ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1450/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1450/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a luat
în examinare recursul declarat de reclamanții D.L.și D.C.D.împotriva deciziei
civile nr.74 din 29.05.2002 a Curții de Apel Cluj – Secția civilă.
La apelul
nominal s-a prezentat avocatul M.P.care a reprezentat recurenții-reclamanți
D.L.și D.C.D.și mandatarul cu studii juridice D.B.care l-a reprezentat pe
intimatul-pârât Ș.D.
Procedura
completă.
Curtea,
luând act că nu mai sunt chestiuni prealabile, a acordat cuvântul părților în
dezbaterea recursului.
Avocat
M.P.a susținut recursul și a solicitat admiterea acestuia cu cheltuieli de
judecată.
D.B.a
solicitat respingerea recursului declarat de D.L.și D.C.D.
C U R T E A
Asupra
recursului de față:
Din
studierea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La
13.10.1998 D.L. și D.C.D.în calitate de succesori ai autorului D.C.D.decedat la
24.05.1997, au chemat în judecată pe Ș.D. pentru a fi obligat pârâtul să le
achite suma de 20.000 $ sau echivalentul în lei la cursul valutar de la data
plății, reprezentând contravaloarea unui autoturism marca BMW 525 achiziționat
de pârât la 8.07.1994 de la vânzătorul D.C.D.(10.000 $) și respectiv a unui
împrumut de 10.000 $ acordat pârâtului de același autor și nerestituit.
De
asemenea, reclamanții au cerut obligarea pârâtului
la plata
sumei de
130 $/pe zi de întârziere cu titlu de penalități conform contractului.
În
motivarea acțiunii reclamanții au susținut că prin contractul sub semnătură
privată din 8.07.1994 autorul D.D.L. a înstrăinat pârâtului Ș.D. autoturismul
marca BMW 525 cu nr.de înmatriculare CJ-58-SMP având ca proprietar pe S.M.P. de
la care îl achiziționase D.D.L. Prin același înscris pârâtului i-a fost
împrumutată și suma de 10.000 $. În cuprinsul actului s-a consemnat că suma
totală de 20.000 $ va fi achitată de Ș.D. când pârâtul va primi acești bani de
la G.P.
Or, G.P.
i-a anunțat pe reclamanți de faptul că a achitat debitul pârâtului Ș.D. abea în
cursul lunii septembrie 1998, motiv pentru care solicitau și penalitățile de
întârziere prevăzute în contract cu începere de la data promovării acțiunii.
Prin
întâmpinare, pârâtul Ș.D. a recunoscut atât achiziționarea autoturismului marca
BMW 525 la prețul de 10.000 $ cât și împrumutul de 10.000 $ însă a învederat că
a achitat cele două sume la 27.07.1994 având în vedere că, potrivit convenției,
era obligat să plătească penalități de 130 $/zi de la data primirii sumelor,
situație care nu-i permitea să aștepte primirea banilor de la G.P. – persoană
la care face trimitere actul încheiat cu autorul reclamanților.
La
17.05.1999 pârâtul a formulat un supliment la întâmpinare prin care a invocat
nulitatea absolută a clauzei penale înserată în contractul din 8.07.1994 prin
care era obligat la “un comision de 130$/zi până la achitarea integrală a
sumei” motivat de dispozițiile art.1 din Legea nr.313/1879 conform căruia
clauza penală, aflată în contractele de împrumut sau de prestație în natură
este și va rămâne anulată oricare va fi data actului a cărui executare se cere
dacă termenul exgibilității creanței va fi după promulgarea legii. În caz de
împrumut se vor putea acorda numai dobânzile prevăzute de art.1589 C.civ.sau în
caz de alte obligații la daune interese, conform art.1084 C.civ.
După
casarea hotărârilor pronunțate într-un prim ciclu procesual de către C.S.J.,
secția civilă prin decizia nr.2530/16.05.2001, cauza a fost rejudecată în fond
de Tribunalul Cluj, secția civilă, care prin sentința nr.463/4.12.2001 a
respins ca prescrisă acțiunea reclamanților.
Instanța a
reținut că din materialul probator administrat în cauză rezultă că scadența
obligației pârâtului Ș.D. față de antecesorul reclamanților era luna august a
anului 1994 când în locuința martorului G.P., acesta a restituit ultima tranșă
a datoriei sale către pârâtul Ș.D. în prezența lui D.D.L., chiar martorul C.A.
propus de reclamanți recunoscând că datoriile martorului G.P. către pârât au
fost demult achitate.
Curtea de
Apel Cluj, secția civilă, prin decizia nr.74/29.05.2002 a respins apelul
declarat de reclamanții D.L. și D.C.D. împotriva sentinței civile
nr.463/4.12.2001 a Tribunalului Cluj pe care a păstrat-o.
