ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1529/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 21 august 2000,

reclamanta SC B.H. SRL Ploiești a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta SC I.L.I.

SRL București să se constate dreptul de proprietate a reclamantei asupra

autoturismului marca „BMW 325”.

În motivarea acțiunii se arată

următoarele:

Prin procesul-verbal de

vânzare-cumpărare din 26 octombrie 1998, încheiat la sediul reclamantei între P.B.,

reprezentantul SC B.H. SRL, în calitate de cumpărător, și I.C.L., reprezentant

al SC I.L.I. SRL, s-a predat autoturismul reclamantei, urmând să mai achite

12.000.000 lei în momentul definitivării actelor.

Cu toate că s-a plătit mai mult de

90% din preț, în luna ianuarie 1999, autoturismul a fost înmatriculat pe numele

SC I.L.I. SRL. În luna septembrie 1999, administratorul P.B. a fost arestat și

ulterior condamnat la 11 ani închisoare, iar I.C.L. fiind cu domiciliul în

Franța, nu se pot perfecta actele pe cale administrativă.

La termenul din 5 octombrie 2000,

pârâta a depus întâmpinare-cerere reconvențională, solicitând respingerea

acțiunii și obligarea reclamantei să-i restituie autoturismul în litigiu.

Ulterior, la termenul din 31

octombrie 2000, pârâta a solicitat să se ia act că renunță la cererea

reconvențională și a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe

motiv că așa zisa convenție de vânzare s-a făcut cu I.L. ca persoană fizică,

iar autoturismul nu este adus ca aport în natură la societatea pârâtă.

Tribunalul Prahova, secția

comercială și contencios administrativ, prin sentința nr. 1272 din 31 octombrie

2000, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, precum

și acțiunea reclamantei, ca nefondată. Totodată, a luat act de renunțarea

pârâtei la cererea reconvențională.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, în esență, că autoturismul este înmatriculat pe numele pârâtei,

ceea ce îi conferă calitate procesual pasivă și că între părți a existat o

convenție de vânzare-cumpărare a autoturismului, reclamanta achitând, din

valoarea acesteia de 160.000.000 lei, suma de 82.000.000 lei, iar printr-o

acțiune în constatare nu poate fi pronunțată o hotărâre care să țină loc de act

de vânzare-cumpărare.

O hotărâre care să țină loc de act

de vânzare-cumpărare poate fi pronunțată într-o acțiune în realizarea

dreptului, întemeiată pe dispozițiile art. 1073 - 1075 C. civ. și are caracter constitutiv

de drepturi, reprezentând titlu de proprietate, deoarece dreptul se transmite

la momentul când hotărârea rămâne irevocabilă și nu la momentul încheierii

antecontractului.

Curtea de apel Ploiești, secția de contencios

administrativ și comercial, prin decizia nr. 295 din 14 martie 2001, a admis

apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului, în sensul că a constatat

că SC B.H. SRL este proprietara autoturismului și a menținut restul

dispozițiilor sentinței. Totodată, a obligat pârâta la 20.055.000 lei

cheltuieli de judecată la ambele instanțe, către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Între reprezentanții legali ai

părților s-a încheiat o convenție de vânzare-cumpărare a unui autoturism marca

„BMW 325”, materializată în înscrisul sub semnătură privată încheiat la 26

octombrie 1998, intitulat proces-verbal de vânzare-cumpărare, în care s-a

stipulat că reclamanta a achitat 148.000.000 lei din prețul convenit de

160.000.000 lei, predându-i-se autoturismul.

Inițial, pârâta a recunoscut doar

încheierea „verbală” a unei convenții de vânzare-cumpărare, susținând că a

primit numai 82.000.000 lei din prețul de 160.000.000 lei, însă, nu s-a înscris

în fals împotriva procesului-verbal de vânzare-cumpărare din 26 octombrie 1998

și nu a solicitat desființarea acestui act, iar ulterior, a renunțat la

judecarea cererii reconvenționale prin care a solicitat restituirea mașinii.

În aceste condiții, fiind o

convenție de vânzare-cumpărare și nu de un antecontract de vânzare-cumpărare, care

ar fi dat naștere la o obligație de a face, respectiv, de a încheia actul de

vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate s-a strămutat de la vânzătoarea SC I.L.I.

SRL, reprezentată de I.C.L., la cumpărătoarea SC B.H. SRL, la data încheierii acestei

convenții, conform art. 1295 C. civ.

În speță, prețul mașinii era achitat

de pârâtă în proporție de 90% la data încheierii convenției, însă, ulterior, la

data de 15 ianuarie 1999, autoturismul, în mod nelegal, a fost înmatriculat pe

numele reclamantei vânzătoare. Astfel că, în mod corect reclamanta a formulat

acțiunea în constatarea dreptului său de proprietate, în baza art. 111 C. proc.

civ., și nu acțiune în realizare întemeiată pe dispozițiile art. 1073 - 1075 C.

civ., aplicabile atunci când, între părți, se încheie un antecontract de

vânzare-cumpărare, deci, o promisiune de vânzare, care, nedusă la îndeplinire

de cel obligat, se poate dispune executarea ei prin hotărâre judecătorească. Însă,

în speță, nu s-a susținut o asemenea situație, astfel încât, în mod greșit,

instanța de fond a respins acțiunea reclamantei.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs pârâta, invocând netemeinicia și nelegalitatea hotărârii.

