ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3810/2003

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din actele și lucrările dosarului, Curtea constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 ianuarie 2000 reclamanta SC A.C. SRL Alba Iulia a chemat în judecată pârâta SC P. SRL, solicitând ca, în baza sentinței civile ce se va pronunța, să se constate rezilierea contractului de vânzare-cumpărare pentru autoturismul cu plata în rate nr. 5 din 22 octombrie 1998, cu privire la autoturismul marca W 210 (E 230) având numărul de șasiu W.D.B. 2100371 A 040044, seria motor 111970/009469, capacitate cilindrică 2295 cmc, cu carburant benzină și anul de fabricație 11/1995, cât și obligarea pârâtei la restituirea autoturismului vândut, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea pretențiilor, reclamanta a arătat că, în baza contractului nr. 5 din 22 octombrie 1998, a vândut pârâtei autoturismul, marca Mercedez, cu prețul de 295.272.000 lei, echivalentul în lei a 52.000 de mărci germane cu T.V.A. în valoare de 65.619.840 lei. Potrivit clauzelor stipulate, pârâta s-a obligat să achite 50% din valoare, plus T.V.A.-ul la data semnării contractului, iar restul în 26 rate, începând cu 1 noiembrie 1998, echivalentul a 1.000 de mărci germane lunar, plata urmând a se face în lei, în prima săptămână a lunii, la cursul B.N.R. din ziua plății. De asemenea, potrivit convenției intervenite, în cazul neachitării ratei lunare la termenul stabilit se percepe o penalitate de 0,25 % pe zi, iar neachitarea timp de trei luni se sancționează cu rezilierea contractului, vânzătorul fiind îndreptățit să preia autoturismul vândut.

În contract s-au mai stipulat clauze prin care pârâta, în calitate de cumpărătoare, are obligația de a nu înstrăina autoturismul până la plata integrală a prețului. Cum pârâta a achitat avansul de 50% și T.V.A.-ul aferent cu cheltuielile de înscriere a autoturismului și doar trei rate conform chitanțelor anexate, de la data de 10 decembrie 1999 refuzând să-și execute obligațiile asumate s-a formulat acțiunea de față, în drept fiind invocate dispozițiile art. 1020, 1021, 1294 și 1365 C. civ, iar în probațiune fiind depuse înscrisurile la care a făcut referire. La data de 26 ianuarie 2000, când pârâta a formulat cerere pentru lipsă de apărare, în condițiile art. 156 C. proc.

civ., reclamanta depune în ședință publică o cerere de completare a acțiunii prin care arată că înțelege să se judece în contradictoriu și cu pârâta B.A.B., solicitând, totodată, anularea actului de înstrăinare a autovehiculului, încheiat la finele anului 1999 între pârâta SC P. SRL și aceasta, precum și radierea mențiunilor făcute în baza actului respectiv de către Inspectoratul de poliție al județului Alba, la data de 27 decembrie 1999, în cartea de identitate a vehiculului și în certificatul de înmatriculare a acestuia. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei, persoană fizică, alături de SC P. SRL să predea autoturismul și actele mașinii. În susținerea completărilor făcute, reclamanta arată că cei doi pârâți, la finele anului 1999, au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, autoturismul fiind înmatriculat pe numele pârâtei B.A.B., temeiul legal invocat fiind dispozițiile art. 975 C. civ.

La data de 20 iunie 2000, reclamanta depune o cerere de completare a acțiunii principale, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 28.060 de mărci germane cu titlu de rest de preț, față de împrejurarea că a intervenit vânzarea succesivă a autoturismului în discuție. Prin precizările depuse la data de 10 octombrie 2000, reclamanta renunță la judecarea cererii privind rezilierea contractului de vânzare-cumpărare. În cauză au fost încuviințate și administrate probe cu înscrisuri, proba testimonială și expertiză contabilă și grafologică, ca urmare a înscrierii în fals a reclamantei împotriva semnăturii și a ștampilei societății de pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți la data de 2 decembrie 1999. Prin sentința civilă nr. 897 din 14 noiembrie 2000, Tribunalul Alba, secția comercială, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut, având în vedere probele administrate în cauză, că reclamanta a vândut pârâtei, persoană juridică, la data de 22 octombrie 1998, autoturismul în discuție, aceasta achitând avansul, cheltuielile de înscriere, precum și ratele lunare plăți dovedite și necontestate de vânzătoare (facturi fiscale, chitanțe enumerate în raportul de expertiză contabilă). De asemenea, a avut în vedere convenția intervenită între pârâți la data de 12 februarie 1999, urmată de încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1999, contract perfect valabil, astfel cum a reținut expertiza grafologică efectuată în cauză.

