei din față dreapta; rolul profilului benzii de rulare a unei anvelope

și dacă uzura acesteia poate să determine o explozie; cauza accidentului și

valoarea pagubei produse prin acesta.

Prin raportul de expertiză întocmit

de inginerii R.R. și U.I., experți tehnici auto, s-a ajuns la următoarele

concluzii:

- autocarul Mercedes implicat în

accident a trecut prin vama română, vămile de tranzit și vama franceză, care nu

i-ar fi permis, la verificările efectuate, să circule în continuare și să

ajungă în Franța dacă anvelopele ar fi avut o uzură peste normele admise de

normele de circulație;

- starea tehnică a anvelopei din

dreapta față a corespuns normelor de circulație și nu a prezentat uzură peste

limita admisă, explozia acesteia putând fi generată de un viciu de fabricație a

materialului din care era confecționată carcasa anvelopei sau de un obiect

contondent aflat pe autostradă și întâlnit în procesul de rulare; uzura benzii

de rulare nu poate genera o explozie a anvelopei; accidentul de circulație s-a

produs din cauza exploziei anvelopei menționate. De asemenea, prin răspunsurile

la obiecțiunile formulate de pârâtă, expertul R.R. a menținut integral

concluziile din raportul de expertiză tehnică.

Pe de altă parte, așa cum s-a

relevat prin recursul în anulare, este adevărat că pârâta a solicitat primei

instanțe să fie efectuată o nouă expertiză în cadrul Registrului Auto Român, cu

privire la starea tehnică și modul de utilizare a anvelopelor cu care era

echipat autocarul, în raport cu reglementările și normele tehnice românești,

franceze și ale Comunității Europene, precum și cu privire la cauzele

accidentului în care a fost antrenat autovehiculul respectiv, iar în cadrul

criticilor formulate prin motivele de apel a contestat concluziile la care s-a

ajuns prin raportul de expertiză tehnică depus în dosar și a subliniat că era

necesar ca expertiza să fie efectuată de un expert specializat în anvelope,

pregătirea generală de expert tehnic nefiind suficientă.

Instanța de apel, examinând

materialul probator din dosar în ansamblul său, a ajuns la concluzia că riscul

asigurat produs a fost cauzat prin culpa asiguratului, care a trimis în cursă

un autovehicul conținând componente uzate peste limita admisă, iar nu din

împrejurări independente de voința sa, precum și că înștiințarea asiguratorului

despre producerea riscului asigurat s-a făcut cu o întârziere de peste o lună,

cu toate că prin contractul de asigurare s-a prevăzut obligativitatea

înștiințării în 48 de ore de la producerea evenimentului.

La rândul ei, instanța de recurs a

învederat, prin considerentele deciziei, că instanța de apel a înlăturat în mod

justificat concluziile experților R.R. și U.I., subliniind că aceste concluzii

contravin, în mod evident, actelor doveditoare la care s-a referit, a căror

forță probantă este de necontestat.

Concretizându-se, s-a motivat că din

probele dosarului, raportate la clauzele din contractul de asigurare globală

încheiat de părți, rezultă că riscul asigurat s-a produs din culpa asiguratului

care a trimis în cursă un autovehicul conținând componente, în special

cauciucuri, uzate peste limita admisă.

Din examinarea cauzei în ansamblu,

sub aspectul aprecierii date materialului probator de prima instanță și de cele

două instanțe de control judiciar, se constată următoarele:

În conformitate cu art. 129 alin.

(5) C. proc. civ., "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale", putând "ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc".

În îndeplinirea acestei îndatoriri,

pe lângă actele depuse de părți și celelalte probe administrate în fața primei

instanțe, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de către experții

ingineri R.R. și U.I. care au întocmit și prezentat raportul de expertiză

tehnică la care s-a făcut referire.

Considerând neconvingătoare și

incomplete răspunsurile date de acești experți la obiecțiunile formulate asupra

raportului de expertiză, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize,

pentru stabilirea stării tehnice și a modului de utilizare a anvelopelor cu

care era echipat autocarul, raportat la reglementările și normele tehnice

românești, franceze și ale Comunității Europene, precum și a cauzelor

accidentului, propunând ca expertiza să fie executată în cadrul Registrului

Auto Român, care are un serviciu specializat în materie de anvelope auto.

Este adevărat că prima instanță,

fără să dea curs solicitării de a se administra proba menționată, a admis în

parte acțiunea, iar instanța de apel, în fața căreia pârâta s-a referit din nou

la cererea sa de efectuare a acelei expertize în cadrul Registrului Auto Român

și a reiterat obiecțiunile aduse raportului de expertiză depus, a ajuns la o

concluzie contrarie celei învederate prin acest raport de expertiză, schimbând,

pe cale de consecință, în totalitate sentința și respingând acțiunea.

Or, pentru a reține că riscul

asigurat produs a fost cauzat din culpa asiguratului și nu din împrejurări

independente de voința sa, instanța de apel, iar ulterior și instanța de

recurs, care a confirmat soluția acesteia, s-au bazat pe dovezi temeinice și

legal administrate, a căror corectă și completă apreciere impun înlăturarea

concluziilor la care s-a ajuns prin raportul de expertiză.

Sub acest aspect, așa cum s-a

relevat prin considerentele deciziilor pronunțate de cele două instanțe de

control judiciar, opiniile exprimate de cei doi experți tehnici auto și

concluziile la care au ajuns prin raportul întocmit nu pot infirma constatările

de netăgăduit făcute de personalul de specialitate al Jandarmeriei Naționale

Franceze cu privire la cauzele producerii accidentului în care a fost implicat

autocarul aparținând reclamantei.

