ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1450/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții D.L.și D.C.D.împotriva deciziei civile nr.74 din 29.05.2002 a Curții de Apel Cluj – Secția civilă. La apelul nominal s-a prezentat avocatul M.P.care a reprezentat recurenții-reclamanți D.L.și D.C.D.și mandatarul cu studii juridice D.B.care l-a reprezentat pe intimatul-pârât Ș.D. Procedura completă. Curtea, luând act că nu mai sunt chestiuni prealabile, a acordat cuvântul părților în dezbaterea recursului. Avocat M.P.a susținut recursul și a solicitat admiterea acestuia cu cheltuieli de judecată. D.B.a solicitat respingerea recursului declarat de D.L.și D.C.D. C U R T E A Asupra recursului de față: Din studierea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: La 13.10.1998 D.L.

și D.C.D.în calitate de succesori ai autorului D.C.D.decedat la 24.05.1997, au chemat în judecată pe Ș.D. pentru a fi obligat pârâtul să le achite suma de 20.000 $ sau echivalentul în lei la cursul valutar de la data plății, reprezentând contravaloarea unui autoturism marca BMW 525 achiziționat de pârât la 8.07.1994 de la vânzătorul D.C.D.(10.000 $) și respectiv a unui împrumut de 10.000 $ acordat pârâtului de același autor și nerestituit. De asemenea, reclamanții au cerut obligarea pârâtului la plata sumei de 130 $/pe zi de întârziere cu titlu de penalități conform contractului. În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că prin contractul sub semnătură privată din 8.07.1994 autorul D.D.L.

a înstrăinat pârâtului Ș.D. autoturismul marca BMW 525 cu nr.de înmatriculare CJ-58-SMP având ca proprietar pe S.M.P. de la care îl achiziționase D.D.L. Prin același înscris pârâtului i-a fost împrumutată și suma de 10.000 $. În cuprinsul actului s-a consemnat că suma totală de 20.000 $ va fi achitată de Ș.D. când pârâtul va primi acești bani de la G.P. Or, G.P. i-a anunțat pe reclamanți de faptul că a achitat debitul pârâtului Ș.D. abea în cursul lunii septembrie 1998, motiv pentru care solicitau și penalitățile de întârziere prevăzute în contract cu începere de la data promovării acțiunii. Prin întâmpinare, pârâtul Ș.D.

a recunoscut atât achiziționarea autoturismului marca BMW 525 la prețul de 10.000 $ cât și împrumutul de 10.000 $ însă a învederat că a achitat cele două sume la 27.07.1994 având în vedere că, potrivit convenției, era obligat să plătească penalități de 130 $/zi de la data primirii sumelor, situație care nu-i permitea să aștepte primirea banilor de la G.P. – persoană la care face trimitere actul încheiat cu autorul reclamanților. La 17.05.1999 pârâtul a formulat un supliment la întâmpinare prin care a invocat nulitatea absolută a clauzei penale înserată în contractul din 8.07.1994 prin care era obligat la “un comision de 130$/zi până la achitarea integrală a sumei” motivat de dispozițiile art.1 din Legea nr.313/1879 conform căruia clauza penală, aflată în contractele de împrumut sau de prestație în natură este și va rămâne anulată oricare va fi data actului a cărui executare se cere dacă termenul exgibilității creanței va fi după promulgarea legii.

În caz de împrumut se vor putea acorda numai dobânzile prevăzute de art.1589 C.civ.sau în caz de alte obligații la daune interese, conform art.1084 C.civ. După casarea hotărârilor pronunțate într-un prim ciclu procesual de către C.S.J., secția civilă prin decizia nr.2530/16.05.2001, cauza a fost rejudecată în fond de Tribunalul Cluj, secția civilă, care prin sentința nr.463/4.12.2001 a respins ca prescrisă acțiunea reclamanților. Instanța a reținut că din materialul probator administrat în cauză rezultă că scadența obligației pârâtului Ș.D. față de antecesorul reclamanților era luna august a anului 1994 când în locuința martorului G.P., acesta a restituit ultima tranșă a datoriei sale către pârâtul Ș.D.