S-a reținut că, în speță, acest contract îmbracă forma juridică a contractului de vânzare-cumpărare reglementat de art. 1294 C. civ., nefiind probat nici un motiv de anulare a acestuia, că înscrisul de pe formularul tipizat, denumit contract de vânzare-cumpărare pentru vehicul folosit, semnat și ștampilat de reclamanți atestă existența acordului de voință a acesteia la înstrăinarea autoturismului de la societatea pârâtă în favoarea pârâtei B.A.B., act în care se menționează expres că diferența de preț, în sumă de 28.060 de mărci germane, a fost achitată integral de aceasta, achitarea integrală fiind dovedită și cu existența în posesia cumpărătoarei a cărții de identitate a autoturismului.

Împotriva acestei sentințe a promovat apel reclamanta, criticile vizând modul eronat în care instanța de fond a reținut situația de fapt, interpretând greșit probele dosarului acordând valoare juridică unui act ce se întocmește exclusiv pentru înregistrarea în circulație a autoturismului, dar nu servește drept probă a proprietății. S-a motivat, de asemenea, de către apelanta-reclamantă că utilizează altă formă de contract pentru vânzarea-cumpărarea autoturismului și că, în evidențele sale contabile, vânzarea către pârâta B.A.B. nu este înregistrată. Curtea de Apel Alba-Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 185 din 9 martie 2001, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința civilă criticată, obligând pârâții la plata sumei de 28.060 de mărci germane sau echivalent în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății, cu cheltuieli de judecată în sumă de 65.141.050 lei. În motivarea soluției date, instanța de apel a apreciat că completările efectuate pe formularul tip de contract încheiat la 2 decembrie 1999 au fost efectuate cu intenția și în scopul înmatriculării autovehiculului pe numele a doi proprietari și a fost posibilă datorită spațiilor libere din formular pe care pârâta, persoană fizică, le-a folosit cu intenția de a produce efecte juridice. De asemenea, se susține că cel de-al doilea contract din 27 decembrie 1999, spre deosebire de cel încheiat la data de 21 octombrie 1998, nu are inclus în conținut și certificat de radiere din evidențele poliției, fiind în discuție vânzarea unui vehicul folosit.

În concluzie, instanța de apel susține că, pentru a fi valid și opozabil părților, actul sub semnătură privată sinalagmatic trebuie să fie întocmit în atâtea exemplare câte părți sunt cu interes contrar și fiecare exemplar trebuie să conțină mențiunea numărului originalelor care s-au întocmit, aceeași regulă, prevăzută de art. 1179 C. civ., fiind aplicabilă și în situația contractelor comerciale unilaterale sau mixte. Apreciind că actul datat din 2 decembrie 1999 nu îndeplinește condițiile de validitate cerute de lege, instanța de apel a obligat pârâții la plata restului de preț, respectiv, SC P. SRL, care nu a făcut dovada plății întregului preț al autoturismului cumpărat, în condițiile art. 46 C. com., și B.A.B.

în posesia căreia se află bunul cumpărat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs părțile, în termen și legal timbrat. Recurenta-reclamantă critică soluția instanței de apel sub aspectul neacordării în întregime a cheltuielilor de judecată, acestea fiind în cuantum de 126.813.895 lei. Pârâții invocă aspectele de nelegalitate și netemeinicie prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. În esență, susține că, în mod eronat, s-a avut în vedere și s-au analizat capete de cerere ce vizau modificarea acțiunii cu încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. De asemenea, față de renunțarea expresă făcută la data de 10 octombrie 2000, nu se mai putea pune în discuție obligarea pârâtei, persoană fizică, la executarea unui contract, respectiv, nr. 5 din 21 octombrie 1998, la care nu a fost parte semnatară.

Pe fondul pricinii, recurenții critică aspectele contradictorii reținute de instanța de apel privind contractul încheiat la data de 2 decembrie 1999, în sensul că, pe de o parte, consideră că este lovit de nulitate absolută, când se pune în discuție plata integrală a prețului, iar pe de altă parte, reține validitatea acestuia pentru obligarea pârâtei, persoană fizică, la plata restului de preț. Recurenții consideră că, în mod greșit, instanța de apel și-a argumentat soluția pe dispozițiile art. 1179 C. civ., atâta timp cât această regulă nu se aplică în domeniul dreptului comercial, multiplul exemplar nefiind considerat o condiție ad validitatem a actului juridic comercial, spre deosebire de actul juridic civil.

Examinând criticile formulate pe aspectele procedurale, respectiv, încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ. și reținerea cadrului procesual pasiv cu referire la persoana fizică, pârâta B.A.B., Curtea urmează a le respinge, având în vedere că aceste dispoziții nu au caracter imperativ, iar pârâții au acceptat tacit modificarea intervenită ulterior primei zile de înfățișare, aceștia neputând ridica obiecții în căile de atac, dacă înaintea primei instanțe nu au făcut nici o rezervă.