În această privință, este de

observat că prin procesul-verbal de transport, constatare și măsuri luate nr.

3734/95, al Jandarmeriei Naționale, Escadron: autostrada Orleans, s-a constatat

că "ieșirea autocarului de pe șosea s-a datorat exploziei cauciului din

față, partea dreaptă", că autovehiculul respectiv, cu gabarit depășind 3,5

tone, era "echipat cu cauciucuri având canelurile principale cu o adâncime

măsurată sub 1 mm, în mai mult de un punct din patru", ceea ce constituie

contravenție de categoria a 4

-a

, concluzionându-se că "toate

cauciucurile, atât cele de la nivelul osiei din spate (roți duble), cât și cele

de pe osia din față sunt fie evident uzate, fie că nu mai prezintă o sculptură

(profil) inferioară sau egală cu 1,6 mm, în mai mult de un punct".

Tot astfel, primul adjunct al

procurorului Republicii pentru Tribunalul Marii Instanțe de la Chartres a

comunicat că serviciul comandamentului autostrăzii din Orleans "a

constatat de o manieră fără nici un echivoc, că în totalitate, cauciucurile cu

care era echipat autocarul înmatriculat cu nr. VL-04-STT prezentau un nivel de

uzură superior limitei admisibile, fapt care a provocat explozia unuia dintre

acestea și producerea accidentului", trimițând, totodată, "o

fotocopie a clișeelor fotografice luate de către jandarmi, care demonstrează în

mod indiscutabil corelația dintre aceste constatări și declanșarea

accidentului".

De altfel, printr-un raport anterior

de expertiză tehnică judiciară, întocmit la solicitarea pârâtei de prof.dr.ing.

S.S., expert tehnic judiciar în specialitatea "automobile - circulație

rutieră", s-a ajuns la o concluzie similară cu aceea ce rezultă din actele

de constatare ale serviciului de specialitate din cadrul Jandarmeriei Naționale

Franceze, respectiv, că accidentarea autoturismului, care avea 444.698 km

parcurși, s-a datorat uzurii exagerate a anvelopelor, iar printr-o declarație

olografă, prezentată instanței, B.I., șofer la autocarul respectiv, a relatat

că anvelopele cu care acesta a fost echipat erau uzate.

Este adevărat că prof.univ. S.S. nu

a efectuat expertiza din dispoziția instanței și că șoferul B.I. nu a făcut

declarația în fața judecătorului, dar trebuie avut în vedere că, prin

conținutul lor, aceste acte se coroborează cu constatările subunității de

jandarmi din Franța, abilitată prin legile statului respectiv să facă primele

cercetări în astfel de cazuri și să determine cauzele accidentului.

Totodată, față de constatările

făcute de autoritățile franceze abilitate cu privire la starea autocarului și

la cauzele ce au determinat accidentarea acestuia, necontestate potrivit

reglementărilor aplicabile, concluziile contrarii la care au ajuns experții

ingineri R.R. și U.I. asupra cauzelor accidentului nu pot fi primite, mai ales

că, așa cum s-a relevat prin considerentele deciziei pronunțate în recurs,

unele premise avute în vedere de acești experți nu corespund realității.

De aceea, în raport cu clauzele

convenite prin contractul de asigurare intervenit între reclamantă și pârâtă,

în mod justificat instanța de apel și cea de recurs au ajuns la concluzia că,

în cauză, s-au administrat suficiente dovezi din care rezultă, fără echivoc, că

riscul asigurat s-a produs datorită neechipării corespunzătoare a

autovehiculului, astfel că nu se mai impune efectuarea unei noi expertize

tehnice în sensul solicitat de pârâtă.

Pe de altă parte, așa cum s-a

învederat prin considerentele deciziei instanței de apel, înștiințarea

asiguratorului despre producerea riscului asigurat s-a făcut cu întârziere.

Astfel, deși accidentul a avut loc

la data de 9 septembrie 1995, iar prin contractul de asigurare s-a prevăzut

obligativitatea asiguratului de a înștiința în scris pe asigurator în termen de

48 de ore de la producerea sau de la luarea la cunoștință despre producerea

evenimentului asigurat, asiguratul a transmis înștiințarea abia la 25 octombrie

1995 cu toate că aflase despre eveniment imediat după producerea lui.

Mai mult, este de reținut că

reclamanta a calculat valoarea reparațiilor prin deducerea valorii estimate a

autovehiculului după accident din presupusa valoare anterioară a acestuia, deși

autovehiculul a fost adus și reparat în România, ceea ce demonstrează că

neanunțarea la timp a asiguratorului se poate explica numai prin existența unui

interes al asiguratului de a îngreuna demersurile necesare corectei stabiliri a

prejudiciului și a răspunderii pentru riscul asigurat.

Așa fiind, se constată că instanțele

de control judiciar au apreciat corect că, în cauză, răspunderea pentru

producerea evenimentului asigurat nu revine asiguratorului, ci asiguratului.

În consecință, rezultând că atât

hotărârea instanței de apel, care a infirmat soluția primei instanțe și a

respins acțiunea, cât și hotărârea instanței de recurs, prin care s-a confirmat

soluția de respingere a acțiunii, nu conțin aspectele de vădită netemeinicie

invocate prin recursul în anulare și cum alte motive, susceptibile de a fi

invocate din oficiu, nu se constată, urmează ca această cale extraordinară de

atac să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 158 din 2 februarie 2000 a

Tribunalului Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, deciziei

civile nr. 457 din 16 mai 2001 a Curții de Apel Craiova, secția comercială și

deciziei nr. 6917 din 23 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția

comercială.

Pronunțată în ședință publică, azi 5

mai 2003.