ÎCCJ, Decizia nr. 68/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Vâlcea, la data de 29 mai 1996, reclamanta S.C. C. S.R.L. Râmnicu Vâlcea a solicitat obligarea pârâtei S.C A.–R. S.A.

Cluj-Napoca să-i plătească următoarele sume de bani: - 701.072,25 franci francezi reprezentând contravaloarea reparației autocarului marca Mercedes cu număr de înmatriculare VL-04-STT, proprietatea reclamantei, avariat la data de 9 septembrie 1995, în Franța, în urma unui accident de circulație; - 53.000 dolari SUA reprezentând pierderi datorate imobilizării autocarului începând de la 1 noiembrie 1995 până la data introducerii acțiunii, urmând ca această sumă să fie majorată și în raport cu timpul ce se va scurge până la pronunțarea hotărârii; - 11.250 mărci germane reprezentând cheltuieli făcute pentru deplasarea autocarului de la locul accidentului până la cel mai apropiat atelier de reparații și pentru transportul călătorilor; - 12.800 mărci germane reprezentând cheltuieli suportate cu ocazia deplasărilor efectuate în Germania și Franța în legătură cu accidentul produs și pentru întocmirea dosarului de daune.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că la data de 9 septembrie 1995, în timp ce circula pe teritoriul Franței, în zona localității Orleans, autocarul menționat a fost accidentat, fiind avariat grav, datorită exploziei pneului din dreapta-față, ceea ce a avut ca urmare și rănirea unor pasageri. Reclamanta a menționat că, deși și-a îndeplinit obligația de a comunica producerea evenimentului asigurat și a efectuat toate procedurile necesare întocmirii dosarului de daune, pârâta a refuzat în mod nejustificat să-i plătească despăgubirea cuvenită conform contractului de asigurare globală, a autovehiculului, încheiat la data de 6 iunie 1995. Prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii pe motiv că accidentul s-a produs din vina exclusivă a reclamantei, iar înștiințarea asigurătorului despre producerea acestui eveniment nu s-a realizat în termenul prevăzut prin contract.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin încheierea nr. 2337 din 3000 septembrie 1997, admițând cererea formulată de pârâtă, a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Vâlcea la Tribunalul Dolj. Prin sentința civilă nr. 1294 din 9 decembrie 1997, Tribunalul Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, a anulat acțiunea ca netimbrată cu timbru fiscal și timbru judiciar. Admițând apelul declarat de reclamantă, prin decizia civilă nr. 556 din 25 mai 1998, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a desființat această sentință, dispunând trimiterea cauzei, pentru rejudecare, la același tribunal. Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 4399 din 3 decembrie 1998 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, s-a constatat că recursul este nul, deoarece nu a fost respectată cerința de a fi motivat în termen, iar prin decizia aceleiași Curți nr. 3892 din 11 iulie 2000 a fost respinsă, ca nefondată, contestația în anulare formulată de pârâtă împotriva acestei decizii. Judecând cauza, Tribunalul Dolj, secția comercială și de drept administrativ, prin sentința civilă nr. 158 din 2 februarie 2000, a admis în parte acțiunea, obligând pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 104.384 dolari SUA reprezentând contravaloarea reparațiilor efectuate autocarului, precum și cheltuieli cu transportul pasagerilor, pentru deplasarea, gararea și transportul autocarului până la cel mai apropiat service.

S-a motivat că din probele administrate a rezultat că accidentul în care a fost implicat autocarul ce a făcut obiectul asigurării nu s-a produs din vina asiguratului, iar potrivit contractului de asigurare pârâtei îi revine obligația de a acorda despăgubiri pentru pagubele produse prin explozia pneului, precum și pentru acoperirea cheltuielilor necesitate de transportul ulterior al pasagerilor și al autovehiculului respectiv. Prin decizia civilă nr. 457 din 16 mai 2001, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a respins apelul declarat de reclamantă și, admițând apelul pârâtei, a schimbat în totalitate sentința, respingând acțiunea formulată de reclamantă, cu obligarea acesteia să plătească pârâtei suma de 26.362.148 lei cheltuieli de judecată în apel.

