ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2703/2010

Deliberând asupra

recursului comercial de față, reține următoarele:

Prin sentința comercială nr. 14060 din 18

decembrie 2008 judecătorul fondului din cadrul Tribunalului București, secția a

VI-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M.I.S. în

contradictoriu cu pârâta SC U.V.I.G. SA și a obligat pârâta să plătească

reclamantei suma de 100.000 RON, despăgubiri materiale și morale.

În considerentele

sentinței, judecătorul fondului a reținut că la data de 18 decembrie 2005 s-a

produs un accident de circulație în care au fost implicate autoturisme, în urma

căruia șoferii celor două autoturisme au decedat, reclamanta suferind multiple

fracturi la maxilar, șold, bazin, cap și picioare. În urma cercetărilor

efectuate de organele de poliție s-a stabilit că vinovat de producerea

accidentului a fost șoferul autoturismului 1, reclamanta aflându-se în

autoturismul 2. Ca urmare a decesului șoferului vinovat de producerea

accidentului, Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara, a emis rezoluția de

neîncepere a urmăririi penale. Reclamanta a formulat acțiunea solicitând

obligarea pârâtei la plata sumelor de 50.015,41 Euro, daune materiale și 75.000

Euro daune morale.

Pârâta a invocat

excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de

judecător, în ședința publică din data de 29 mai 2008, fiind reținut că nu este

aplicabil termenul de prescripție de 2 ani reglementat de art. 3 alin. (2) din

Decretul nr. 167/1958, acest text fiind aplicabil exclusiv raporturilor ce

izvorăsc din asigurare; s-a apreciat, în consecință, că este aplicabil termenul

de prescripție general de 3 ani.

Pe fondul cauzei s-a

mai reținut că la data producerii accidentului pentru autoturism era în vigoare

polița de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, încheiată cu

societatea pârâtă, daunele materiale și morale urmând a fi suportate de pârâtă.

S-a apreciat că suma maximă ce poate fi acordată de pârâtă – asigurător de

răspundere civilă este 100.000 RON, în raport de Ordinul Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor nr. 3108/2004, potrivit căruia aceasta este suma

maximă ce poate fi acordată. A fost înlăturată susținerea reclamantei în sensul

că ar trebui aplicate prevederile Ordinului CSA nr. 3116/2005, acest act

normativ intrând în vigoare de la data aderării României la Uniunea Europeană,

prevederile sale fiind aplicabile doar în cazul accidentelor produse de la acea

dată, iar nu cererilor formulate după acel moment.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta M.I.S., aceasta solicitând admiterea

apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în

judecată în totalitate. Reclamanta a criticat sentința de fond din perspectiva

greșitei interpretări a dispozițiilor legale aplicabile în materie. Prin

decizia comercială nr. 451 din 4 noiembrie 2009, completul de judecată din

cadrul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a respins apelul

declarat de reclamantă, cu următoarele considerente: s-a reținut că faptul

ilicit cauzator de prejudicii în persoana reclamantei, săvârșit cu vinovăție de

către șoferul Ș.A.N. (posesor al poliței de asigurare obligatorie de răspundere

civilă auto din 1 iunie 2005, încheiată cu societatea pârâtă) s-a petrecut în

data de 18 decembrie 2005. În consecință, limita maximă de despăgubire ce poate

fi acordată reclamantei este de 100.000 RON, astfel cum aceasta era

reglementată de Ordinul CSA nr. 3108/2004, în vigoare la data producerii

accidentului. S-a mai reținut că reclamanta nu a precizat în fața primei

instanțe și nici în apel care au fost prejudiciile suferite în decursul anilor

2006 și 2007, pentru a se verifica incidența altor cuantumuri de despăgubiri.