în prezența lui D.D.L., chiar martorul C.A. propus de reclamanți recunoscând că datoriile martorului G.P. către pârât au fost demult achitate. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, prin decizia nr.74/29.05.2002 a respins apelul declarat de reclamanții D.L. și D.C.D. împotriva sentinței civile nr.463/4.12.2001 a Tribunalului Cluj pe care a păstrat-o. În motivarea soluției, curtea a reținut că din analiza și sinteza tuturor dovezilor administrate coroborate cu răspunsurile pârâtului Ș.D. la interogator tribunalul a apreciat corect că obligația pârâtului față de antecesorul reclamanților a fost scadentă în luna august 1994 astfel că înregistrarea cererii de chemare în judecată pentru achitarea debitului la 13.10.1998 se situa în afara termenului general de prescripție stipulat prin art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958.

S-a mai subliniat că decesul creditorului D.D.L. intervenit la 24.05.1997 se plasează la o dată anterioară împlinirii cursului prescripției astfel că reclamanții în calitate de succesori, nu se pot prevala de un nou termen, ce ar începe să curgă în favoarea lor din toamna anului 1998, când au cunoscut personal restituirea datoriei martorului G. către pârât; prescripția dreptului la acțiune a sancționat pasivitatea antecesorului reclamanților. În contra acestei decizii au declarat recurs reclamanții D.L.și D.C.D.invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.9 și 10 din C.proc.civ.solicitând casarea hotărârilor pronunțate în cauză, respingerea excepției prescripției dreptului lor la acțiune și admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Astfel, recurenții au învederat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor administrate cu ocazia rejudecării în fond a pricinii respectiv asupra interogatoriului pârâtului care la întrebarea nr.2 nu a răspuns nimic cu privire la restituirea sumei de 10.000 $ reprezentând împrumutul ce i-a fost acordat de antecesorul reclamanților, așa încât era necesar să se facă aplicarea art.225 Cod procedură civilă. Referitor la suma de 10.000 $ reprezentând prețul autoturismului, instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu apărarea recurenților potrivit căreia nu există nici un înscris care să dovedească plata, semnarea contractului de vânzare-cumpărare de către proprietarul inițial S.M.P.nefiind o probă deplină a achitării prețului.

Soluția respingerii acțiunii ca prescrisă s-a datorat împrejurării că instanța de apel nu a făcut o analiză clară a probelor administrate respectiv declarația martorului G.P.care a relatat că nu știa dacă pârâtul și-a plătit întreaga datorie către autorul reclamanților; depoziția martorului P.I.care a fost înlăturată nejustificat deși declarase că soția pârâtului o îndrumase pe reclamanta D.L.să recupereze datoria de la G.P.; afirmațiile martorului C.A.care a confirmat că pârâtul nu a plătit prețul cu ocazia transcrierii autoturismului și nici datoria către antecesorul reclamanților. Mai mult, pârâtul Ș.D. nu a răspuns la interogator referitor la achitarea sumei de 10.000 $ cu titlu de împrumut.

Din cele expuse a rezultat că instanța de apel a luat în considerare doar apărările debitorului Ș.D. fără să analizeze și apărările recurenților. Recursul nu este întemeiat. Din dosar a rezultat că prin înscrisul sub semnătură privată din 8.07.1994 antecesorul reclamanților D.C.D.a vândut pârâtului Ș.D. un autoturism marca BMW 525 înmatriculat pe numele lui S.M.P.cu prețul de 10.000 $ și i-a împrumutat și suma de 10.000 $. Ca termen pentru achitarea debitului s-a stabilit data când Ș.D. “va primi acești bani de la G.P.” ( 1-5 dosar nr.7674/1998). Din modul de redactare al convenției rezultă că achitarea prețului, respectiv a împrumutului, era condiționată de plata ce trebuia făcută către debitorul pârât de către o terță persoană, adică de un eveniment viitor și nesigur în ceea ce privește realizarea sa.

Prin urmare, actul juridic în discuție era afectat de o condiție suspensivă și nu de un termen care presupune o dată calendaristică sau o împrejurare viitoare dar a cărei realizare este sigură. Din punctul de vedere al posibilităților de îndeplinire condiția inclusă în înscrisul sub semnătură primată din 8.07.1994 depindea în același timp de voința celui ce se obligă, respectiv debitorul-pârât Ș.D. dar și de voința unui terț în speță G.P. Așa se explică de ce înscrisul insera și o clauză penală potrivit căreia de la data întocmirii lui Ș.D. se obliga la plata unei sume de 130 $/zi până la chitarea integrală a valorii de 20.000 $ data la care urma a se face și transcrierea autoturismului. Autoturismul a fost transcris la 27.07.1994.