Prin considerentele acestei decizii s-a motivat că din actele dosarului rezultă că accidentul s-a produs datorită neechipării corespunzătoare a autovehiculului implicat în accident, relevându-se în acest sens procesul-verbal încheiat de Escadronul Jandarmeriei Naționale Franceze pentru autostrada Orleans, care a constatat că toate pneurile acelui autovehicul au fost fie prea uzate, fie la limita pragului de toleranță și aderență. S-a mai reținut, în motivarea deciziei, că înștiințarea asiguratorului de producerea riscului asigurat s-a făcut cu întârziere de peste o lună de zile, deși contractul de asigurare prevedea obligativitatea înștiințării în 48 de ore de la producerea accidentului.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 6917 din 23 noiembrie 2001, a respins recursul declarat de reclamantă cu motivarea că, printr-o corectă și completă apreciere a materialului probator, instanța de apel a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părți, drepturile și obligațiile corelative asumate de acestea prin contractul de asigurare globală încheiat la 6 iunie 1995, iar ca urmare a constatat în mod just că riscul asigurat s-a produs din culpa asiguratului, care a trimis în cursă un autovehicul având cauciucuri uzate peste limita admisă. S-a apreciat, prin considerentele acestei decizii, că au fost înlăturate în mod justificat concluziile experților R.R.

și U.I., deoarece acestea contravin în mod vădit constatărilor din procesul-verbal încheiat de subunitatea jandarmeriei franceze pentru autostrada Orleans, din care rezultă, fără nici un echivoc, că toate cauciucurile cu care a fost echipat autocarul implicat în accident prezentau un nivel de uzură superior limitei admisibile, provocând explozia unuia dintre ele. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză s-a declarat recurs în anulare, invocându-se temeiul înscris în art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că toate cele trei hotărâri sunt vădit netemeinice, deoarece prima instanță și instanța de apel nu s-au pronunțat asupra cererii pârâtei de a se dispune completarea expertizei tehnice în sensul stabilirii raportului de cauzalitate între gradul de uzură al anvelopei și explozia care a produs paguba.

S-a relevat că această completare a raportului de expertiză era necesară pentru stabilirea cauzei care a produs explozia cauciucului întrucât prin raportul de expertiză întocmit de R.R. și U.I. s-a exprimat părerea că este exclus raportul cauzal între gradul de uzură al benzii de rulare și explozia anvelopei. S-a învederat că, pentru completarea materialului probator sub aspectul arătat, se impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanță, urmând ca aceasta, în ipoteza în care ar reține că este angajată răspunderea asiguratorului, să aibă în vedere, la evaluarea despăgubirilor, și susținerile din motivele de apel formulate de reclamantă. Recursul în anulare nu este fondat.

Este adevărat că, potrivit art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile judecătorești irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare și în cazul când sunt vădit netemeinice. În această privință, însă, se constată că hotărârile pronunțate în cauză nu sunt vădit netemeinice sub aspectele la care se face referire prin motivul invocat. Sub acest aspect, din examinarea actelor dosarului se constată că prima instanță a dispus să fie efectuată o expertiză tehnică privind: starea tehnică a autocarului; cauza exploziei anvelopei din față dreapta; rolul profilului benzii de rulare a unei anvelope și dacă uzura acesteia poate să determine o explozie; cauza accidentului și valoarea pagubei produse prin acesta.

Prin raportul de expertiză întocmit de inginerii R.R. și U.I., experți tehnici auto, s-a ajuns la următoarele concluzii: - autocarul Mercedes implicat în accident a trecut prin vama română, vămile de tranzit și vama franceză, care nu i-ar fi permis, la verificările efectuate, să circule în continuare și să ajungă în Franța dacă anvelopele ar fi avut o uzură peste normele admise de normele de circulație; - starea tehnică a anvelopei din dreapta față a corespuns normelor de circulație și nu a prezentat uzură peste limita admisă, explozia acesteia putând fi generată de un viciu de fabricație a materialului din care era confecționată carcasa anvelopei sau de un obiect contondent aflat pe autostradă și întâlnit în procesul de rulare; uzura benzii de rulare nu poate genera o explozie a anvelopei; accidentul de circulație s-a produs din cauza exploziei anvelopei menționate.

De asemenea, prin răspunsurile la obiecțiunile formulate de pârâtă, expertul R.R. a menținut integral concluziile din raportul de expertiză tehnică. Pe de altă parte, așa cum s-a relevat prin recursul în anulare, este adevărat că pârâta a solicitat primei instanțe să fie efectuată o nouă expertiză în cadrul Registrului Auto Român, cu privire la starea tehnică și modul de utilizare a anvelopelor cu care era echipat autocarul, în raport cu reglementările și normele tehnice românești, franceze și ale Comunității Europene, precum și cu privire la cauzele accidentului în care a fost antrenat autovehiculul respectiv, iar în cadrul criticilor formulate prin motivele de apel a contestat concluziile la care s-a ajuns prin raportul de expertiză tehnică depus în dosar și a subliniat că era necesar ca expertiza să fie efectuată de un expert specializat în anvelope, pregătirea generală de expert tehnic nefiind suficientă.

