ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3191/2011

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 1365/C, pronunțată

la data de 15 septembrie 2010, secția comercială și de contencios administrativ,

a Tribunalului Sibiu,

a

admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții P.M.M. și P.I.M., în contradictoriu

cu pârâta

SC

U.A. SA,

pe care a obligat-o să le plătească suma de 10.426 RON și echivalentul în RON, la

cursul practicat de Banca Națională a României la data plății efective, al sumei

de 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri; suma de 9.154,02 RON și echivalentul în

RON, la cursul practicat de Banca Națională a României la data plății efective,

al sumei de 26.340 euro, cu titlu de penalități de 1 % pe zi întârziere, cu începere

de la data de 1 ianuarie 2008 și până la data plății efective, și suma de 6.200

RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Spre a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut, în principal, că accidentul produs pe teritoriul României

la data de 20 octombrie 2004 din vina șoferului slovac se instrumentează în conformitate

cu legislația din România, în vigoare la momentul producerii accidentului, fiind

aplicabile, față de dispozițiile contractuale din asigurarea de Carte Verde, dispozițiile

Ordinului nr. 3113 din 28 noiembrie 2003 al O.C.S.A., respectiv Normele privind

aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru

anul 2004, care stipulează la art. 10 alin. (1) lit. b) limita maximă a despăgubirilor

ce pot fi acordate la suma de 350.000 RON, care nu este depășită prin însumarea

pretențiilor reclamanților.

Prima instanță a reținut

că penalitățile de întârziere în cuantum de 1 % pe zi de întârziere sunt datorate

de pârâtă în baza art. 46 alin. (1) și (3) din O.C.S.A. din 28 noiembrie 2003, cu

începere de la data de 1 ianuarie 2008, fiind calculate asupra sumelor solicitate

cu titlu de despăgubiri.

Prin încheierea, pronunțată

la data de 8 decembrie 2010, aceeași instanță, admițând cererea reclamanților, a

dispus îndreptarea erorii materiale din considerentele și dispozitivul sentinței

comerciale din 15 septembrie 2010 cu privire la procentul penalităților de întârziere,

respectiv 0,1 % în loc de 1 %, după cum a fost trecut din eroare, constatând că

nu se impune niciun fel de modificare a sumelor acordate de instanță în cuantumul

solicitat, cu acest titlu.

Pârâta a formulat apel

împotriva sentinței Tribunalului, iar reclamanții au formulat apel, atât împotriva

sentinței, cât și împotriva încheierii Tribunalului din 8 decembrie 2010.

Secția comercială a Curții

de Apel Alba Iulia, prin decizia comercială

, pronunțată la data de 18 februarie 2011 a admis

apelul declarat

de pârâtă împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a

admis, în parte, acțiunea precizată, formulată de reclamanți și a obligat-o pe pârâtă

să plătească acestora suma de 70.000 RON, cu titlu de despăgubiri și penalități

de întârziere de 0,1 % pe zi de întârziere aferente sumei de 70.000 RON, începând

cu data de 1 ianuarie 2008 și până la data plății efective, menținând dispozițiile

sentinței privind obligarea pârâtei la plata sumei de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată și a respins apelurile declarate de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această

decizie instanța de control judiciar a reținut, cu privire la apelul pârâtei, că

este fondat motivul referitor la plafonul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate,

față de art. 10 alin. (1) lit. b), în conformitate cu care despăgubirea nu poate

depăși 70.000 RON pentru o persoană accidentată, indiferent de numărul persoanelor

ce se constituie părți civile în cauză, greșit interpretate de instanța de fond.

Instanța de control judiciar

a înlăturat criticile pârâtei referitoare la obligarea sa la plata penalităților

de întârziere și a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că aceasta nu a acordat

efectiv despăgubirea prin consemnarea sumei pe numele reclamanților în termenul

de 20 de zile prevăzut de art. 46 alin. (1) din Ordinul nr. 3113/2003 al O.C.S.A.,

iar simpla susținere a pârâtei că și-a manifestat acordul și disponibilitatea plății

sumei de 70.000 RON, cu titlu de despăgubiri, nu suspendă curgerea penalităților

prevăzute de art. 46 alin. (3) din menționatul ordin și că pârâta a solicitat, prin

întâmpinare, în principal, respingerea pretențiilor reclamanților și, în subsidiar

admiterea acestora, în parte, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 275

C. proc. civ.

Având în vedere cuantumul

despăgubirilor stabilit de instanța de apel la 70.000 RON, s-a respins apelul reclamanților

prin care s-a criticat cuantumul sumelor reținute în sarcina pârâtei cu titlu de

penalități de întârziere, calculate asupra sumelor stabilite de instanța de fond

cu titlu de despăgubiri.

Împotriva menționatei

decizii au formulat recurs atât apelanții – reclamanți cât și apelanta – pârâtă.