În
motivarea soluției, curtea a reținut că din analiza și sinteza tuturor
dovezilor administrate coroborate cu răspunsurile pârâtului Ș.D. la interogator
tribunalul a apreciat corect că obligația pârâtului față de antecesorul reclamanților
a fost scadentă în luna august 1994 astfel că înregistrarea cererii de chemare
în judecată pentru achitarea debitului la 13.10.1998 se situa în afara
termenului general de prescripție stipulat prin art.3 alin.1 din Decretul
nr.167/1958.
S-a mai
subliniat că decesul creditorului D.D.L. intervenit la 24.05.1997 se plasează
la o dată anterioară împlinirii cursului prescripției astfel că reclamanții în
calitate de succesori, nu se pot prevala de un nou termen, ce ar începe să
curgă în favoarea lor din toamna anului 1998, când au cunoscut personal
restituirea datoriei martorului G. către pârât; prescripția dreptului la
acțiune a sancționat pasivitatea antecesorului reclamanților.
În contra
acestei decizii au declarat recurs reclamanții D.L.și D.C.D.invocând motivele
de casare prevăzute de art.304 pct.9 și 10 din C.proc.civ.solicitând casarea
hotărârilor pronunțate în cauză, respingerea excepției prescripției dreptului
lor la acțiune și admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
Astfel,
recurenții au învederat că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dovezilor
administrate cu ocazia rejudecării în fond a pricinii respectiv asupra
interogatoriului pârâtului care la întrebarea nr.2 nu a răspuns nimic cu
privire la restituirea sumei de 10.000 $ reprezentând împrumutul ce i-a fost
acordat de antecesorul reclamanților, așa încât era necesar să se facă
aplicarea art.225 Cod procedură civilă.
Referitor
la suma de 10.000 $ reprezentând prețul autoturismului, instanța de apel nu s-a
pronunțat în legătură cu apărarea recurenților potrivit căreia nu există nici
un înscris care să dovedească plata, semnarea contractului de vânzare-cumpărare
de către proprietarul inițial S.M.P.nefiind o probă deplină a achitării
prețului.
Soluția
respingerii acțiunii ca prescrisă s-a datorat împrejurării că instanța de apel
nu a făcut o analiză clară a probelor administrate respectiv declarația
martorului G.P.care a relatat că nu știa dacă pârâtul și-a plătit întreaga
datorie către autorul reclamanților; depoziția martorului P.I.care a fost
înlăturată nejustificat deși declarase că soția pârâtului o îndrumase pe
reclamanta D.L.să recupereze datoria de la G.P.; afirmațiile martorului
C.A.care a confirmat că pârâtul nu a plătit prețul cu ocazia transcrierii
autoturismului și nici datoria către antecesorul reclamanților. Mai mult,
pârâtul Ș.D. nu a răspuns la interogator referitor la achitarea sumei de 10.000
$ cu titlu de împrumut.
Din cele
expuse a rezultat că instanța de apel a luat în considerare doar apărările
debitorului Ș.D. fără să analizeze și apărările recurenților.
Recursul
nu este întemeiat.
Din dosar
a rezultat că prin înscrisul sub semnătură privată din 8.07.1994 antecesorul
reclamanților D.C.D.a vândut pârâtului Ș.D. un autoturism marca BMW 525
înmatriculat pe numele lui S.M.P.cu prețul de 10.000 $ și i-a împrumutat și
suma de 10.000 $. Ca termen pentru achitarea debitului s-a stabilit data când
Ș.D. “va primi acești bani de la G.P.” ( 1-5 dosar nr.7674/1998).
Din modul
de redactare al convenției rezultă că achitarea prețului, respectiv a
împrumutului, era condiționată de plata ce trebuia făcută către debitorul pârât
de către o terță persoană, adică de un eveniment viitor și nesigur în ceea ce
privește realizarea sa.
Prin
urmare, actul juridic în discuție era afectat de o condiție suspensivă și nu de
un termen care presupune o dată calendaristică sau o împrejurare viitoare dar a
cărei realizare este sigură.
Din
punctul de vedere al posibilităților de îndeplinire condiția inclusă în înscrisul
sub semnătură primată din 8.07.1994 depindea în același timp de voința celui ce
se obligă, respectiv debitorul-pârât Ș.D. dar și de voința unui terț în speță
G.P.
Așa se
explică de ce înscrisul insera și o clauză penală potrivit căreia de la data întocmirii
lui Ș.D. se obliga
la plata
unei sume de 130 $/zi până la chitarea
integrală a valorii de 20.000 $ data la care urma a se face și transcrierea
autoturismului.
Autoturismul
a fost transcris la 27.07.1994.
În cauză
au fost administrate, în cele două cicluri procesuale, pe lângă proba cu
înscrisuri și proba cu martori, respectiv interogatoriul pârâtului.