Instanța de apel, examinând materialul probator din dosar în ansamblul său, a ajuns la concluzia că riscul asigurat produs a fost cauzat prin culpa asiguratului, care a trimis în cursă un autovehicul conținând componente uzate peste limita admisă, iar nu din împrejurări independente de voința sa, precum și că înștiințarea asiguratorului despre producerea riscului asigurat s-a făcut cu o întârziere de peste o lună, cu toate că prin contractul de asigurare s-a prevăzut obligativitatea înștiințării în 48 de ore de la producerea evenimentului. La rândul ei, instanța de recurs a învederat, prin considerentele deciziei, că instanța de apel a înlăturat în mod justificat concluziile experților R.R. și U.I., subliniind că aceste concluzii contravin, în mod evident, actelor doveditoare la care s-a referit, a căror forță probantă este de necontestat.

Concretizându-se, s-a motivat că din probele dosarului, raportate la clauzele din contractul de asigurare globală încheiat de părți, rezultă că riscul asigurat s-a produs din culpa asiguratului care a trimis în cursă un autovehicul conținând componente, în special cauciucuri, uzate peste limita admisă. Din examinarea cauzei în ansamblu, sub aspectul aprecierii date materialului probator de prima instanță și de cele două instanțe de control judiciar, se constată următoarele: În conformitate cu art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale", putând "ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc". În îndeplinirea acestei îndatoriri, pe lângă actele depuse de părți și celelalte probe administrate în fața primei instanțe, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de către experții ingineri R.R. și U.I. care au întocmit și prezentat raportul de expertiză tehnică la care s-a făcut referire.

Considerând neconvingătoare și incomplete răspunsurile date de acești experți la obiecțiunile formulate asupra raportului de expertiză, pârâta a solicitat efectuarea unei noi expertize, pentru stabilirea stării tehnice și a modului de utilizare a anvelopelor cu care era echipat autocarul, raportat la reglementările și normele tehnice românești, franceze și ale Comunității Europene, precum și a cauzelor accidentului, propunând ca expertiza să fie executată în cadrul Registrului Auto Român, care are un serviciu specializat în materie de anvelope auto.

Este adevărat că prima instanță, fără să dea curs solicitării de a se administra proba menționată, a admis în parte acțiunea, iar instanța de apel, în fața căreia pârâta s-a referit din nou la cererea sa de efectuare a acelei expertize în cadrul Registrului Auto Român și a reiterat obiecțiunile aduse raportului de expertiză depus, a ajuns la o concluzie contrarie celei învederate prin acest raport de expertiză, schimbând, pe cale de consecință, în totalitate sentința și respingând acțiunea. Or, pentru a reține că riscul asigurat produs a fost cauzat din culpa asiguratului și nu din împrejurări independente de voința sa, instanța de apel, iar ulterior și instanța de recurs, care a confirmat soluția acesteia, s-au bazat pe dovezi temeinice și legal administrate, a căror corectă și completă apreciere impun înlăturarea concluziilor la care s-a ajuns prin raportul de expertiză.

Sub acest aspect, așa cum s-a relevat prin considerentele deciziilor pronunțate de cele două instanțe de control judiciar, opiniile exprimate de cei doi experți tehnici auto și concluziile la care au ajuns prin raportul întocmit nu pot infirma constatările de netăgăduit făcute de personalul de specialitate al Jandarmeriei Naționale Franceze cu privire la cauzele producerii accidentului în care a fost implicat autocarul aparținând reclamantei.

În această privință, este de observat că prin procesul-verbal de transport, constatare și măsuri luate nr. 3734/95, al Jandarmeriei Naționale, Escadron: autostrada Orleans, s-a constatat că "ieșirea autocarului de pe șosea s-a datorat exploziei cauciului din față, partea dreaptă", că autovehiculul respectiv, cu gabarit depășind 3,5 tone, era "echipat cu cauciucuri având canelurile principale cu o adâncime măsurată sub 1 mm, în mai mult de un punct din patru", ceea ce constituie contravenție de categoria a 4 -a , concluzionându-se că "toate cauciucurile, atât cele de la nivelul osiei din spate (roți duble), cât și cele de pe osia din față sunt fie evident uzate, fie că nu mai prezintă o sculptură (profil) inferioară sau egală cu 1,6 mm, în mai mult de un punct". Tot astfel, primul adjunct al procurorului Republicii pentru Tribunalul Marii Instanțe de la Chartres a comunicat că serviciul comandamentului autostrăzii din Orleans "a constatat de o manieră fără nici un echivoc, că în totalitate, cauciucurile cu care era echipat autocarul înmatriculat cu nr. VL-04-STT prezentau un nivel de uzură superior limitei admisibile, fapt care a provocat explozia unuia dintre acestea și producerea accidentului", trimițând, totodată, "o fotocopie a clișeelor fotografice luate de către jandarmi,