Împotriva deciziei de

apel reclamanta a formulat recurs, solicitând admiterea căii de atac și

modificarea deciziei de apel și a hotărârii de primă instanță, în sensul

admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Reclamanta a invocat

prevederile art. 304 pct. 9 C.proc. civ., criticând decizia de apel sub

aspectul greșitei aplicări a legii, sub următoarele aspecte: neluarea în

considerare, la stabilirea prevederilor legale aplicabile în cauză, a faptului

că prejudiciul nu s-a produs integral la momentul producerii accidentului, ci

treptat, pe parcursul anilor 2006 și 2007, astfel că limita maximă de

despăgubire trebuie evaluată din punctul de vedere al actelor normative

aferente acestor ani; din acesta perspectivă, reclamanta a arătat că a dovedit

prin actele aflate la dosar producerea prejudiciului pe parcursul anilor 2006

și 2007 și a invocat prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 ce prevăd că

despăgubirile se acordă în conformitate cu legislația română în vigoare și cu

cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă

și cel prevăzut în contractul de asigurare.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca fiind

legală decizia de apel, în considerarea aplicabilității Ordinului CSA nr. 3108/2004;

mai arată că nu este aplicabilă prevederea art. 49 din Legea nr. 136/1995,

acest text reglementând modul de despăgubire în cazul accidentelor petrecute pe

teritoriul altor state, membre ale Uniunii Europene.

Nu au fost

administrate probe noi în această fază procesuală.

Analizându-se actele

și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate,

se apreciază că recursul nu este fondat.

Astfel, potrivit art.

43 din Legea nr. 136/1995, despăgubirea se stabilește și se efectuează în baza

asigurării valabile la data producerii accidentului.

De asemenea, potrivit

art. 49 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, asigurătorul acordă despăgubiri, în

baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund

față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, (…) și pentru

cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu

legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de

vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în

legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare.

Totodată, art. 53 din

lege prevede că prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor

conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere

civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor (…).

În baza abilitării

legale, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor emite Ordine, prin care

stabilește, printre altele condițiile de plată a despăgubirilor, precum și

limita maximă a acestora. În acest context a fost adoptat și Ordinul CSA nr. 3108/2004,

prin art. 7 alin. (1) stipulându-se că în unul și același accident produs pe

teritoriul României, indiferent de numărul persoanelor răspunzătoare de

producerea pagubelor, asigurătorul acordă despăgubiri, în limitele de

despăgubire valabile la data producerii accidentului. Se cuvine subliniat că o

astfel de prevedere există și în ordinele ulterioare adoptate de Comisia de

Supraveghere a Asigurărilor, făcându-se trimitere pentru limita maximă a

despăgubirilor ce pot fi acordate la nivelul maxim stabilit de lege la data

producerii accidentului.

Din coroborarea

textelor legale menționate, rezultă că legiuitorul a raportat limita maximă de

despăgubire nu la nivelul adoptat la momentul apariției prejudiciului, ci la

momentul producerii accidentului, neavând relevanță, deci, din perspectiva

despăgubirii maxime ce poate fi acordată faptul că prejudiciul ar fi fost

produs pe parcursul mai multor ani. Legiuitorul a stabilit că această limită de

despăgubire este raportată la limita stabilită prin ordinul CSA la data

producerii accidentului.

Soluția adoptată de

legiuitor a avut în vedere în principal faptul că asigurătorul este obligat

pentru prejudiciile cauzate de asiguratul său în baza unei polițe de asigurare

obligatorie de răspundere civilă a cărei valabilitate este de 1 an. Or, limita

de despăgubire maximă, este stabilită, de regulă, tot cu aplicabilitate anuală.

Considerentul avut în vedere vizează faptul că răspunderea asigurătorului nu

poate fi extinsă peste limita de valabilitate a poliței, în baza căreia urmează

să despăgubească pe cel prejudiciat de faptul ilicit al asiguratului său.

Pe cale de

consecință, nu poate fi reținută critica reclamantei referitoare la faptul că

prejudiciul ar fi fost extins pe parcursul mai multor ani, întrucât, așa cum

s-a menționat deja, asigurătorul nu poate răspunde decât în baza unei polițe de

asigurare valabile și doar pentru perioada pentru care a fost încheiată

respectiva poliță. Or, reclamanta susține că i se cuvin despăgubiri în

conformitate cu limitele maxime stabilite la nivelul anilor 2006 și 2007,

motivat de producerea prejudiciului în cursul acestor ani. Însă, pârâta nu mai

poate avea această obligație de plată raportat la anii 2006 și 2007, în

condițiile în care răspunderea sa are la bază polița cu valabilitate limitată

la un an, încheiată la nivelul anului 2005.

Pentru considerentele

reținute, și constatând că decizia pronunțată de completul de apel este legală,

în temeiul art. 312 C.proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta M.I.S. împotriva deciziei nr. 451 din 4

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 septembrie 2010.