Instanțele
au analizat în ansamblu întreg materialul probator pronunțându-se inclusiv
asupra dovezilor administrate de recurenții reclamanți cu ocazia rejudecării,
înlăturând motivat acele susțineri care veneau în contradicție cu celelalte
probe sau care erau neconcludende.
Astfel,
instanța de apel a înlăturat corect ca neconcludentă depoziția martorului
P.I.(f.16 dosar nr.7561/2001) motivat de faptul că acesta a relatat “opinii
personale ale soției pârâtului care însă nu participase la încheierea
convenției din 8.07.1994 și nici la discuții ulterioare legate de derularea
acesteia.
Referitor
la suplimentul de interogator luat pârâtului (f.11 dosar nr.7561/2001) acesta a
recunoscut că la achitarea prețului pentru autoturism, ce a avut loc cu ocazia
transcrierii acestuia (27.07.1994), împrejurarea că nu s-a consemnat explicit
dacă restituirea împrumutului de 10.000 $ afirmată de pârât la interogatoriu a
fost sau nu materializată printr-un înscris nu este imputabilă pârâtului, cât
timp nu există mențiunea expresă că acesta a refuzat să răspundă la o atare
întrebare.
Prin
urmare, instanțele nu puteau face aplicarea art.225 C.proc.civ.în legătură cu
acest punct din interogator cum eronat au pretins recurenții.
Pe de altă
parte, inexistența unui înscris care să ateste plata prețului pentru
autoturism având în vedere contextul probator cât și mențiunile din convenția
din 8.07.1994 potrivit cărora transcrierea urma să se facă numai la achitarea
prețului, a fost corect apreciată de instanțe ca irelevantă, având în vedere și
faptul că litigiul a fost soluționat pe excepție.
În fine,
din înscrisul intitulat “chitanță” din 24.04.1994 (f.31 dos.nr.7674/1998)
rezultă că martorul G.P. datora pârâtului Ș.D. suma de 40.300 $ restituibilă la
7.06.1994.
În
depoziția sa, G.P. (f.20 dos.nr.7561/2001), a precizat că de fiecare dată
când returna pârâtului Ș.D. sume de bani din împrumutul contractat era prezent
și autorul D.C.D.care prelua respectivele sume de bani și că alte rate le-a
achitat direct creditorului D.L.D. A mai relatat martorul că autorul
reclamanților a cunoscut faptul că își achitase integral debitul către pârâtul
Ș.D. până la sfârșitul lunii august 1994.
În raport
de această declarație și din coroborarea întregului material probator, corect
instanțele au reținut că scadența obligației pârâtului Ș.D. față de
antecesorul reclamanților s-a împlinit la finele lunii august 1994.
Potrivit
art.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă dreptul la
acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție. Aceasta
înseamnă că titularul dreptului subiectiv pierde ca efect al împlinirii
prescripției posibilitatea de a obține executarea obligației corelative prin
constrângere. Conform art.3 din același decret, termenul de prescripție este de
3 ani. El începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune,
respectiv din ziua în care persoana interesată a cunoscut sau a trebuit să
cunoască faptul încălcării dreptului său (art.16 alin.3 din Decretul
nr.167/1958).
Față de
aceste prevederi legale, în speță, dreptul la acțiune al autorului
reclamanților s-a născut la finele lunii august 1994 când acesta a luat
cunoștință de împrejurarea că martorul G.P. și-a achitat datoria către pârâtul
Ș.D. și prin urmare acesta din urmă era în măsură ca la rândul său, să-și
onoreze obligațiile asumate prin convenția din 8.07.1994.
Creditorul
D.D.L. a decedat la 24.05.1997 (f.18 dos.nr.7674/1998) fără a iniția vreun
demers în vederea recuperării creanței sale, iar succesorii acestuia, soția
supraviețuitoare D.L.și descendentul D.C.D.au promovat acțiunea la 13.10.1998,
după împlinirea termenului de 3 ani de prescripție prevăzut de art.3 din Decretul
nr.167/1958.
Cum
reclamanții nu au probat existența vreunei cauze de suspendare ori întrerupere
a cursului prescripției corect instanțele au respins acțiunea ca prescrisă.
Din
această perspectivă, depozițiile martorilor G.P. și C.A.invocate de recurenți
pentru a susține teza neachitării debitului de către pârât, sunt irelevante
cauzei cât timp acțiunea a fost soluționată pe excepție și nu pe fond și oricum
ele erau contradictorii, nepermițând o concluzie certă pe acest aspect (f.13-15
și 20-21 dos.nr.7561/2001).
Pentru
considerentele deja expuse recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge
ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.L.și D.C.D.împotriva deciziei
civile nr.74 din 29.05.2002 a Curții de Apel Cluj – Secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 9 aprilie 2003.