ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3191/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 1365/C, pronunțată la data de 15 septembrie 2010, secția comercială și de contencios administrativ, a Tribunalului Sibiu, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții P.M.M. și P.I.M., în contradictoriu cu pârâta SC U.A. SA, pe care a obligat-o să le plătească suma de 10.426 RON și echivalentul în RON, la cursul practicat de Banca Națională a României la data plății efective, al sumei de 30.000 euro, cu titlu de despăgubiri; suma de 9.154,02 RON și echivalentul în RON, la cursul practicat de Banca Națională a României la data plății efective, al sumei de 26.340 euro, cu titlu de penalități de 1 % pe zi întârziere, cu începere de la data de 1 ianuarie 2008 și până la data plății efective, și suma de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Spre a hotărî astfel, Tribunalul a reținut, în principal, că accidentul produs pe teritoriul României la data de 20 octombrie 2004 din vina șoferului slovac se instrumentează în conformitate cu legislația din România, în vigoare la momentul producerii accidentului, fiind aplicabile, față de dispozițiile contractuale din asigurarea de Carte Verde, dispozițiile Ordinului nr. 3113 din 28 noiembrie 2003 al O.C.S.A., respectiv Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru anul 2004, care stipulează la art. 10 alin. (1) lit. b) limita maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate la suma de 350.000 RON, care nu este depășită prin însumarea pretențiilor reclamanților.

Prima instanță a reținut că penalitățile de întârziere în cuantum de 1 % pe zi de întârziere sunt datorate de pârâtă în baza art. 46 alin. (1) și (3) din O.C.S.A. din 28 noiembrie 2003, cu începere de la data de 1 ianuarie 2008, fiind calculate asupra sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri. Prin încheierea, pronunțată la data de 8 decembrie 2010, aceeași instanță, admițând cererea reclamanților, a dispus îndreptarea erorii materiale din considerentele și dispozitivul sentinței comerciale din 15 septembrie 2010 cu privire la procentul penalităților de întârziere, respectiv 0,1 % în loc de 1 %, după cum a fost trecut din eroare, constatând că nu se impune niciun fel de modificare a sumelor acordate de instanță în cuantumul solicitat, cu acest titlu.

Pârâta a formulat apel împotriva sentinței Tribunalului, iar reclamanții au formulat apel, atât împotriva sentinței, cât și împotriva încheierii Tribunalului din 8 decembrie 2010. Secția comercială a Curții de Apel Alba Iulia, prin decizia comercială , pronunțată la data de 18 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței Tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis, în parte, acțiunea precizată, formulată de reclamanți și a obligat-o pe pârâtă să plătească acestora suma de 70.000 RON, cu titlu de despăgubiri și penalități de întârziere de 0,1 % pe zi de întârziere aferente sumei de 70.000 RON, începând cu data de 1 ianuarie 2008 și până la data plății efective, menținând dispozițiile sentinței privind obligarea pârâtei la plata sumei de 6.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins apelurile declarate de reclamanți împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această decizie instanța de control judiciar a reținut, cu privire la apelul pârâtei, că este fondat motivul referitor la plafonul maxim al despăgubirilor ce puteau fi acordate, față de art. 10 alin. (1) lit. b), în conformitate cu care despăgubirea nu poate depăși 70.000 RON pentru o persoană accidentată, indiferent de numărul persoanelor ce se constituie părți civile în cauză, greșit interpretate de instanța de fond.

Instanța de control judiciar a înlăturat criticile pârâtei referitoare la obligarea sa la plata penalităților de întârziere și a cheltuielilor de judecată, cu motivarea că aceasta nu a acordat efectiv despăgubirea prin consemnarea sumei pe numele reclamanților în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 46 alin. (1) din Ordinul nr. 3113/2003 al O.C.S.A., iar simpla susținere a pârâtei că și-a manifestat acordul și disponibilitatea plății sumei de 70.000 RON, cu titlu de despăgubiri, nu suspendă curgerea penalităților prevăzute de art. 46 alin. (3) din menționatul ordin și că pârâta a solicitat, prin întâmpinare, în principal, respingerea pretențiilor reclamanților și, în subsidiar admiterea acestora, în parte, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 275 C. proc.

civ. Având în vedere cuantumul despăgubirilor stabilit de instanța de apel la 70.000 RON, s-a respins apelul reclamanților prin care s-a criticat cuantumul sumelor reținute în sarcina pârâtei cu titlu de penalități de întârziere, calculate asupra sumelor stabilite de instanța de fond cu titlu de despăgubiri. Împotriva menționatei decizii au formulat recurs atât apelanții – reclamanți cât și apelanta – pârâtă. Recurenții – reclamanți au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., arătând în motivarea recursului că instanța de apel a reținut greșit că, în cauză, sunt incidente limitele despăgubirilor aplicabile în cazul daunelor produse prin accidente de autovehicule survenite în anul 2004, stabilite de O.C.S.A.