care demonstrează în mod indiscutabil corelația dintre aceste constatări și declanșarea accidentului". De altfel, printr-un raport anterior de expertiză tehnică judiciară, întocmit la solicitarea pârâtei de prof.dr.ing. S.S., expert tehnic judiciar în specialitatea "automobile - circulație rutieră", s-a ajuns la o concluzie similară cu aceea ce rezultă din actele de constatare ale serviciului de specialitate din cadrul Jandarmeriei Naționale Franceze, respectiv, că accidentarea autoturismului, care avea 444.698 km parcurși, s-a datorat uzurii exagerate a anvelopelor, iar printr-o declarație olografă, prezentată instanței, B.I., șofer la autocarul respectiv, a relatat că anvelopele cu care acesta a fost echipat erau uzate.

Este adevărat că prof.univ. S.S. nu a efectuat expertiza din dispoziția instanței și că șoferul B.I. nu a făcut declarația în fața judecătorului, dar trebuie avut în vedere că, prin conținutul lor, aceste acte se coroborează cu constatările subunității de jandarmi din Franța, abilitată prin legile statului respectiv să facă primele cercetări în astfel de cazuri și să determine cauzele accidentului. Totodată, față de constatările făcute de autoritățile franceze abilitate cu privire la starea autocarului și la cauzele ce au determinat accidentarea acestuia, necontestate potrivit reglementărilor aplicabile, concluziile contrarii la care au ajuns experții ingineri R.R. și U.I. asupra cauzelor accidentului nu pot fi primite, mai ales că, așa cum s-a relevat prin considerentele deciziei pronunțate în recurs, unele premise avute în vedere de acești experți nu corespund realității.

De aceea, în raport cu clauzele convenite prin contractul de asigurare intervenit între reclamantă și pârâtă, în mod justificat instanța de apel și cea de recurs au ajuns la concluzia că, în cauză, s-au administrat suficiente dovezi din care rezultă, fără echivoc, că riscul asigurat s-a produs datorită neechipării corespunzătoare a autovehiculului, astfel că nu se mai impune efectuarea unei noi expertize tehnice în sensul solicitat de pârâtă. Pe de altă parte, așa cum s-a învederat prin considerentele deciziei instanței de apel, înștiințarea asiguratorului despre producerea riscului asigurat s-a făcut cu întârziere.

Astfel, deși accidentul a avut loc la data de 9 septembrie 1995, iar prin contractul de asigurare s-a prevăzut obligativitatea asiguratului de a înștiința în scris pe asigurator în termen de 48 de ore de la producerea sau de la luarea la cunoștință despre producerea evenimentului asigurat, asiguratul a transmis înștiințarea abia la 25 octombrie 1995 cu toate că aflase despre eveniment imediat după producerea lui. Mai mult, este de reținut că reclamanta a calculat valoarea reparațiilor prin deducerea valorii estimate a autovehiculului după accident din presupusa valoare anterioară a acestuia, deși autovehiculul a fost adus și reparat în România, ceea ce demonstrează că neanunțarea la timp a asiguratorului se poate explica numai prin existența unui interes al asiguratului de a îngreuna demersurile necesare corectei stabiliri a prejudiciului și a răspunderii pentru riscul asigurat.

Așa fiind, se constată că instanțele de control judiciar au apreciat corect că, în cauză, răspunderea pentru producerea evenimentului asigurat nu revine asiguratorului, ci asiguratului. În consecință, rezultând că atât hotărârea instanței de apel, care a infirmat soluția primei instanțe și a respins acțiunea, cât și hotărârea instanței de recurs, prin care s-a confirmat soluția de respingere a acțiunii, nu conțin aspectele de vădită netemeinicie invocate prin recursul în anulare și cum alte motive, susceptibile de a fi invocate din oficiu, nu se constată, urmează ca această cale extraordinară de atac să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 158 din 2 februarie 2000 a Tribunalului Dolj, secția comercială și de contencios administrativ, deciziei civile nr. 457 din 16 mai 2001 a Curții de Apel Craiova, secția comercială și deciziei nr. 6917 din 23 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială. Pronunțată în ședință publică, azi 5 mai 2003.