În cauză au fost administrate, în cele două cicluri procesuale, pe lângă proba cu înscrisuri și proba cu martori, respectiv interogatoriul pârâtului. Instanțele au analizat în ansamblu întreg materialul probator pronunțându-se inclusiv asupra dovezilor administrate de recurenții reclamanți cu ocazia rejudecării, înlăturând motivat acele susțineri care veneau în contradicție cu celelalte probe sau care erau neconcludende. Astfel, instanța de apel a înlăturat corect ca neconcludentă depoziția martorului P.I.(f.16 dosar nr.7561/2001) motivat de faptul că acesta a relatat “opinii personale ale soției pârâtului care însă nu participase la încheierea convenției din 8.07.1994 și nici la discuții ulterioare legate de derularea acesteia.

Referitor la suplimentul de interogator luat pârâtului (f.11 dosar nr.7561/2001) acesta a recunoscut că la achitarea prețului pentru autoturism, ce a avut loc cu ocazia transcrierii acestuia (27.07.1994), împrejurarea că nu s-a consemnat explicit dacă restituirea împrumutului de 10.000 $ afirmată de pârât la interogatoriu a fost sau nu materializată printr-un înscris nu este imputabilă pârâtului, cât timp nu există mențiunea expresă că acesta a refuzat să răspundă la o atare întrebare. Prin urmare, instanțele nu puteau face aplicarea art.225 C.proc.civ.în legătură cu acest punct din interogator cum eronat au pretins recurenții.

Pe de altă parte, inexistența unui înscris care să ateste plata prețului pentru autoturism având în vedere contextul probator cât și mențiunile din convenția din 8.07.1994 potrivit cărora transcrierea urma să se facă numai la achitarea prețului, a fost corect apreciată de instanțe ca irelevantă, având în vedere și faptul că litigiul a fost soluționat pe excepție. În fine, din înscrisul intitulat “chitanță” din 24.04.1994 (f.31 dos.nr.7674/1998) rezultă că martorul G.P. datora pârâtului Ș.D. suma de 40.300 $ restituibilă la 7.06.1994. În depoziția sa, G.P. (f.20 dos.nr.7561/2001), a precizat că de fiecare dată când returna pârâtului Ș.D. sume de bani din împrumutul contractat era prezent și autorul D.C.D.care prelua respectivele sume de bani și că alte rate le-a achitat direct creditorului D.L.D.

A mai relatat martorul că autorul reclamanților a cunoscut faptul că își achitase integral debitul către pârâtul Ș.D. până la sfârșitul lunii august 1994. În raport de această declarație și din coroborarea întregului material probator, corect instanțele au reținut că scadența obligației pârâtului Ș.D. față de antecesorul reclamanților s-a împlinit la finele lunii august 1994. Potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție. Aceasta înseamnă că titularul dreptului subiectiv pierde ca efect al împlinirii prescripției posibilitatea de a obține executarea obligației corelative prin constrângere. Conform art.3 din același decret, termenul de prescripție este de 3 ani.

El începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, respectiv din ziua în care persoana interesată a cunoscut sau a trebuit să cunoască faptul încălcării dreptului său (art.16 alin.3 din Decretul nr.167/1958). Față de aceste prevederi legale, în speță, dreptul la acțiune al autorului reclamanților s-a născut la finele lunii august 1994 când acesta a luat cunoștință de împrejurarea că martorul G.P. și-a achitat datoria către pârâtul Ș.D. și prin urmare acesta din urmă era în măsură ca la rândul său, să-și onoreze obligațiile asumate prin convenția din 8.07.1994. Creditorul D.D.L. a decedat la 24.05.1997 (f.18 dos.nr.7674/1998) fără a iniția vreun demers în vederea recuperării creanței sale, iar succesorii acestuia, soția supraviețuitoare D.L.și descendentul D.C.D.au promovat acțiunea la 13.10.1998, după împlinirea termenului de 3 ani de prescripție prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958.

Cum reclamanții nu au probat existența vreunei cauze de suspendare ori întrerupere a cursului prescripției corect instanțele au respins acțiunea ca prescrisă. Din această perspectivă, depozițiile martorilor G.P. și C.A.invocate de recurenți pentru a susține teza neachitării debitului de către pârât, sunt irelevante cauzei cât timp acțiunea a fost soluționată pe excepție și nu pe fond și oricum ele erau contradictorii, nepermițând o concluzie certă pe acest aspect (f.13-15 și 20-21 dos.nr.7561/2001). Pentru considerentele deja expuse recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.L.și D.C.D.împotriva deciziei civile nr.74 din 29.05.2002 a Curții de Apel Cluj – Secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2003.