În ce privește recurenta-pârâtă B.A.B., din cuprinsul actelor dosarului de fond rezultă că aceasta a fost introdusă în cauză prin completarea la acțiunea făcută la data de 26 ianuarie 2000, când s-a solicitat și anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în decembrie 1999. Din cuprinsul precizărilor făcute la data de 10 octombrie 2000, rezultă, fără putință de tăgadă, că reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta SC P. SRL, instanța fiind învestită cu cererea privind anularea actului de înstrăinare încheiat de pârâte la data de 2 decembrie 1996, obligarea pârâților la plata restului de preț, în sumă de 28.060 de mărci germane; radierea mențiunilor efectuate în baza acestui act.

Față de părțile în litigiu și obiectul cauzei dedus judecății, Curtea apreciază, având în vedere dispozițiile art. 56 C. com., că litigiul este comercial, fiind supus jurisdicției comerciale, potrivit art. 1 C. com., și numai unde nu dispune se aplică Codul civil. Specificul obligației comerciale determină și un anumit specific al condițiilor de probă a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale. Libertatea contractuală – principiu fundamental al obligațiilor comerciale – are drept corolar libertatea probei în litigiile comerciale. Potrivit art. 46 C. com., obligațiile comerciale și liberațiunile se probează cu acte autentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate prin corespondență; prin telegrame; cu registrele părților; cu martori.

De reținut că, în concepția Codului comercial, obligațiile comerciale pot fi dovedite atât cu mijloacele de probă admise de dreptul civil, cât și anumite mijloace de probă specifice activității comerciale. În jurisprudența de specialitate, s-a apreciat că datorită specificului raporturilor comerciale, prin care se urmărește încheierea unor contracte și derularea unor raporturi juridice rapide, pentru a dovedi existența raporturilor comerciale, nici nu sunt necesare acte scrise, de multe ori contractele comerciale încheindu-se în forme simplificate. Față de cele arătate, motivarea instanței de apel, în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 2 decembrie 1999, prin invocarea dispozițiilor art. 1179 C. civ., urmează a fi înlăturată, multiplul exemplar nefiind considerat ca o condiție ad validitatem a actului juridic comercial, spre deosebire de actul juridic civil, nici chiar când acesta este unilateral sau mixt.

Așa cum a reținut și instanța de fond, înscrisul folosit pentru a proba faptul plății în întregime a prețului îndeplinește condițiile prevăzute de art. 43 C. com. coroborat cu art. 1176 C. civ. Potrivit art. 1177 C. civ.: „acela căruia i se opune un act sub semnătură privată este dator a-l recunoaște sau a tăgădui (…)” Contestarea contractului de vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1999 a fost făcută de administratorul societății reclamante, prin înscrierea în fals, motiv pentru care a fost expertizat și, în urma verificării, s-a constatat că el este un act valabil. Față de această situație nu se poate reține motivarea instanței de apel, potrivit căreia acest contract reprezintă doar un act eliberat în vederea înscrierii în circulație a autoturismului sau că la momentul respectiv s-au completat anumite rubrici și s-au adăugat anumite semnături, aceasta nefiind susținută de probele administrate cauzei.

Convenția încheiată la data de 2 decembrie 1999 îndeplinește condițiile unui contract perfect valabil, fiind identificate părțile contractante, bunul supus vânzării, prețul achitat pentru perfectarea vânzării, semnătura părților și a reprezentanților legali, precum și sigiliile părților contractante. În aceste condiții este de netăgăduit acordul de voință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, neputându-se da altă interpretare acestui act cu alte consecințe juridice. Lipsa unei facturi sau chitanțe, care să ateste plata prețului, nu poate fi considerată motiv de nulitate, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, jurisdicția comercială permite administrarea și altor probe, cum este cazul în speță, plata contravalorii bunului fiind inclusă în înscrisul în litigiu, confirmată de vânzător.

Un alt argument în favoarea recurentei-pârâte cu privire la plata integrală a prețului îl reprezintă și faptul că actul de identitate al autoturismului este în posesia acesteia. Pentru aceste motive, având în vedere dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, decizia civilă criticată urmând a fi modificată și apelul reclamantei SC A.C. SRL urmează a fi respins ca nefondat. Față de această situație, nu se mai justifică examinarea recursului declarat de SC C. SRL Alba Iulia. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții SC P. SRL Alba Iulia și B.A.B. Modifică decizia nr. 185/A din 9 martie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia și respinge apelul reclamantei SC A.C. SRL Alba Iulia, ca nefondat. Respinge recursul declarat de reclamanta SC A.C. SRL Alba Iulia, împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2003.