nr. 3113/2003, nesocotind Directiva a II-a europeană ce reglementează limita minimă a despăgubirilor la 350.000 euro/victimă și prevederile art. 8 din Convenția tip interbirouri, criticând, deopotrivă, și încheierea pronunțată de Tribunalul Sibiu la data de 8 februarie 2010, fără a preciza relevanța acestei critici față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului. Recurenta – pârâtă a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând în motivarea recursului că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, cu referire la art. 10 alin. (1) din Normele aprobate prin O.C.S.A. nr. 3113/2003, prin menținerea obligării sale la plata penalităților de întârziere, față de acordul său de plată a sumei de 70.000 RON și a cheltuielilor de judecată la fond, întrucât suma acordată cu acest titlu este inclusă în maximul de despăgubire de 70.000 RON.

Prin întâmpinarea formulată în cauză SC U.A. SA a solicitat respingerea recursului formulat de apelanții – reclamanți împotriva deciziei instanței de apel, apreciind că instanțele au reținut corect legea aplicabilă în speță, respectiv O.C.S.A. nr. 3113/2003. Recursul formulat de apelanții – reclamanți împotriva deciziei instanței de apel este nefondat. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1 și art. 2, cuprinse în Cartea Internațională de asigurare auto (Cartea Verde) în baza căreia se solicită despăgubiri, în toate țările vizitate, Biroul acelei țări își asumă, în privința utilizării autovehiculului asigurat, răspunderea unui asigurător conform cu legile privind asigurarea obligatorie în acea țară, în speță România, fiind autorizat să rezolve și să stabilească, în numele asigurătorului, orice pretenție pentru daune în privința răspunderii față de terți, cerute a fi acoperite de legea privind asigurarea obligatorie a acelei țări.

Având în vedere tipul de asigurare în baza căruia se solicită despăgubiri, precum și locul de producere al accidentului, se constată că, în speță, sunt incidente prevederile referitoare la asigurarea de tip Carte Verde, așa încât, în mod corect s-a reținut aplicabilitatea prevederilor Ordinului din 28 noiembrie 2003 al O.C.S.A., și anume Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru anul 2004, înlăturându-se, cu justețe, atât Directiva a II-a europeană (85/5/CEE), cât și prevederile art. 3.5 din Regulamentul General al Sistemului Cartea Verde, invocate de reclamanți, care vizează asigurarea obligatorie R.C.A.

Este de observat că prevederile art. 8 din Convenția tip interbirouri „Cartea Verde”, care conferă Biroului gestionar competentă exclusivă în toate problemele privind interpretarea prevederilor legale naționale și de regularizare a pagubelor, trebuie raportate la dispozițiile art. 7 din această convenție care stipulează că „Biroul de gestionare va acționa în interesul Biroului plătitor ca și cum el ar fi eliberat polița de asigurare și în conformitate cu legislația în vigoare din propria țară, iar, art. 3 lit. f) din aceeași convenție prevede că responsabilitatea Biroului gestionar trebuie, conform legii din țara în care s-a petrecut accidentul, să fie acoperită printr-o asigurare ale cărei tradiții și limitări sunt conținute de Polița de Asigurare și sunt permise de acea lege, fiind de remarcat că aceste prevederi nu au constituit temei de drept al cererii de chemare în judecată și nici nu au fost invocate în susținerea cererii de apel formulată de reclamanți.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de apelanții reclamanți în cauză, reținând neîntrunirea cerințelor prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. și nedezvoltarea motivului invocat, prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., spre a putea fi analizat. Cu referire la recursul formulat de apelanta – pârâtă, este de remarcat că, în mod judicios, instanța de apel a respins criticile acestei părți vizând obligarea sa la plata penalităților de întârziere, constatând neîndeplinirea obligației prevăzută la art. 46 alin. (1) din O.C.S.A. nr. 3113/2003, de acordare efectivă a despăgubirii prin consemnarea sumei pe numele reclamanților în termen de 20 de zile, făcând o corectă aplicare a prevederilor aliniatului al treilea al acestui articol care stabilesc o penalitate de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere în acordarea despăgubirii, după menționatul termen legal.

Cum potrivit art. 10 alin. (1) din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă, aprobate prin O.C.S.A. nr. 3113 din 28 noiembrie 2003, despăgubirile acordate de asigurător includ cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, se constată că, prin menținerea obligației pârâtei la plata cheltuielilor de judecată dispusă de instanța de fond, instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale, inducând astfel incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de apelanta – pârâtă împotriva deciziei nr. 18 din 18 februarie 2011, pronunțată de secția comercială a Curții de Apel Iași, pe care o va modifica, în parte, în sensul înlăturării obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, dispusă prin sentința apelată, menținând restul dispozițiilor menționatei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții P.M.M. și P.I.M. împotriva deciziei comerciale nr. 18/2011 din 18 februarie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială, ca nefondat. Admite recursul declarat de pârâta SC U.A. SA București împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că înlătură obligația pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2011.