Recurenții – reclamanți

au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., arătând

în motivarea recursului că instanța de apel a reținut greșit că, în cauză, sunt

incidente limitele despăgubirilor aplicabile în cazul daunelor produse prin accidente

de autovehicule survenite în anul 2004, stabilite de O.C.S.A. nr. 3113/2003, nesocotind

Directiva a II-a europeană ce reglementează limita minimă a despăgubirilor la 350.000

euro/victimă și prevederile art. 8 din Convenția tip interbirouri, criticând, deopotrivă,

și încheierea pronunțată de Tribunalul Sibiu la data de 8 februarie 2010, fără a

preciza relevanța acestei critici față de decizia atacată și de dispozițiile

art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Recurenta – pârâtă a invocat

în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în motivarea recursului

că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, cu referire la art. 10

alin. (1) din Normele aprobate prin O.C.S.A. nr. 3113/2003, prin menținerea obligării

sale la plata penalităților de întârziere, față de acordul său de plată a sumei

de 70.000 RON și a cheltuielilor de judecată la fond, întrucât suma acordată cu

acest titlu este inclusă în maximul de despăgubire de 70.000 RON.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză

SC

U.A. SA a solicitat respingerea recursului formulat de apelanții – reclamanți împotriva

deciziei instanței de apel, apreciind că instanțele au reținut corect legea aplicabilă

în speță, respectiv

O.C.S.A.

nr. 3113/2003.

Recursul formulat de apelanții

– reclamanți împotriva deciziei instanței de apel este nefondat.

Astfel, în conformitate

cu prevederile art. 1 și art. 2, cuprinse în Cartea Internațională de asigurare

auto (Cartea Verde) în baza căreia se solicită despăgubiri, în toate țările vizitate,

Biroul acelei țări își asumă, în privința utilizării autovehiculului asigurat, răspunderea

unui asigurător conform cu legile privind asigurarea obligatorie în acea țară, în

speță România, fiind autorizat să rezolve și să stabilească, în numele asigurătorului,

orice pretenție pentru daune în privința răspunderii față de terți, cerute a fi

acoperite de legea privind asigurarea obligatorie a acelei țări.

Având în vedere tipul

de asigurare în baza căruia se solicită despăgubiri, precum și locul de producere

al accidentului, se constată că, în speță, sunt incidente prevederile referitoare

la asigurarea de tip Carte Verde, așa încât, în mod corect s-a reținut aplicabilitatea

prevederilor Ordinului din 28 noiembrie 2003 al O.C.S.A., și anume Normele privind

aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru

anul 2004, înlăturându-se, cu justețe, atât Directiva a II-a europeană (85/5/CEE),

cât și prevederile art. 3.5 din Regulamentul General al Sistemului Cartea Verde,

invocate de reclamanți, care vizează asigurarea obligatorie R.C.A.

Este de observat că prevederile

art. 8 din Convenția tip interbirouri „Cartea Verde”, care conferă Biroului gestionar

competentă exclusivă în toate problemele privind interpretarea prevederilor legale

naționale și de regularizare a pagubelor, trebuie raportate la dispozițiile

art. 7 din această convenție care stipulează că „Biroul de gestionare va acționa

în interesul Biroului plătitor ca și cum el ar fi eliberat polița de asigurare și

în conformitate cu legislația în vigoare din propria țară, iar, art. 3 lit. f) din

aceeași convenție prevede că responsabilitatea Biroului gestionar trebuie, conform

legii din țara în care s-a petrecut accidentul, să fie acoperită printr-o asigurare

ale cărei tradiții și limitări sunt conținute de Polița de Asigurare și sunt permise

de acea lege, fiind de remarcat că aceste prevederi nu au constituit temei de drept

al cererii de chemare în judecată și nici nu au fost invocate în susținerea cererii

de apel formulată de reclamanți.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul

formulat de apelanții reclamanți în cauză, reținând neîntrunirea cerințelor prevăzute

de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. și nedezvoltarea motivului invocat, prevăzut

de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., spre a putea fi analizat.

Cu referire la recursul

formulat de apelanta – pârâtă, este de remarcat că, în mod judicios, instanța de

apel a respins criticile acestei părți vizând obligarea sa la plata penalităților

de întârziere, constatând neîndeplinirea obligației prevăzută la art. 46 alin.

(1) din O.C.S.A. nr. 3113/2003, de acordare efectivă a despăgubirii prin consemnarea

sumei pe numele reclamanților în termen de 20 de zile, făcând o corectă aplicare

a prevederilor aliniatului al treilea al acestui articol care stabilesc o penalitate

de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere în acordarea despăgubirii, după menționatul

termen legal.

Cum potrivit art. 10

alin. (1) din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii

de răspundere civilă, aprobate prin O.C.S.A. nr. 3113 din 28 noiembrie 2003, despăgubirile

acordate de asigurător includ cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil,

se constată că, prin menținerea obligației pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

dispusă de instanța de fond, instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale,

inducând astfel incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa fiind, în temeiul

art. 312 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul formulat de apelanta – pârâtă împotriva deciziei nr. 18 din 18

februarie 2011, pronunțată de secția comercială a Curții de Apel Iași, pe care o

va modifica, în parte, în sensul înlăturării obligării sale la plata cheltuielilor

de judecată, dispusă prin sentința apelată, menținând restul dispozițiilor menționatei

decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții P.M.M. și P.I.M. împotriva deciziei comerciale nr. 18/2011

din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat.

Admite recursul

declarat de pârâta SC U.A. SA București împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică

în parte, în sensul că înlătură obligația pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2011.