În dezvoltarea motivelor de recurs

se reiterează excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, iar pe

fond se arată următoarele:

A existat o convenție verbală de

vânzare.

Adăugirea din finalul

procesului-verbal de vânzare-cumpărare, că s-ar fi achitat sumele respective,

ca „avans”, în luna iulie 1998, nu este reală, întrucât nu sunt consemnate

cronologic, deși se susține că reprezintă avans. Astfel, după ce se arată cele

4 sume achitate în octombrie 1998, ulterior, se adaugă încă trei sume, pretins

achitate în iulie 1998. Dacă s-ar fi plătit ca avans toate sumele, nu se

justifică să se fi întocmit chitanțe numai pentru cele plătite în luna iulie și

nu și pentru cele din luna octombrie 1998. Martora B.M., contrar afirmațiilor

reclamantei în răspunsurile la interogator că toate chitanțele s-au semnat în

prezența acesteia, a declarat că nu a asistat la încheierea nici unei chitanțe.

Reclamanta nu a prezentat extras din evidențele contabile din care să reiasă

plata sumelor în avans.

În realitate, a primit suma de

82.000.000 lei, restul sumei de 66.000.000 lei, pretins achitate conform

chitanțelor din 3, 11 și 13 iulie 1998, nu s-a plătit. Nu s-a înscris în fals

împotriva înscrisurilor referitoare la plățile din luna iulie 1998, întrucât,

în perioada în care s-a soluționat procesul, nu a putut pleca din Franța. Proba

certă a nerealității celor 3 chitanțe reiese din copiile filelor de pașaport,

care atestă că nu era pe teritoriul României.

A renunțat la cererea

reconvențională prin care solicita restituirea autoturismului, datorită faptului

că a recunoscut existența convenției de vânzare-cumpărare și nu ceruse

rezoluțiunea acestei convenții.

Nu a putut formula o cerere

referitoare la rezoluțiunea convenției de vânzare-cumpărare, deoarece nu a

putut primi în țară banii necesari pentru a timbra la valoare cererea până la

termenul de judecată, iar, pe de altă parte, autoturismul condus de

reprezentantul reclamantei, suferind două accidentări, trebuia stabilită

valoarea actuală a acestuia.

Recursul este fondat.

Prin întâmpinare-cerere reconvențională,

pârâta recunoaște că între ea și reclamantă a existat convenția de

vânzare-cumpărare a autoturismului și a primit, în luna octombrie 1998, sumele

de 15.000.000 lei, 10.000.000 lei, 27.000.000 lei și 30.000.000 lei, însă, pretinde

că a fost o convenție verbală și că reclamanta urma să mai achite suma de

78.000.000 lei.

Din certificatul de înmatriculare a

autoturismului, eliberat la data de 15 ianuarie 1999, reiese că, la data

formulării acțiunii de către reclamantă, și anume, 21 august 2000, mașina era

înmatriculată pe numele SC I.L.I. SRL.

Față de cele arătate, Curtea reține

că pârâta are calitate procesuală pasivă și, în consecință, respingerea

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei de către instanța de

fond este corectă.

Articolul 111 C. proc. civ., care

reglementează acțiunea în constatare derogă de la dreptul comun în materie, și

anume, art. 109 alin. (1) C. proc. civ., care consacră acțiunea în realizarea

dreptului. Ca atare, acțiunea în constatare având un caracter subsidiar, dacă

partea are posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, pentru

realizarea dreptului său de proprietate, acțiunea în constatare este

inadmisibilă.

În speță, cererea reclamantei de a

se constata dreptul său de proprietate asupra autoturismului, respectiv, pentru

că între părți a intervenit o convenție de vânzare a autoturismului este

inadmisibilă, întrucât reclamanta poate cere direct realizarea dreptului, prin

constrângerea pârâtei la executarea prestației asumate.

În acest context este irelevant a se

mai analiza celelalte motive ale recursului.

În concluzie, hotărârea instanței de

apel este greșită și, fiind îndeplinite condițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se va admite recursul, în sensul respingerii apelului declarat de

reclamantă împotriva sentinței instanței de fond.

La cererea recurentei-pârâte, în

conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., urmează a obliga intimata-reclamantă

la plata sumei de 11.576.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către

pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâta, SC I.L.I. SRL București, împotriva deciziei nr. 295

din 14 martie 2001 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios

administrativ și comercial.

Modifică decizia atacată, în sensul că

respinge apelul declarat de reclamanta SC B.H. SRL Ploiești împotriva sentinței

nr. 1272 din 31 octombrie 2000 a Tribunalului Prahova.

Obligă intimata reclamantă la

11.576.500 lei cheltuieli de judecată, către recurenta pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 12 martie 2003.