ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2703/2010

Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin sentința comercială nr. 14060 din 18 decembrie 2008 judecătorul fondului din cadrul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.I.S. în contradictoriu cu pârâta SC U.V.I.G. SA și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 100.000 RON, despăgubiri materiale și morale. În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că la data de 18 decembrie 2005 s-a produs un accident de circulație în care au fost implicate autoturisme, în urma căruia șoferii celor două autoturisme au decedat, reclamanta suferind multiple fracturi la maxilar, șold, bazin, cap și picioare.

În urma cercetărilor efectuate de organele de poliție s-a stabilit că vinovat de producerea accidentului a fost șoferul autoturismului 1, reclamanta aflându-se în autoturismul 2. Ca urmare a decesului șoferului vinovat de producerea accidentului, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, a emis rezoluția de neîncepere a urmăririi penale. Reclamanta a formulat acțiunea solicitând obligarea pârâtei la plata sumelor de 50.015,41 Euro, daune materiale și 75.000 Euro daune morale. Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de judecător, în ședința publică din data de 29 mai 2008, fiind reținut că nu este aplicabil termenul de prescripție de 2 ani reglementat de art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, acest text fiind aplicabil exclusiv raporturilor ce izvorăsc din asigurare; s-a apreciat, în consecință, că este aplicabil termenul de prescripție general de 3 ani.

Pe fondul cauzei s-a mai reținut că la data producerii accidentului pentru autoturism era în vigoare polița de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, încheiată cu societatea pârâtă, daunele materiale și morale urmând a fi suportate de pârâtă. S-a apreciat că suma maximă ce poate fi acordată de pârâtă – asigurător de răspundere civilă este 100.000 RON, în raport de Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2004, potrivit căruia aceasta este suma maximă ce poate fi acordată. A fost înlăturată susținerea reclamantei în sensul că ar trebui aplicate prevederile Ordinului CSA nr. 3116/2005, acest act normativ intrând în vigoare de la data aderării României la Uniunea Europeană, prevederile sale fiind aplicabile doar în cazul accidentelor produse de la acea dată, iar nu cererilor formulate după acel moment.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta M.I.S., aceasta solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în totalitate. Reclamanta a criticat sentința de fond din perspectiva greșitei interpretări a dispozițiilor legale aplicabile în materie. Prin decizia comercială nr. 451 din 4 noiembrie 2009, completul de judecată din cadrul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a respins apelul declarat de reclamantă, cu următoarele considerente: s-a reținut că faptul ilicit cauzator de prejudicii în persoana reclamantei, săvârșit cu vinovăție de către șoferul Ș.A.N.

(posesor al poliței de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto din 1 iunie 2005, încheiată cu societatea pârâtă) s-a petrecut în data de 18 decembrie 2005. În consecință, limita maximă de despăgubire ce poate fi acordată reclamantei este de 100.000 RON, astfel cum aceasta era reglementată de Ordinul CSA nr. 3108/2004, în vigoare la data producerii accidentului. S-a mai reținut că reclamanta nu a precizat în fața primei instanțe și nici în apel care au fost prejudiciile suferite în decursul anilor 2006 și 2007, pentru a se verifica incidența altor cuantumuri de despăgubiri. Împotriva deciziei de apel reclamanta a formulat recurs, solicitând admiterea căii de atac și modificarea deciziei de apel și a hotărârii de primă instanță, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Reclamanta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.proc. civ., criticând decizia de apel sub aspectul greșitei aplicări a legii, sub următoarele aspecte: neluarea în considerare, la stabilirea prevederilor legale aplicabile în cauză, a faptului că prejudiciul nu s-a produs integral la momentul producerii accidentului, ci treptat, pe parcursul anilor 2006 și 2007, astfel că limita maximă de despăgubire trebuie evaluată din punctul de vedere al actelor normative aferente acestor ani; din acesta perspectivă, reclamanta a arătat că a dovedit prin actele aflate la dosar producerea prejudiciului pe parcursul anilor 2006 și 2007 și a invocat prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 ce prevăd că despăgubirile se acordă în conformitate cu legislația română în vigoare și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca fiind legală decizia de apel, în considerarea aplicabilității Ordinului CSA nr. 3108/2004; mai arată că nu este aplicabilă prevederea art. 49 din Legea nr. 136/1995, acest text reglementând modul de despăgubire în cazul accidentelor petrecute pe teritoriul altor state, membre ale Uniunii Europene. Nu au fost administrate probe noi în această fază procesuală. Analizându-se actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat. Astfel, potrivit art. 43 din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se stabilește și se efectuează în baza asigurării valabile la data producerii accidentului.

De asemenea, potrivit art. 49 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, (…) și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare.

Totodată, art. 53 din lege prevede că prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor (…). În baza abilitării legale, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor emite Ordine, prin care stabilește, printre altele condițiile de plată a despăgubirilor, precum și limita maximă a acestora. În acest context a fost adoptat și Ordinul CSA nr. 3108/2004, prin art. 7 alin. (1) stipulându-se că în unul și același accident produs pe teritoriul României, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, în limitele de despăgubire valabile la data producerii accidentului.

Se cuvine subliniat că o astfel de prevedere există și în ordinele ulterioare adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, făcându-se trimitere pentru limita maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate la nivelul maxim stabilit de lege la data producerii accidentului. Din coroborarea textelor legale menționate, rezultă că legiuitorul a raportat limita maximă de despăgubire nu la nivelul adoptat la momentul apariției prejudiciului, ci la momentul producerii accidentului, neavând relevanță, deci, din perspectiva despăgubirii maxime ce poate fi acordată faptul că prejudiciul ar fi fost produs pe parcursul mai multor ani. Legiuitorul a stabilit că această limită de despăgubire este raportată la limita stabilită prin ordinul CSA la data producerii accidentului.

Soluția adoptată de legiuitor a avut în vedere în principal faptul că asigurătorul este obligat pentru prejudiciile cauzate de asiguratul său în baza unei polițe de asigurare obligatorie de răspundere civilă a cărei valabilitate este de 1 an. Or, limita de despăgubire maximă, este stabilită, de regulă, tot cu aplicabilitate anuală. Considerentul avut în vedere vizează faptul că răspunderea asigurătorului nu poate fi extinsă peste limita de valabilitate a poliței, în baza căreia urmează să despăgubească pe cel prejudiciat de faptul ilicit al asiguratului său. Pe cale de consecință, nu poate fi reținută critica reclamantei referitoare la faptul că prejudiciul ar fi fost extins pe parcursul mai multor ani, întrucât, așa cum s-a menționat deja, asigurătorul nu poate răspunde decât în baza unei polițe de asigurare valabile și doar pentru perioada pentru care a fost încheiată respectiva poliță.

Or, reclamanta susține că i se cuvin despăgubiri în conformitate cu limitele maxime stabilite la nivelul anilor 2006 și 2007, motivat de producerea prejudiciului în cursul acestor ani. Însă, pârâta nu mai poate avea această obligație de plată raportat la anii 2006 și 2007, în condițiile în care răspunderea sa are la bază polița cu valabilitate limitată la un an, încheiată la nivelul anului 2005. Pentru considerentele reținute, și constatând că decizia pronunțată de completul de apel este legală, în temeiul art. 312 C.proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.I.S. împotriva deciziei nr. 451 din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2010.